Propaganda comunistă în România (1948-1953)

editia a II-a, adaugita, cartonata, imagini de arhiva, adaugita cu 80 de pagini, anexe documentare, stenograme, indice.

Volumul de faţă este deja un reper istoriografic, o lucrare canonică, de neevitat pentru cel care studiază arsenalul persuasiunii şi terorii ideologice totalitare din anii 1940 şi 1950. Atunci când Eugen Denize a realizat documentarea pentru această carte, însemnate fonduri arhivistice privitoare la instituţiile de propagandă erau închise. Însă temele şi direcţiile de cercetare iniţiate inclusiv de Eugen Denize i-au determinat pe diverşi istorici să continue demersurile în sensul declasificării unor dosare păstrate în fosta Arhivă a Comitetului Central al PCR. Între timp, accesul la arhiva Secţiei de Propagandă şi Agitaţie este liber atât datorită insistenţei Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, cât şi politicii de transparenţă inaugurate după momentul iulie 2007 de conducerea Arhivelor Naţionale.



Eugen Denize, care şi-a întemeiat volumul pe semnificative surse istorice de arhivă (provenite cu precădere din fondul Microfilme al Arhivelor Militare Române), presă şi literatură secundară, sprijină ideea potrivit căreia comunismul românesc a fost, de la bun început şi fără întrerupere, o întreprindere malefică. Propaganda a jucat un rol aparte, amplu documentat, iar structurile instituţionale ale Agitprop-uluidin România jdanovismului cultural beneficiază de o tratare atentă, fără ca personalităţile comuniste care le-au patronat să fie neglijate. Iosif Chişinevschi şi Leonte Răutu sunt în mod inevitabil personaje principale ale cărţii. Secondantul lor, Mihail Roller, este surprins de E. Denize în rolul de cenzor al istoriografiei române; însă autorul nu pare să îl singularizeze. De fapt, a existat o întreagă echipă patronată de M. Roller. Meticulozitatea cu care E. Denize analizează fenomentul cenzorial din istoriografia română contrastează cu spiritul meschin cu care astăzi istorici formaţi în anii naţional stalinismului utilizează conceptul de „neorollerism“ pentru a-l aplica în mod oneros unor colegi de breaslă incomozi.

dr. Cristian Vasile



... A convinge întreaga lume că negrul este alb… Dintre toate instituţiile create sau controlate de regimurile totalitare, cea a propagandei este de departe cea mai interesantă, pentru că, mai presus de orice, obiectul muncii sale este mintea umană. Istoricul Eugen Denize şi-a asumat sarcina dificilă şi migăloasă de a demonta, cu minuţiozitatea istoricului de şcoală veche, acest infernal aparat al înşelăciunii care a fost propaganda comunistă şi a arăta tuturor resorturile sale interne şi raţiunile din spatele lui. Pentru a înţelege cum ţăranul harnic şi priceput din satul românesc a devenit „chiaburul” odios şi cum crima devenea un gest moral conform principiilor „revoluţionare”, această carte este esenţială.

dr. Cezar Stanciu



Potrivit lui Eugen Denize, obiectivul general al propagandei comuniste în România a fost acela de a consolida puterea noului regim, în vreme ce obiectivele sale specifice au fost realizarea „revoluţiei culturale” şi formarea „omului nou”. Scopul său a fost câştigarea adeziunii maselor faţă de noul regim. Prin propagandă, notează autorul, „puterea comunistă a încercat să corupă minţile şi sufletele românilor, să-i rupă de trecutul lor şi să-i transforme în oameni noi”. Cu toate acestea, Eugen Denize admite că principalul mijloc prin care regimul comunist a ajuns şi s-a menţinut la putere a fost „represiunea brutală”, în vreme ce propaganda doar a secondat, a însoţit acest fenomen.

