Tratamentul penal al minorului

Tratamentul penal al minorului
Preț: 33,00 lei
Disponibilitate: în stoc
Editura:
Anul publicării: 2013
Pagini: 304
Categoria: Penal

DESCRIERE

Data aparitiei: 5 Februarie 2013

Prezenta lucrare este rezultatul unei cercetari interdisciplinare, de stricta specialitate, analizand una dintre cele mai actuale problematici ale criminalitatii juvenile, respectiv tratamentul penal al minorului. Monografia a fost realizata dintr-o perspectiva complexa, autoarea propunandu-si inca de la inceput sa elucideze conceptul de minoritate si de tratament penal al minorului, reliefand pregnant importanta varstei in desfasurarea represiunii penale, deci a aplicarii normelor juridice in materie.

Sunt analizate particularitatile tratamentului penal al minorului infractor prin prisma reglementarilor Codului penal in vigoare, ale noului Cod penal din 2009 (care aduce semnificative modificari in domeniu, limitand tratamentul penal al minorului numai la masuri educative, prin renuntarea completa la pedepse si prin abandonarea sistemului mixt al consecintelor raspunderii penale), cat si a documentelor internationale emise sub egida Organizatiei Natiunilor Unite sau a celor care se regasesc in legislatia si jurisprudenta diverselor state, pentru a se putea aplica minorului un regim sanctionator corespunzator, respectandu-i-se astfel drepturile si libertatile fundamentale. De asemenea, sunt prezentate activitati procedurale si procesual penale, fiecare cu reguli stricte de desfasurare, utile organelor judiciare si nu numai.

Cartea se adreseaza deopotriva magistratilor, cadrelor didactice, cercetatorilor din domeniul juridic, studentilor, cat si specialistilor din domenii conexe.



Cuprins
Introducere________________________________________ 1
Capitolul I. Conceptul de minoritate şi de tratament
penal al minorului infractor_________________________ 5
Secţiunea 1. Importanţa vârstei în desfăşurarea
represiunii penale________________________________ 5
§1. Vârsta subiectului activ al infracţiunii______________ 5
§2. Vârsta subiectului pasiv al infracţiunii.
Violenţa domestică_
______________________________ 8
§3. Conceptul de minoritate şi semnificaţia
juridico-penală a acestuia_________________________ 14
Secţiunea a 2-a. Referinţe istorice şi de drept
comparat asupra conceptului de minoritate_ __________ 17
§1. Referinţe istorice_____________________________ 17
§2. Referinţe de drept comparat____________________ 27
Capitolul al II-lea. Tratamentul penal al minorului
infractor în legea penală în vigoare
(Codul penal din 1969)____________________________ 77
Secţiunea 1. Particularităţile tratamentului penal
al minorului infractor_ ____________________________ 77
Secţiunea a 2-a. Sancţionarea minorului infractor
în Codul penal în vigoare_ _______________________ 119
§1. Măsurile educative_ _________________________ 119
1.1. Mustrarea_ ______________________________ 119
1.2. Libertatea supravegheată___________________ 123
1.3. Internarea într-un centru de reeducare_________ 136
1.4. Internarea într-un institut medical-educativ______ 142
1.5. Efectele graţierii unor pedepse în cazul
revocării măsurilor educative__________________ 147
1.6. Comiterea de către minor a mai multor
infracţiuni în modalitatea concursului
de infracţiuni_______________________________ 148
X Tratamentul penal al minorului
1.7. Deducerea duratei internării din pedeapsa
aplicată pentru o infracţiune concurentă__________ 150
1.8. Revocarea libertăţii supravegheate, a internării
într-un centru de reeducare sau a internării
într-un institut medical-educativ pentru comiterea
unei infracţiuni şi aplicarea unei pedepse_________ 151
§2. Pedepsele aplicabile minorilor_________________ 151
2.1. Consideraţii introductive ____________________ 151
2.2. Închisoarea ______________________________ 154
2.3. Amenda ________________________________ 160
2.4. Pedeapsa în caz de pluralitate intermediară_____ 163
2.5. Stabilirea pedepsei în cazul concursului dintre
pedepse şi măsuri educative __________________ 164
