Viata pe un peron

Viata pe un peron
Preț: 35,00 lei
Disponibilitate: în stoc
Editura:
Anul publicării: 2007
Pagini: 256
Categoria: Memorii/Jurnal

DESCRIERE

Doua personaje, un barbat si o femeie, se întâlnesc într-o gara parasita, uitata de lume si de trenurile pufaind linistitor.

În apropiere e o mlastina, dupa o anumita distanta începe desertul: adevarate embleme spatiale în imaginarul lui Octavian Paler, cu o functie simbolica bine determinata. Conturul realitatii care îi haituieste si îi îngrozeste pe cei doi este destul de sters. Amenintarea ramâne surda, undeva în fundal, retrasa, ca în teatrul modern, dincolo de spotul de lumina proiectat asupra “eroilor”. Desi autorul nu evita cu totul actiunea la prezent si priza directa asupra întâmplarilor, derularea unor episoade sub ochii cititorului (asistam la câteva incursiuni ale protagonistului în mlastina si la o aventura comuna pâna la desertul luat drept o plaja), modalitatile narative predilecte sunt acelea ale confesiunii, povestirii si dialogului pe marginea celor traite.

Viata profesorului si viata Eleonorei nu sunt expuse – fie si sumar – de catre un narator omniscient si omnipotent, care sa patrunda cu privirea pâna în cele mai ascunse cotloane ale intimitatii lor. Ies la lumina paginii din vorbele pe care se hotarasc sa le spuna el si ea, din confesiunile pe care si le fac, din fluxul, uneori întrerupt, alteori abundent, al marturisirilor. Altfel spus, personajele devin prisme prin care se întrevad existentele lor – si nu invers, ca în romanul realist traditional. Unde obiectivitatea epica reprezinta o conditie obligatorie, iar hatisul de fapte apare ca necesar pentru desenul traiectoriei eroului. Romanul lui Octavian Paler rastoarna perspectiva, construind si analizând cu atentie doua personaje, ca sa poata privi, prin ele, lumea.
Daniel Cristea Enache

Fragment Viata pe un peron, Octavian Paler

******

Pâna la capela parasita totul a fost ca si prima oara. si chiar la capela parea ca nimic nu se schimbase. sopârlele au fugit si acum printre picioarele noastre când am patruns înlauntru; acelasi Christ pictat binecuvânta, pe cupola cu tencuiala cojita, un liliac adormit; si abia când ne-am uitat la altarul de caramida am tresarit. Florile erau proaspete.

Ceva ne-a atras atentia dupa aceea în drum spre coliba. O movila lunguiata acoperita de rugi de mure, asemanatoare cu musuroaiele imense de care trecusem, dar cu totul izolata. Nu parea sa fie ridicata de curând si totusi prima oara n-o vazusem. Era pe jumatate ascunsa de o tufa de maracini si vegheata de o sperietoare facuta din paie. Când am ajuns la coliba, am gasit o palarie de postav putrezit pe butucul unde se odihnise Eleonora prima oara. Fara sa întelegem ceva din aceste amanunte bizare, ne-am uitat lung la palaria ponosita, mânjita pe boruri de noroi, apoi ne-am continuat drumul pe platoul alunecos de unde ne întorsesem rândul trecut. Alunecam si acum din pricina pamântului nisipos, dar eram hotarâti sa nu ne dam batuti si sa ajungem dincolo de padure.

La un moment dat m-am oprit. Mi se paruse ca auzisem ceva care semana cu vuietul unei mari. Dar nu era decât vântul.

Am pornit mai departe. Iarba se împutina, iar fâsiile de nisip se lateau din ce în ce mai mult. si din când în când auzeam acelasi vuiet stins pe care vântul îl destrama ca pe o perdea veche.

Padurea a izbucnit pe neasteptate în fata noastra când am ajuns în vârful pantei. Era o padure de artari batrâni, planturosi si pe jumatate scheletici. Semanau toti cu artarul pe care-l taiasem. Când batea vântul, faceau aceleasi plecaciuni tepene si caraghioase si scoteau aceleasi scâncete care, amestecate, formau un vuiet stins. Ceea ce auzisem noi, asadar... Ne-am apropiat. Chiar la marginea padurii, am dat de o alta coliba. Intrarea era ferecata de o usa de fier ruginita. Am batut în ea, am strigat, dar nu ne-a raspuns nimeni. Pânzele de paianjen ce acoperisera usa pareau, de altfel, sa arate ca de multa vreme nu umblase nimeni pe acolo.

Putin mai departe, am descoperit însa în pamânt urme de pasi care se pierdeau în padure. Se vedeau înca destul de bine, nu erau foarte vechi. si aproape fara voie ne-am luat dupa ele... Peste tot, radacinile artarilor ieseau la suprafata, strângându-se în jurul fiecarui trunchi ca un morman de serpi. Urmele duceau printre radacini. Cine trecuse pe acolo o facuse fara sa aleaga drumul. Ocolise numai maracinii. Noi ne feream însa cât puteam sa ne atingem de artari, deoarece trunchiurile scorburoase si uneori chiar radacinile erau invadate de omizi care le acopereau cu un strat alburiu si scârbos. Din pricina asta, trebuia sa ne facem loc printre maracini si sa nu mai tinem seama de zgârieturi.

