Charta Păcii - Codul păcii, colaborării între popoare şi a coexistenţei paşnice a celor două sisteme

Charta Păcii - Codul păcii, colaborării între popoare şi a coexistenţei paşnice a celor două sisteme
Preț: 10,00 lei
Disponibilitate: în stoc
Editura:
Anul publicării: 2012
Pagini: 128
Categoria: Filosofie

DESCRIERE

Mişcarea luptei pentru pace, iniţiată şi condusă la început de către Comitetul Mondial al partizanilor Păcii - şi apoi de către Consiliul Mondial al Păcii, constituie o cotitură, un drum nou plin de lumină în istoria popoarelor.

Istoria ne arată că, veacuri de-a rândul, masele au fost înlăturate de la conducerea statului, doleanţele lor au fost înăbuşite prin forţa armată iar, justele lor revendicări au fost denaturate, falsificate prin acţiuni de dezbinare, ură de rasă, de clasă ce au luat forme din ce în ce mai violente în decursul timpurilor. Fascismul şi hitlerismul s-au manifestat cu violente şi masacre, reprezentând interesele personale ale pretinşilor conducători, care, la adăpostul unor false teorii, criminale, au asmuţit Popoarele unul împotriva celuilalt, au dezlănţuit ultimele două războaie, încercând să însele conştiinţa maselor largi, înăbuşind în valuri de sânge orice încercare de rezistentă.

Aceşti criminali, uzând de forţa organizată armată, au creat teorii care, proslăvind forţa şi brutalitatea, au ridicat la rangul de lege uciderea maselor, prin discriminări rasiale, promovând genocidul, înecând omenirea în valuri de sânge. Abatoare şi spânzurători, crematorii şi lagăre, perfecţionarea armelor de foc împotriva ştiinţei şi culturii, oraşe şi sate întregi ruinate şi rase de pe pământ, sute de milioane de morţi, zeci şi zeci de milioane de invalizi, fiinţe smulse din rândurile oamenilor, din rândul vieţii, iată bilanţul celor două războaie. Dar, cine oare, ar putea arăta şi cântări imensa suferinţă umană, doliul fără de sfârşit al mamelor, al văduvelor, al copiilor fără părinţi, care au întunecat sufletele şi inima popoarelor, victimele ultimelor două războaie?

Ştiinţa a dezrobit din întunericul adânc în care au fost ţinute popoarele, conştiinţa lor, arătând rolul nefast pe care l-au jucat pretinşii conducători, grozăviile, violentele şi masacrele, întrebuinţate de aceştia împotriva omenirii pe care au exploatat-o până la sânge, servindu-se de războaie, ca de mijloacele cele mai apropiate, pentru realizarea scopurilor lor de îmbogăţire şi de asuprire a maselor.

Popoarele îşi pot crea şi făuri singure istoria lor atunci când slujesc cauza păcii, cauza apărării sfinte a Patriei lor, când luptă cu entuziasm fierbinte, împotriva agresorilor şi cotropitorilor, care urmăresc exploatarea şi distrugerea popoa­relor.

După cel de al doilea război mondial, Popoarele sătule de atâtea suferinţe, ruină şi sânge, au înţeles să-şi concentreze voinţa lor uriaşă, unindu-şi puterile pentru a decide ele însele de propria lor cauză.

O învăţătură nouă, creată pe realităţile vieţii, izvorând din experienţa popoarelor, a fost sintetizată şi a pătruns ca un far luminos conştiinţa întregii omeniri:

„Pacea poate fi salvată, Pacea trebuie salvată dacă Popoarele îşi vor lua cauza în propriile lor mâini şi o vor duce până la capăt".


Conştiinţa popoarelor, pătrunsă de forţa lor uriaşă, de rolul principal ce-l joacă în arena istoriei, a chemat la viaţă sute şi sute de milioane de oameni, la apelul înflăcărat al marelui front al partizanilor Păcii. Această mişcare nobilă condusă astăzi cu mână fermă de către Consiliul Mondial al Păcii, înfăţişează noua istorie a omenirii. Popoarele egale în drepturi, libere pe soarta lor, vor să colaboreze unele cu altele, vor să trăiască în pace, vor să lupte nu unul împotriva celuilalt cu armele ucigaşe ale morţii, ci ele îşi unesc intr-o supremă încordare, toate gândurile, toate forţele lor, pentru progresul ştiinţei şi culturii, pentru asigurarea unei vieţi fericite, pentru întreaga omenire. Prin asigurarea păcii între popoare, prin colaborarea lor, prin coexistenta paşnică a celor două sisteme, prin dezvoltarea la maximum în slujba fericirii umane, a ştiinţei şi culturii.

Trecutul întunecat, arată că războaiele, diplomaţiile şi aşa zisul drept internaţional, au fost armele de luptă ale pretinşilor conducători, ce au jucat rolul nefast de a frâna mersul popoarelor înainte, de a sabota elanurile creatoare ale maselor populare, care au fost ţinute în întuneric, în ignorantă, în exploatare, în sărăcie şi înrobire totală.