2.6. Pedeapsa în caz de pluralitate intermediară,
circumstanţe atenuante şi concurs de infracţiuni ___ 164
2.7. Pedeapsa în caz de pluralitate intermediară,
circumstanţe agravante şi concurs de infracţiuni ___ 165
2.8. Pedeapsa în caz de pluralitate intermediară,
circumstanţe atenuante, circumstanţe agravante
şi concurs de infracţiuni_______________________ 166
2.9. Pedeapsa în caz de infracţiune continuată______ 166
2.10. Pedeapsa în caz de instigare neurmată de
executare_________________________________ 168
2.11. Pedeapsa în caz de evadare _______________ 169
Secţiunea a 3-a. Individualizarea judiciară
a modalităţii de executare a pedepsei_______________ 169
§1. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei___ 170
§2. Suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere sau sub control ___________________ 173
Capitolul al III-lea. Tratamentul minorului infractor
în documentele internaţionale____________________ 176
Capitolul al IV-lea. Tratamentul penal al minorului
infractor în noul Cod penal (Legea nr. 286/2009)_ ____ 198
Secţiunea 1. Sancţionarea minorului infractor în
noul Cod penal_ _______________________________ 198
§1. Consideraţii generale ________________________ 198
Cuprins XI
§2. Stagiul de formare civică______________________ 207
§3. Supravegherea_____________________________ 209
§4. Consemnarea la sfârşit de săptămână___________ 210
§5. Asistarea zilnică_ ___________________________ 211
§6. Obligaţiile minorului. Prelungirea sau înlocuirea
măsurilor educative neprivative de libertate_______ 212
§7. Internarea într-un centru educativ_______________ 214
§8. Internarea într-un centru de detenţie_____________ 215
§9. Schimbarea regimului de executare_____________ 216
§10. Prescripţia răspunderii penale şi prescripţia
executării măsurilor educative__________________ 217
§11. Cazul minorului devenit major_________________ 220
§12. Pluralitatea de infracţiuni_____________________ 221
§13. Durata măsurilor educative___________________ 222
§14. Descoperirea unei infracţiuni comise în timpul
minorităţii__________________________________ 222
§15. Aplicarea în timp a legii penale privind
cauzele cu minori_ __________________________ 224
§16. Referatul de evaluare_ ______________________ 226
Secţiunea a 2-a. Referinţe istorice asupra
sistemului de probaţiune în România_ ______________ 230
Secţiunea a 3-a. Observaţii critice asupra tratamentului
minorului infractor în noul Cod penal şi cu privire
la serviciul de probaţiune________________________ 237
Capitolul al V-lea. Procedura în cauzele cu
infractori minori________________________________ 240
§1. Consideraţii generale ________________________ 240
§2. Urmărirea penală ___________________________ 243
§3. Reţinerea şi arestarea preventivă_______________ 253
§4. Judecata __________________________________ 258
Concluzii_______________________________________ 266
Bibliografie______________________________________ 270
Index___________________________________________ 288



Capitolul I. Conceptul de minoritate
şi de tratament penal al minorului infractor
Secţiunea 1. Importanţa vârstei
în desfăşurarea represiunii penale
§1. Vârsta subiectului activ al infracţiunii
1. Vârsta subiectului activ al infracţiunii are o importanţă majoră
în desfăşurarea represiunii penale. Viaţa omului parcurge
patru etape fundamentale, şi anume: copilăria, adolescenţa,
maturitatea şi bătrâneţea. Fiecăreia dintre aceste etape îi corespunde
o stare particulară psiho-fizică, de care dreptul penal
trebuie să ţină seama, mai ales atunci când este necesară
aplicarea
unei sancţiuni[1]. Omul matur (adultul) este presupus
întotdeauna că are capacitate penală (excludem situaţiile de
excepţie, în care chiar şi adultul nu răspunde penal).
Copilăria este prima etapă pe care o parcurge viaţa unui om,
este perioada în care acesta se formează, se dezvoltă psihic,
fizic, dobândeşte o gândire logică (crescit enundo). În cadrul
acestei etape de dezvoltare a copilului lipseşte capacitatea de
a înţelege şi de a-şi manifesta voinţa conform cerinţelor legii penale.
