Revoluţia din depărtare

„A pleca“ (din România) a fost unul dintre cele mai interesante, obsesive şi transformatoare verbe ale limbii române din anii ’90.

A rămas la fel într-o bună parte a următorului deceniu, deşi raţiunile plecărilor s-au mai nuanţat — pe măsură ce plecările, numeric, au crescut mai abitir. Cum se explică aceasta? Colivia predecembristă pe care o numeam „acasă“ era atât de bine sudată înainte de 1990, încât străinătatea, pentru cei mai mulţi dintre români, era o chestie vizibilă la televizor (chiar şi aici din ce în ce mai rar), pe coperta cataloagelor Neckermann şi pe curbele de tablă ale cutiilor de ness Amigo.

În aceste condiţii, plecarea din ţară a avut, în anii care au urmat, toate datele unei eliberări asumate la propriu.

„A pleca“ sau „a rămâne“ din/în România înseamnă, până la urmă, opţiuni individuale care trebuie de-dramatizate. Acest lucru încă nu se întâmplă în România, din motive prea multe fie şi pentru a le inventaria aici. Dar volumul propus de Cristina Hermeziu — şi de interesanţii săi coautori — este nu numai un pas în direcţia bună, ci şi un pas mai sus: adică în sensul în care românitatea nu doar va fugi de ea însăşi, ca până acum, ci va găsi şi un moment de reflecţie calmă, pentru a lua ceva distanţă de propriile-i clişee, pentru a privi spre sine şi a încerca să se redescopere, înţelegându-se ceva mai bine.

Adrian Cioroianu



Am învăţat, în mai bine de zece ani de jurnalism, că ştirile sunt despre politicieni şi vedete, iar reportajele — cele care îţi taie răsuflarea — despre oameni obişnuiţi. De aceea i-am căutat în lumea largă nu neapărat doar pe românii ajunşi pe culmi de notorietate — oricum dai peste ei —, ci pe românii plecaţi de acasă, dispuşi să descifreze, retrospectiv, gestul lor de ieşire radicală pe uşa deschisă de Revoluţia din 1989, dintr-un spaţiu presupus familiar, securizant. Adunându-le poveştile, mi-am dat seama că drumul parcurs de ei de atunci pare un straniu cordon ombilical, care îi ţine liberi, pentru că îşi cară istoria/revoluţia după ei, dar nu mai aparţin total niciunui loc.

Pentru că cei de acasă au rămas acasă şi pentru că, plecaţi fiind, unii au ştiut să se întoarcă, românii din exil au un punct de plecare. Istoric, şi mai ales simbolic, am fixat acest punct de plecare la momentul Revoluţiei din 1989. Ce rămâne din ea, după 20 de ani, pentru românii care au ales să fie cetăţeni ai lumii, îndepărtându-se de casă? Ce rămâne din identitatea de român, la 20 de ani de la Revoluţie şi la mii de kilometri depărtare de ţară? Ce faţă arată lumii România, la 20 de ani de la Revoluţie, în oglinda (re)sentimentelor celor expatriaţi? În decursul unui an de zile şi el simbolic — 2009 — am întâlnit români, am schimbat, pe internet, 500 de mesaje pe această temă şi am cules, până la urmă, 30 de destine. Demersul meu rămâne unul jurnalistic: subiective, particulare, problematizante, poveştile exilaţilor, scoase din anonimat, devin exemplare. Chiar ştim de ce au plecat, ce gândesc, ce simt şi cum trăiesc românii plecaţi?

Cristina Hermeziu



Cristina Hermeziu este jurnalistă şi traducătoare. S-a născut în 1971 la Iaşi. Este licenţiată a Facultăţii de Litere. între 1996 şi 2004, este realizatoare de emisiuni la TVR Iaşi, reportajele sale fiind distinse cu numeroase premii. În 2005, obţine titlul de Doctor în Filologie, cu teza Expresivitate şi persuasiune în limbajul televizual.

Între 2004 şi 2006, este cercetător bursier la Universitatea Paris II şi Institutul Francez de Presă. Colaborează cu RFI la emisiunea „Kiosque”, publică articole în Courrier Inter­national şi studii de teoria comunicării în Hermès (CNRS). Corespon­denţele sale de la Paris sunt publicate de Evenimentul zilei, Dilema veche, Observator cultural, Opinia studenţească, Suplimentul de cultură. Din 2004, s-a stabilit la Paris.

RECENZII

Spune-ne opinia ta despre acest produs!

scrie o recenzie