Lucrarea istoricului Eugen Denize constituie o prezenţă obligatorie în lecturile oricărui specialist sau nespecialist interesat de perioada de început de regimului comunist din Romania, în general, sau de subiectul propagandei în Romania, în particular.

dr. Elena Dragomir
Autor: Eugen Denize



Cuvânt înainte
Cunoscut medievist, istoric al relaţiilor româno-spaniole (dar nu numai),
Eugen Denize s-a dedicat în ultimul deceniu de viaţă inclusiv studiilor de istorie
contemporană, urmând un traseu bătătorit şi de alţi reputaţi cercetători din
Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. După 1990, la fel ca şi în alte institute de
cercetare şi facultăţi de profil, mai mulţi istorici medievişti şi modernişti au migrat
spre cercetarea istoriei postbelice a României, suplinind într-un fel numărul mic al
experţilor din cadrul Programului de istorie contemporană. Este de notoritate
faptul că în perioada comunistă, din cauza cenzurii mai accentuate care a operat
cu precădere în ceea ce priveşte scrierea istoriei contemporane, mulţi
profesionişti s-au refugiat spre cercetarea unor perioade mai vechi, spre
antichitate, ev mediu, epocă modernă, pentru a se sustrage mecanismelor
cenzoriale prea severe şi pentru a nu face compromisuri mult mai mari. După
1989 a existat cumva o mişcare de sens invers, o refulare, o dorinţă de a spune
adevărul în contextul în care exista şi percepţia că regimul postdecembrist, prin
diverşi vectori, vrea să ascundă anumite aspecte din trecut. Mai mulţi medievişti şi
modernişti au abordat inclusiv teme de istorie contemporană cu un accent special
asupra trecutului comunist, fără să îşi părăsească specializarea principală.
În acest context, Eugen Denize a fost – în anii 1990 – printre primii
exploratori ai Arhivei Radiodifuziunii Române; după câţiva ani de documentare a
consacrat Radioului o consistentă monografie, două volume fiind dedicate
perioadei comuniste1. Ulterior a continuat cercetările privind sistemul de
propagandă al regimului totalitar, finalizând o importantă lucrare despre
propaganda comunistă, care s-a regăsit în volumul România comunistă. Statul şi
propaganda (coautor, împreună cu Cezar Mâţă, Editura Cetatea de Scaun, 2005).
Textul iniţial a fost extins şi a beneficiat de consistente adăugiri şi actualizări, fiind
tipărit postum2. Astăzi, Editura Cetatea de Scaun a avut salutara iniţiativă de a
1 Eugen Denize, Istoricul Societăţii Române de Radiodifuziune, vol. 2, Instaurarea şi
consolidarea comunismului (1944–1965), Bucureşti, SRR, 2000; idem, Istoricul Societăţii
Române de Radiodifuziune, vol. 3, România sub Nicolae Ceauşescu (1965–1989),
Bucureşti, SRR-Editura Casa Radio, 2002.
2 Idem, Propaganda comunistă în România (1948–1953), Târgovişte, Editura Cetatea de
Scaun, 2009.
2
reedita acest volum, semnat de un autor cu totul deosebit. În contrast cu alţi
conducători din mediul istoriografiei româneşti, Eugen Denize a încurajat –
împreună cu profesorul Şerban Papacostea, alături de care s-a aflat la conducerea
Institutului de Istorie „Nicolae Iorga“ – inclusiv studiile considerate delicate,
sensibile şi inoportune (pentru personaje care aveau de apărat un trecut presărat
de compromisuri), teme de cercetare care ulterior au schimbat perspective, clişee
şi stereotipuri pernicioase. În mod direct şi indirect, E. Denize a contribuit la
încălcarea unei legi a tăcerii care părea că domină şi scrisul istoric. Îi plăcea să
invoce uneori, pentru a descrie lucrările şi articolele ştiinţifice care încălcau