Această incapacitate este una normală, întrucât nu rezultă
dintr-o anomalie sau vreo stare patologică, ci rezultă din natura
lucrurilor. Din această cauză, copiii nu pot fi supuşi măsurilor
represive (pedepselor), această incapacitate fiind presupusă ca
absolută (prezumţie iuris et de iure). Această prezumţie legală
absolută de incapacitate penală reprezintă, conform art. 99
C. pen. 1969 şi art. 113 NCP, prima etapă în determinarea limitelor
răspunderii penale a minorilor[2]. Faţă de copii se pot lua
măsuri de ocrotire, de educare, atunci când se constată că au o
conduită rea, dar nu se poate recurge la pedepse, întrucât copilul
nu are capacitatea de a înţelege, de a-şi da seama de ceea ce
face, de urmările acţiunilor sale şi, prin urmare, nu poate înţelege
[1] V. Dongoroz, Drept penal (Tratat), Bucureşti, 1939, p. 324 şi urm.
[2] Gh. Alecu, Instituţii de drept penal. Partea generală şi partea specială,
Ovidius University Press, Constanţa, 2010, p. 227.
6 Tratamentul penal al minorului
nici rostul pedepsei, finalitatea acesteia. Pentru copil, pedeapsa
ar însemna o suferinţă menită să îi deformeze caracterul, uneori
chiar să îi schimbe fondul educativ bun pe care îl are deja format.
Durata acestei etape (copilăria) este greu de determinat,
deoarece depinde de condiţii strict psiho-fiziologice şi de politica
penală. Limita acestei etape a copilăriei se poate întinde şi în
funcţie de regiune, climat, educaţie, rasă, condiţii de viaţă. Din
punct de vedere penal, sugera Vintilă Dongoroz[1], această etapă
a copilăriei ar trebui prelungită, pentru a fi scoasă o durată mai
mare de sub incidenţa legii penale, ceea ce ar favoriza o mai
bună educare şi formare a copilului pentru următoarea etapă.
A doua etapă pe care o parcurge viaţa unui om în dezvoltarea
lui normală este adolescenţa, perioadă de desăvârşire, de
aşezare psiho-fizică. Această perioadă poate fi considerată şi
de tranziţie (de formare), întrucât adolescentul are ceva şi din
omul matur, dar şi din copil, componenta maturităţii crescând pe
măsură ce ne apropiem de perioada în care adolescentul devine
matur. Adolescenţa este împărţită în două etape: adolescenţa
propriu-zisă, în cadrul căreia predomină componenta apropiată
copilăriei, şi sfârşitul adolescenţei, în cadrul căruia predomină
componenta maturităţii. În prima fază, capacitatea psiho-fizică
nu este completă, deoarece adolescentul nu are capacitatea deplină
de a înţelege semnificaţiile şi urmările faptei, în anumite
circumstanţe sau situaţii, în comparaţie cu un om matur. Aşadar,
în prima fază a adolescenţei, capacitatea psiho-fizică este una
nedesăvârşită, relativă. Acelaşi adolescent poate fi considerat
capabil să înţeleagă semnificaţia şi urmările faptei într-o anumită
situaţie şi incapabil în raport cu o altă situaţie de fapt. Capacitatea
acestuia de înţelegere trebuie apreciată de la caz la caz.
În a doua fază a adolescenţei, adolescentul se găseşte în plină
desăvârşire psiho-fizică; capacitatea sa este apropiată de cea a
unui om matur sub raportul aptitudinii de a înţelege şi voi.
Educarea adolescentului semnifică, din punct de vedere psihosociologic[
2], adaptarea acestuia la constrângerile şi interdicţiile
mediului social. Adaptarea la mediul fizic şi social, subliniază
J. Piaget, reprezintă „un echilibru între două mecanisme contradictorii,
asimilarea şi acomodarea, a cărei dobândire durează pe
[1] V. Dongoroz, Tratat..., p. 324 şi urm.
[2] D. Banciu, S.M. Rădulescu, Evoluţii ale delincvenţei juvenile în
România. Cercetare şi prevenire socială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002,
p. 56 şi urm.
I. Conceptul de minoritate 7
tot parcursul copilăriei şi al adolescenţei şi defineşte structurarea
proprie a acestor perioade ale existenţei”[1]. În căutarea acestui
echilibru,
adolescentul prezintă şi în plan moral o serie de conduite
fluctuante, originale, prin intermediul cărora încearcă, pe
de o parte, să îşi asimileze conţinutul normativ al cerinţelor exterioare,
iar, pe de altă parte, să îşi acomodeze treptat acţiunile
sale la interdicţiile şi constrângerile care definesc aceste cerinţe.
Până la adolescenţă, viaţa morală nu reprezintă decât supunerea
la regulile fixate de adult. Începând cu această perioadă,
moralei instituite de adult îi ia locul o altă morală, adolescentul
încercând să îşi aprecieze propria conduită şi conduita celorlalţi
din perspectiva a ceea ce el consideră că este adevărat şi bun
din punct de vedere moral.