Deodata, ne-am oprit amândoi. În fata noastra, din spatele unei tufe de maracini, aparuse un idol de piatra cu pieptul mânjit de noroi si cu gura desfacuta într-un râs sarcastic. Avea nasul sfarâmat de o lovitura care lasase o cicatrice urâta în piatra. Cineva lovise cu furie probabil, mutilând fata idolului, dar cicatricea accentua si mai mult râsul sarcastic si crud. Pe jos, era o crusta de noroi uscat, iar în aceasta crusta se vedeau foarte bine urmele pasilor care dupa aceea dispareau.

Nu atât aparitia urmelor ma intriga, cât coincidenta cu ceea ce visasem: la o parte dintre ele se vedea un semn. Unul din pantofii celui ce trecuse pe acolo parea sa fi avut tocul rupt. I-am aratat si Eleonorei si s-a mirat si ea. Lasând-o apoi s-o ia înainte, am ramas sa mai fac o verificare. Mi-am asezat talpa piciorului stâng pe una din urmele cu semn. Se potrivea perfect. Ce trebuia sa cred?În clipa aceea am auzit-o pe Eleonora strigând:

— Plaja!

M-am întors si m-am precipitat pe urmele ei. Dupa câtiva pasi am vazut nalucind printre artari o mare pata galbuie, arsa de soare. Probabil, asta vazuse si Eleonora. M-am agatat într-un maracine, dar n-aveam chef sa întârzii. M-am smuls, platind nerabdarea mea cu o zgârietura zdravana.

Când am ajuns la marginea padurii, am zarit mai întâi, uluit, figura Eleonorei. Arata ca o masca pe care se latea ceva ca un râs ce-i schimonosea trasaturile. Am ramas cu ochii pironiti la aceasta masca imbecilizata care-mi dadu un frison de spaima. Înnebunise? Ce însemna acel hohot de râs convulsiv? Aproape uitasem de ce ma aflam acolo si nu mai priveam decât fata ei ravasita, de nerecunoscut, si ochii tulburi care fixau ceva fara încetare. Abia dupa un timp m-am întors sa vad ce privea ea.

Atunci m-am lamurit. În fata noastra era un desert.

Padurea se termina brusc, ca un picior amputat, retezat de sacali. si cât vedeai cu ochii se întindea un pustiu nesfârsit în care nu se zarea nici un arbust, nici o umbra. Doar galbenul ars si obositor al nisipului abrutizat de soare. Aproape masinal, m-am aplecat, am luat un pumn de nisip si l-am lasat sa curga printre degete încet. Îl simteam fierbinte si ostil. Undeva în departare, mi se paru ca zaresc o alta liziera. Apoi mi-am dat seama ca ma înselasem. Nu era decât linia uscata a orizontului. Desertul acoperea totul. Pâna unde? M-am trezit izbucnind si eu într-un hohot de râs idiot din care nu ma mai puteam opri.

Desertul era ca un ochi mort, imobil si neîndurator, fixat asupra noastra. O imensa pata galbena care ne ardea privirea, un gol în care nu exista nici un semn de viata. Poate doar serpii, m-am gândit... Sau sacalii... si, într-adevar, parca în fata noastra era o turma de sacali de nisip cu gurile deschise. Aveau dinti lungi de cuart, si ochi rigizi de piatra. În rest, totul în ei era de nisip. Pâna si parul cenusiu. Stateau cu gurile cascate, iar tacerea urla în gâtlejurile lor. Parca nu asteptau decât sa ne aventuram spre ei ca sa ne devoreze. si pentru ca noi nu înaintam, s-au culcat sa-si faca digestia.

— Sa ne întoarcem, i-am zis Eleonorei.

— Unde? murmura ea.

— În gara...

Dar nu ne-am miscat din loc. Parca încremenisem acolo, hipnotizati de ochiul dogoritor si orb care ne fixa de peste tot. si iarasi s-au auzit scâncetele ori, poate, chicotele artarilor... Într-un târziu, mi-am adus aminte de calea ferata. Pe unde trecea? Am început sa cercetez terenul din jur si n-a trebuit sa caut prea mult. Destul de aproape de locul unde ne oprisem când am iesit din padure, am gasit sinele. La marginea padurii se prefaceau si ele în nisip. Prin urmare, chiar daca ar fi venit un tren, el nu putea duce nicaieri.

— Hai sa ne întoarcem, i-am zis poruncitor Eleonorei, caci nu mai suportam desertul din fata mea.

— Si ce sa facem în gara? întreba ea.

— Nu stiu... Hai! am repetat pe un ton care nu admitea replica.

Am împins-o înaintea mea si abia atunci am descoperit ca pe toata lungimea padurii, cu fata spre desert, erau presarate, ca un sir de santinele ironice, paiate de paie cu palarii de postav putrezit..

*****

Greu, apasat, asa era cuvântul lui Octavian Paler. Si scris, si rostit, fiindca Octavian Paler nu doar scria bine, ci si vorbea bine. Fara a fi însa facator de cuvinte. Fraza clara, puternica, raspicata, chiar în incertitudini. Dar mai ales în incertitudini, fiindca îndoielile, si în primul rând îndoiala de sine, erau pentru el domeniul preferat. Fiindca numai oamenii puternici si cu adevarat liberi se îndoiesc de ei.
Alex Stefanescu

RECENZII

Spune-ne opinia ta despre acest produs! scrie o recenzie
Created in 0.049 sec