tabuuri, o sintagmă pătrunzătoare: curaj istoriografic3. Cred că acest curaj l-a
caracterizat, vădindu-se mai ales în studiile sale despre istoria comunismului
românesc.
Ultima sa lucrare de plan angajată la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“,
în cadrul Programului „România şi Europa în secolul XX“, trata problematica
economiei planificate în primul deceniu comunist, iar documentarea se afla întrun
stadiu avansat. Nu a mai apucat să o termine; la 14 iunie 2007 s-a stins din
viaţă. Patima scrisului, neliniştile şi stresul cauzat de problemele administrative iau
provocat o moarte prematură, care a văduvit istoriografia română de un
cercetător cu o bibliografie impresionantă.
Volumul de faţă este deja un reper istoriografic, o lucrare canonică, de
neevitat pentru cel care studiază arsenalul persuasiunii şi terorii ideologice
totalitare din anii 1940 şi 1950. Atunci când Eugen Denize a realizat documentarea
pentru această carte, însemnate fonduri arhivistice privitoare la instituţiile de
propagandă erau închise. Însă temele şi direcţiile de cercetare iniţiate inclusiv de
Eugen Denize i-au determinat pe diverşi istorici să continue demersurile în sensul
declasificării unor dosare păstrate în fosta Arhivă a Comitetului Central al PCR.
Între timp, accesul la arhiva Secţiei de Propagandă şi Agitaţie este liber atât
datorită insistenţei Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din
România, cât şi politicii de transparenţă inaugurate după momentul iulie 2007 de
conducerea Arhivelor Naţionale.
Eugen Denize, care şi-a întemeiat volumul pe semnificative surse istorice
de arhivă (provenite cu precădere din fondul Microfilme al Arhivelor Militare
3 v. şi In memoriam. Eugen Denize sau despre curajul istoriografic, în „Studii şi Materiale
de Istorie Contemporană“, serie nouă, VI, 2007, p. 246.
3
Române), presă şi literatură secundară, sprijină ideea potrivit căreia comunismul
românesc a fost, de la bun început şi fără întrerupere, o întreprindere malefică.
Propaganda a jucat un rol aparte, amplu documentat, iar structurile instituţionale
ale Agitprop-ului din România jdanovismului cultural beneficiază de o tratare
atentă, fără ca personalităţile comuniste care le-au patronat să fie neglijate. Iosif
Chişinevschi şi Leonte Răutu sunt în mod inevitabil personaje principale ale cărţii.
Secondantul lor, Mihail Roller, este surprins de E. Denize în rolul de cenzor al
istoriografiei române; însă autorul nu pare să îl singularizeze. De fapt, a existat o
întreagă echipă patronată de M. Roller. Meticulozitatea cu care E. Denize
analizează fenomentul cenzorial din istoriografia română contrastează cu spiritul
meschin cu care astăzi istorici formaţi în anii naţional stalinismului utilizează
conceptul de „neorollerism“ pentru a-l aplica în mod oneros unor colegi de
breaslă incomozi.
Propaganda comunistă în România (1948–1953) este o amplă
reconstituire istorică, definitivată în condiţii cu totul speciale, chiar şi într-un pat
de spital. Doamna Tatiana Denize s-a străduit să redea în mod fidel textul unui
manuscris dificil, printr-un laborios efort de colaţionare şi întregire. Editura
Cetatea de Scaun din Târgovişte merită toată lauda pentru felul cum a înţeles să
editeze lucrările lui E. Denize şi să menţină în atenţia cititorilor (public academic,
cercetători specializaţi, studenţi, pasionaţi de istorie etc.) un autor cu un respect
aparte atât pentru memoria victimelor comunismului, cât şi pentru profesia de
istoric.
Dr. Cristian Vasile