Conduitele deviante ale adolescenţilor nu au, în toate condiţiile
şi în mod obligatoriu, un caracter delincvent. Cel mai adesea,
diferitele acte deviante ale acestora nu încalcă normele penale,
reprezentând doar deviaţii ale comportamentului faţă de regulile
etice, morale; ca atare, astfel de acte nu sunt sancţionate juridic,
nu pot fi calificate ca acte delincvente, cel mult s-ar putea opera,
în acest caz, cu noţiunea de predelincvenţă juvenilă (predevianţă),
care se referă la ansamblul de acte intrate în conflict cu
norma de comportare morală şi care îl pot predispune pe adolescent
la săvârşirea şi a unor fapte mai grave.
A treia etapă este cea a maturităţii, perioadă în care persoana
este pe deplin capabilă să înţeleagă acţiunile şi urmările
faptelor sale, putând să îşi înfrâneze conştient anumite tendinţe
spre fapte ilicite. Totodată, adultul este în măsură să înţeleagă
semnificaţia pedepsei şi să desprindă concluziile necesare din
aplicarea ei.
A patra etapă pe care o parcurge viaţa unui om este aceea
a bătrâneţii. În ştiinţa dreptului penal se discută dacă nu cumva
ar trebui să se ţină seama în represiunea penală şi de vârsta
înaintată a persoanei. Bătrâneţea presupune o slăbire a forţelor
fizice, a funcţiilor fiziologice, a capacităţii psihofizice din cauza
condiţiei speciale în care se află persoana responsabilă. Capacitatea
psihologică, deşi mult slăbită, rămâne întreagă, deoarece
bătrâneţea, prin ea însăşi, nu poate fi o cauză de înlăturare a
incidenţei legii penale. Numai în cazul în care bătrâneţea ar fi în-
[1] J. Piaget, Psihologie şi pedagogie (traducere din limba franceză),
colecţia „Pedagogia secolului XX”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1972, p. 136.
8 Tratamentul penal al minorului
soţită de o pierdere a facultăţilor mintale (senilitate) sau de o altă
stare patologică ce să altereze aceste facultăţi, incidenţa legii
penale ar putea fi înlăturată, dar nu din cauza bătrâneţii în sine,
ci din cauza stării speciale în care se află persoana. Chiar dacă
bătrâneţea nu este o stare de înlăturare a represiunii penale, de
ea se va ţine seama la individualizarea pedepsei.
2. În ceea ce priveşte tratamentul penal al faptelor săvârşite
în perioadele de vârstă menţionate, în ştiinţa dreptului penal copilul
este întotdeauna considerat ca lipsit de capacitate penală,
deci este în mod absolut incapabil de a fi supus pedepselor (măsurilor
represive). Copilul care a săvârşit o infracţiune va trebui
supus măsurilor de educare, de supraveghere, de pregătire profesională.
În ceea ce-i priveşte pe adolescenţi, în doctrină[1] se face deosebirea
între adolescenţii primari şi cei secundari. Adolescentul
primar este presupus ca lipsit de capacitate penală. Această
prezumţie dispare dacă se dovedeşte că a acţionat cu discernământ,
în acest caz el fiind considerat capabil. Aşadar, pentru
adolescentul primar avem o incapacitate prezumată (relativă).
Adolescentul secundar este considerat ca fiind capabil în raport
cu legea penală, deci responsabil. Pedepsele pentru acesta
trebuie să fie însă mai uşoare ca durată şi regim.
§2. Vârsta subiectului pasiv al infracţiunii. Violenţa domestică
3. Este vorba de vârsta persoanei asupra căreia se îndreaptă,
se răsfrâng acţiunile (inacţiunile) ilicite ale subiectului activ şi
care suferă, sub o formă sau alta, în mod direct şi nemijlocit, consecinţele
acţiunilor subiectului activ. Asemenea persoane se pot
afla în oricare dintre etapele fundamentale pe care le parcurge
vârsta omului, neputându-se vorbi, în principiu, de o anumită
limită
de vârstă a subiectului pasiv; în mod excepţional, se ţine
seama de anumite limite de vârstă a subiectului pasiv fie pentru
existenţa unor infracţiuni, cum ar fi actul sexual cu un minor
(art. 198 C. pen. 1969), corupţia sexuală (art. 202 C. pen. 1969),
relele tratamente aplicate minorului (art. 306 C. pen. 1969), ori
pentru reţinerea unei circumstanţe agravante [de pildă, violul în
[1] V. Dongoroz, Tratat..., p. 324 şi urm.