De la scrierile regilor asirieni, ce constituiau ordine pentru masele largi, până la ambasadorii de care depindeau pacea şi războiul; de la învăţăturile Indiei antice a lui Manu, care ne arată că: „Pacea şi antipodul ei (războiul) depinde de ambasadori, căci numai ei creează şi pun la cale, cearta dintre aliaţi. În mâna lor se află destinele din cauza cărora se menţine pacea între regi sau izbucneşte războiul". De la războaiele Greciei vechi, care constituiau o armă extrem de puternică în mâinile preoţimii grece, îndreptată împotriva acelora ce ar fi pricinuit vreun rău templului lui Apollo, unde toţi membrii unei amficţioni legaţi prin jurământ, trebuiau să ia parte la războaiele sacre, până la tratatele şi alianţele militare şi politice numite „Simachii", până la persoanele trimise împreună cu ambasadorii (vestitorii, presbeis, actorii), care erau întotdeauna uneltele oarbe şi docile în mâinile conducătorilor, tratatele de agresiune şi de neagresiune ale lui Filip, până la reprezentanţii diplomaţi ai Romei vechi (legaţii, oratores); de la edictele romane ale Romei vechi până la raporturile de independentă feudale, în care caracterul diplomaţiei reprezenta specificul regimului feudal bazat pe serbie, până la epoca barbarilor, cu marele cadouri pe care delegaţii le primeau în diplomaţia Bizantină; de la diplomaţia papală până la tratatele principilor de la Kiev, care în tratatele încheiate cu vecinii arătau o dragoste reciprocă „până când soarele străluceşte şi lumea toată trăieşte"; de la alianţele matrimoniale ale principilor ruşi cu casa domnitoare a principilor vecini; de la tratatele comerciale, odată cu apariţia oraşelor germane comerciale, care urmăreau stabilirea raporturilor comerciale între oraşele ruseşti şi negustorii germani, până la tratatele din secolele XI - XIII, întărite prin jurământ pe cruce şi care urmăreau numai interesele statelor respective ale conducătorilor, până la legăturile Rusiei Nord-Estice cu Bizanţul, când biserica rusă şi Patriarhatul de la Constantinopole capătă o influentă deosebită; de la tratatele între principii din secolele al XIV-lea şi XV-lea, în care locul fiecărui principe în regimul feudal era determinat de dreptul de familie fixat deasemeni prin tratate, se întinde acelaşi fir conducător: principii concentrau în mâinile lor toate raporturile, toate puterile pentru folosul lor personal. Puterea uriaşă a papalităţii, ridicarea cruciadelor, mişcare de mari proporţii, care sub forma cavalerilor şi a altor instituţiuni, au stabilit forţa bisericii papale, au asigurat izvoare mari de venituri pentru întărirea papilor în lupta contra împăraţilor. Războaiele s-au ţinut lanţ, ele au fost întotdeauna armele de luptă ale regilor, ale împăraţilor, ale papilor împotriva unui pretins duşman.

În aceste războaie, Popoarele nu aveau nici un rol, nici un amestec decât acela de a servi ca masă de manevră, carne de tun, în realizarea scopurilor de dominaţie ale aşa zişilor conducători.

Secolele XVI, XVII şi XVIII, scot pe arena istoriei noi principii, care în realitate camuflează aceleaşi interese ale clasei dominante.

Aşa zisul „interes de stat", începe să fie considerat ca supremă unitate de măsură în politică.

În realitate şi de fapt, se promovează tot interesul clasei dominante, ridicat la rangul binelui general, care trebuie să fie înfăptuit de Stat în caz de nevoie, chiar şi pe cale de violentă.

Toate mijloacele sunt bune, între politică şi morală nu mai este nici o legătură.

despre autor

Weinberg Friederich


S-a născut la Bucureşti la 24 iulie 1900, urmează liceul “Mihai Viteazul”, apoi cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti, obţinând licenţa în drept.

Se înscrie în Baroul de Ilfov unde practică avocatura până în 1964.

În anul 1943 este radiat din Barou de regimul legionar, îndurând cele mai grele suferinţe împreună cu familia sa.

În 1930 înfiinţează Asociaţia progresistă “Junimea Juridică”.

Între anii 1924-1940 scrie articole juridice de specialitate la “Pandectele Române”, “Tribuna Avocaţilor”, “Gazeta Tribunalelor”.

În anul 1950 prezintă avocaţilor propunerile sale în legătură cu Şcolile Păcii, Tribunalul Internaţional, Plebiscitul Internaţional, menite să realizeze un Cod al Păcii.

Încă din 1950 concepe Codul Păcii, pe care ulterior îl consideră necesar să fie cuprins într-o Chartă a Păcii.

În anii 1953-1954 elaborează lucrarea "CHARTA PĂCII - CODUL PĂCII".

În 1956 este cooptat în Comisia de Drept Internaţional a Asociaţiei Juriştilor Democraţi din România sub conducerea regretatului Prof. Edwin Glazer.

Împreună cu regretatul Prof. George Sofronie, publică în revista “Contemporanul” un articol legat de codificarea neoficială a unor infracţiuni internaţionale.

Avocatul Fred Weinberg a desfăşurat o bogată activitate, atât pe tărâm profesional, unde s-a remarcat ca un distins avocat, precum şi în domeniul luptei pentru Pace, din care şi-a făcut un crez, pentru care a militat până la ultima suflare.

A încetat din viaţă după o grea suferinţă la 23 martie 1964 la Bucureşti.

RECENZII

Spune-ne opinia ta despre acest produs! scrie o recenzie

Cărți noi - Filosofie

Created in 0.019 sec