CUPRINS
Cuvânt înainte * dr. Cristian Vasile
Introducere
Capitolul I
Cadrul istoric
Capitolul II
Considera ţii generale cu privire
la propaganda comunist ă din România
Capitolul III
Structura de organizare a propagandei
Capitolul IV
Mijloace şi metode de propagand ă
Capitolul V
Conţinutul propagandei
Concluzii / 275
Postfata * Cezar Stanciu
Indice de nume
Anexa documentară /
Documente:






Postfață
Instaurarea regimului comunist în România, la sfârşitul celui de-al doilea război
mondial, s-a făcut sub comanda directă a Moscovei şi s-a bazat pe imitarea iniţial
lipsită de discernământ a modelului sovietic, aşa cum fusese acesta dezvoltat de
către Lenin şi Stalin. Una dintre trăsăturile definitorii ale acestui model – comună
de altfel tuturor regimurilor totalitare – a fost intensa activitate propagandistică,
menită a completa pe cale persuasivă numeroasele şi sinistrele instrumente
coercitive aflate la dispoziţia regimului. Propaganda comunistă, privită în
perspectiva globală a secolului al XX-lea, a fost una dintre cele mai eficiente forme
de propagandă cunoscute în lumea modernă, apreciere ce vizează atât conţinutul
propagandei, cât şi organizarea acesteia din punct de vedere instituţional şi
administrativ. Originile sale pot fi identificate atât în perioada premergătoare
revoluţiei bolşevice, cât mai ales în contextul tulbure ce a urmat evenimentelor care
au avut loc în Rusia în noiembrie 1917.
Deseori, oamenii de ştiinţă au ridicat întrebări cu privire la cauzele eficienţei
propagandei comuniste, iar răspunsurile nu pot fi decât multiple şi complexe.
Înţelegerea concepţiei şi funcţionării propagandei comuniste trebuie să plece în
mod obligatoriu de la o corectă evaluare a situaţiei bolşevicilor, în contextul
revoluţiei. Aşezaţi atâţia ani la periferia (ilegală) a vieţii politice, siliţi să petreacă o
mare parte a timpului fie în exil, fie vânaţi de poliţia ţaristă, bolşevicii dezvoltaseră
mult mai bine decât partidele aflate de regulă în exerciţiul democratic – fără a fi
neapărat cazul Rusiei – un simţ deosebit cu privire la importanţa sprijinului
popular. Spre deosebire de ofiţerii lui Kolceak sau Denikin, aflaţi mereu la
comandă şi obişnuiţi să fie ascultaţi fără clintire de cei din jur, bolşevicii cu greu au
avut ocazia să se facă ascultaţi în perioada anterioară revoluţiei, ameninţaţi în
permanenţă cu exilul de către autorităţile ţariste. Bolşevicii au înţeles din
experienţa cotidiană cât de important era să te faci ascultat, să ai ocazia să vorbeşti
oamenilor, să îţi prezinţi punctul de vedere1. În condiţiile războiului civil care a
urmat loviturii de stat din noiembrie 1917, Lenin şi bolşevicii au excelat în acest
domeniu, încercând parcă să recupereze anii trecuţi şi conştienţi că, fiind izolaţi şi
lipsiţi de mijloace, doar un masiv sprijin popular le putea garanta izbânda.
Pe de altă parte, exista în rândul bolşevicilor ceea ce s-a numit „conştiinţa
mesianică”, o convingere profundă că ei deţin adevărul suprem, sinteza întregii
cunoaşteri universale, care putea oferi răspuns la toate problemele omenirii, o
ştiinţă fără de greş, ce atingea perfecţiunea: marxismul2. Bolşevicii aveau credinţa
1 Peter Kenez, The Birth of the Propaganda State. Soviet Methods of Mass Mobilization 1917-1929, Cambridge
University Press, 1985, p. 5
2 Alain Besançon, Originile intelectuale ale leninismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 14
Eugen Denize
8
că soluţia universală la toate problemele istorice şi sociale le fusese revelată lor,
într-o construcţie teoretică fără cusur, şi că singura lor sarcină era să o aplice, să o
descopere celorlalţi3. Indiferent cu ce problemă s-ar fi confruntat, ei aveau
convingerea că atât cauza cât şi soluţia sunt cunoscute deja, ele trebuind doar
aplicate. Şi, printre altele, lămurite celorlalţi, explicate.
Încă dinaintea revoluţiei, Lenin se confruntase cu problema acută a lipsei de
conştiinţă de clasă a proletariatului. Proletariatul părea dispersat, era lipsit de
conştiinţa intereselor istorice comune şi se lăsa mai degrabă antrenat de interese
limitate, de grup, marginale, deseori de soluţii de compromis, ne-revoluţionare,
precum sindicalismul4. Marx însuşi remarcase această situaţie, în „Manifestul
Partidului Comunist”: „(…)muncitorii formează masă împrăştiată pe tot întinsul ţării şi
fărâmiţată de concurenţă. Coeziunea maselor de muncitori nu este încă rezultatul propriei
lor uniri, ci rezultatul unirii burgheziei (…)”5. Aşadar, problema practică cu care se
confrunta Lenin era crearea acestei conştiinţe de clasă în rândul muncitorilor, fără
de care nu era posibilă nici victoria contra „albilor” în războiul civil, şi nici victoria
revoluţiei socialiste pe termen lung. Sarcina asumată de partid a fost „educarea”
proletariatului, prezentarea pretinsului adevăr marxist, a istoriei în lumina
marxistă a luptei de clasă şi dirijarea conştiinţei politice a proletariatului în direcţia
urii faţă de exploatatori. Aceasta era, pentru Lenin şi bolşevici, nu doar o misiune
politică, ci mai ales una istorică.
În 1919, Lenin afirma fără echivoc: „Şcoala trebuie să devină un instrument al
dictaturii proletariatului, adică nu numai un promotor al principiilor comunismului în
general, ci şi un promotor al influenţei ideologice, organizatorice şi educative a
proletariatului asupra păturilor semiproletare şi neproletare ale maselor muncitoare, în
vederea reprimării totale a împotrivirii exploatatorilor şi a înfăptuirii orânduirii
comuniste”6. Astfel, propaganda nu este decât o componentă a unui proces mai
amplu care consta în educarea politică a clasei muncitoare, în scopul dezvoltării
conştiinţei de clasă7. Pentru a asigura succesul şi eficienţa acestui proces,
propaganda – şi educaţia politică în general – a fost însoţită de o structură
organizatorică monolitică, ce urmărea, în mod complementar, izolarea populaţiei
de alte surse de influenţă ideologică, de alte moduri de gândire provenite în special
din străinătate dar nu numai, şi care ar fi putut submina mesajul transmis de
partid, dar, totodată, şi de o amplă campanie represivă, menită a interveni acolo
unde persuasiunea eşua.
În linii mari, se poate aprecia că, la momentul venirii la putere, comuniştii
români se aflau în aceeaşi situaţie. Ei proveneau din „subterană”, după cum se
3 Peter Kenez, op. cit., p. 5
4 Randal Marlin, Propaganda and the Ethics of Persuasion, Broadview Press, 2002, p. 76
5 Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 4, Editura Politică, Bucureşti, 1958, p. 473
6 V. I. Lenin, Opere, vol. 29 martie – august 1919, Editura de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti,
1956, p. 114
7 Peter Kenez, op. cit., p. 8
PROPAGANDA COMUNISTĂ ÎN ROMÂNIA (1948-1953) 9
9
exprima politologul Vladimir Tismăneanu, din mediul ilegalităţii şi prigoanei
interbelice, şi se confruntau cu aceeaşi ostilitate a mediului social şi politic cu care
se confruntaseră la rândul lor bolşevicii8. La fel ca şi partidul lui Lenin, ei se
pretindeau purtătorii unui mesaj universal valabil, revoluţionar, care oferea soluţii
la toate problemele. Ascensiunea lor la putere a fost însoţită de aceeaşi campanie
propagandistică furibundă, dublată de reprimarea oricăror influenţe ideologice
adverse. În acest mod, analogia este uşor de făcut, dar ea se dovedeşte în acelaşi
timp şi o capcană. Comuniştii români nu erau revoluţionari de tip leninist, deşi se
pretindeau a fi, ci doar o „sectă”, în termenii aceluiaşi politolog, un grup izolat de
societate şi care, spre deosebire de revoluţionari precum Lenin, Buharin, sau
Troţki, nu erau dominaţi de dorinţa transformării în bine a lumii, ci mai degrabă de
resentimente şi frustrări politice. În ciuda similitudinilor, experienţa comunistă
românească nu este decât o formă fără conţinut, o imitaţie lipsită de substanţă,
deseori diformă, fără corespondent în experienţa cotidiană. Bellu Zilber, unul
dintre mulţii comunişti victimizaţi de propriul partid, scria: „pe acest pământ aproape
nimic nu se ia în serios. Tragedia este literatură străină. N-am auzit să fi existat cu
adevărat o altă revoltă decât cea a ţăranilor din 1907. Orice idee se seamănă rodeşte
comedia.”9 Acelaşi autor plasa comunismul românesc sub semnul lui Stalin şi al
lui… Caragiale. Cei cu adevărat convinşi de ideologia marxist-leninistă au sfârşit în
cel mai bun caz în închisoare iar unii, precum Lucreţiu Pătrăşcanu, au plătit cu
viaţa naivitatea lor.
În cazul comunismului românesc, diferenţa dintre convingere şi slugărnicie este
foarte mică, deseori prost disimulată. Propaganda comunistă din România, în anii
consolidării puterii, preia formele şi instrumentele propagandei bolşevice, dar nu
şi nuanţa sa de rafinament intelectual, originalitatea (poate criminală) a
teoreticienilor bolşevismului. Este adevărat că majoritatea comuniştilor români nu
s-au format nici în exilul elveţian, nici lecturând filosofii secolului al XIX-lea, nici
polemizând cu gânditori socialişti, ci s-au format în canonul rigid al şcolii
staliniste, şcoală lipsită de reflexivitate, lipsită de introspecţie. Virulenţa
propagandei comuniste din România nu este cea bolşevică a „comunismului de
război”, ci este virulenţa proceselor publice de la Moscova. Organizarea aparatului
de propagandă imită fidel modelul Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii
Sovietice, la fel ca şi temele şi mijloacele, dar o trăsătură aparte a propagandei
comuniste româneşti – specifică de altfel tuturor „democraţiilor populare” din
Europa răsăriteană – este slugărnicia lipsită de reţinere faţă de Moscova. Limba
română cu greu putea găsi suficiente epitete şi metafore pentru a face faţă nevoilor
partidului în a descrie în mod superlativ Uniunea Sovietică şi tot ceea ce însemna
aceasta.
8 Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 101-103
9 Andrei Şerbulescu, Monarhia de drept dialectic, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 32
Eugen Denize
10
Represiunea atroce venea să completeze asaltul propagandistic foarte curând;
mai mult, acesta este susţinut de o completă reorganizare instituţional
administrativă, inspirată de modelul sovietic, şi care punea întregul învăţământ şi
activitatea culturală de orice fel în slujba intereselor ideologice ale partidului10. A
fost creat învăţământul de partid, cu sarcina de a produce activiştii şi ideologii care
lipseau partidului, în limitele aceleiaşi oarbe slugărnicii faţă de Moscova, în ceea ce
pare mai degrabă relaţia absurdă dintre un senior şi vasalii săi. Puritatea ideologică
se rezumă la a fi loial patronilor moscoviţi, iar propaganda îmbracă orice forme cer
aceştia, cum a fost cazul cu schisma titoistă11. Un exemplu la fel de bun a fost
implicarea partidului în campania anti-cosmopolită; în 1949, Leonte Răutu, şeful
Secţiei de Agitaţie şi Propagandă, trasa obiectivul partidului în acest domeniu:
„problema fundamentală a activităţii partidului nostru în domeniul ştiinţei este problema
luptei pentru spiritul de partid în ştiinţă. Numai în măsura în care suntem fideli spiritului
de partid, activitatea noastră ştiinţifică poate contribui atât la o justă explicare a lumii, cât
şi la schimbarea ei.”12
Acelaşi vis al transformării lumii, trăit de Marx şi promovat de Lenin, însă cu
totul alte raţiuni. Trăirea şi credinţa nu-şi găseau locul în universul politic şi
personal al comuniştilor români; acestea puteau constitui chiar abateri grave, la
limitele devierii. În lumea machiavelică în care tinerii promovaţi de Ana Pauker se
întorc împotriva acesteia şi o denunţă în faţa întregului partid, condamnând-o la o
moarte de care miraculos a scăpat, credinţele nu-şi găsesc locul. În fond, martor
putea fi chiar „Luximin”, tânărul Marcel Pauker, victimă la rândul său a „erorilor”
judiciare ale partidului. În acest fel, propaganda comunistă din România îşi pierde
puţina nuanţă de convingere, care în Rusia sovietică o mai ancora încă într-o
variantă denaturată a realităţii; în România, propaganda este doar un joc isteric cu
minţile umane, care nu poate atinge altceva decât umbrele absurdului. Istoricul
Eugen Denize întreprinde, în paginile acestei cărţi, cu o luciditate şi minuţiozitate
deosebite, necropsia acestei lugubre fantome care a bântuit paginile ziarelor,
ecranul televizorului, undele de radio şi, în final, minţile şi visele românilor, timp
de câteva decenii – propaganda.
dr. Cezar Stanciu
10 Nicoleta Ionescu-Gură, Stalinizarea României. Republica Populară Română 1948-1950: transformări
instituţionale, Editura All, Bucureşti, 2005, p. 281-352
11 Florin Constantiniu, Adrian Pop, Schisma roşie. România şi declanşarea conflictului sovieto-iugoslav (1948-
1950), Editura Compania, Bucureşti, 2007, p. 116-122
12 Vladimir Tismăneanu, Cristian Vasile, Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măştile răului, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 216

RECENZII

Spune-ne opinia ta despre acest produs!

scrie o recenzie