I. Conceptul de minoritate 9
modalitatea agravată, când victima se „află în îngrijirea, ocrotirea,
educarea, paza sau în tratamentul făptuitorului” – art. 197 alin. (2)
lit. a) C. pen. 1969], fie ca circumstanţă atenuantă (de exemplu,
pruncuciderea, prevăzută în art. 177 C. pen. 1969). Mai frecvent,
vârsta subiectului pasiv influenţează gravitatea mai mare sau mai
mică a faptei. Dacă nu există şi alte circumstanţe, o faptă agresivă
faţă de un copil sau bătrân va fi apreciată ca mai gravă (dată
fiind starea de neputinţă a subiectului pasiv de a se apăra ori
a riposta) decât aceeaşi faptă comisă în alte condiţii de vârstă a
subiectului pasiv. La fel, faptele de sustragere, înşelăciune vor
fi evaluate ca mai grave dacă se comit asupra unei persoane în
neputinţă de a se apăra şi riposta din cauza vârstei.
4. În doctrina şi în legislaţia penală au făcut obiectul unor preocupări
deosebite faptele de agresiune între membrii familiei
(cazurile cele mai frecvente), când adulţii foloseau violenţa faţă
de alţi membri ai familiei, profitând de superioritatea lor fizică sau
de influenţa pe care o exercită asupra acestora. Numărul foarte
mare de asemenea fapte sesizate autorităţilor în ultimii ani a
determinat luarea unor măsuri adecvate (limite de pedepse mai
mari pentru agresiunile faţă de membrii de familie), ca şi desfăşurarea
unor activităţi speciale cu caracter criminologic privind
identificarea cauzelor şi a modalităţii de prevenire şi combatere
a acestui fenomen.
Problematica violenţei domestice sau a violenţei în familie a
devenit o chestiune extrem de gravă, iar specialiştii o consideră
o formă de tortură în cadrul familiei, exercitată de unii membri ai
familiei asupra celor mai slabi din punct de vedere fizic. Violenţa
în familie a dobândit caracterul unui fenomen social, afectând nu
numai victimele agresiunilor, dar şi persoanele care sunt martore
sau au cunoştinţă de situaţii de violenţă în familie.
Violenţa în familie a devenit astfel una dintre formele de violenţă
cel mai frecvent întâlnite, dar şi una dintre cele mai îngrijorătoare,
pentru că este prea puţin vizibilă. În cele mai multe
dintre cazuri, actele de violenţă au loc în spatele uşilor închise şi
sunt ascunse de către victimă, din cauza sentimentului de teamă
faţă de agresor şi de jenă faţă de societate. Mai mult chiar, un
obstacol îl reprezintă şi reticenţa statului şi a organelor sale de a
interveni în problemele de familie.
10 Tratamentul penal al minorului
Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei
în familie[1] defineşte violenţa în familie în art. 3 astfel:
„(1) În sensul prezentei legi, violenţa în familie reprezintă orice
acţiune sau inacţiune intenţionată, cu excepţia acţiunilor de
autoapărare ori de apărare, manifestată fizic sau verbal, săvârşită
de către un membru de familie împotriva altui membru al
aceleiaşi familii, care provoacă ori poate cauza un prejudiciu sau
suferinţe fizice, psihice, sexuale, emoţionale ori psihologice, inclusiv
ameninţarea cu asemenea acte, constrângerea sau privarea
arbitrară de libertate.
(2) Constituie, de asemenea, violenţă în familie împiedicarea
femeii de a-şi exercita drepturile şi libertăţile fundamentale”.
Potrivit documentelor Consiliului Europei [Recomandarea Comitetului
de Miniştri al Consiliului Europei nr. R (85) cu privire la
violenţa
în familie], acest fenomen se manifestă sub forma unor
„acte sau omisiuni comise în interiorul familiei de către unul dintre
membrii acesteia şi care aduce atingere vieţii, integrităţii fizice
sau psihice ori libertăţii altui membru al acelei familii şi vatămă de
manieră gravă dezvoltarea personalităţii sale”.
Conceptul de „violenţă în familie” este cuprinzător, referindu-se
atât la violenţele care se manifestă între parteneri, fie ei soţi sau
concubini, dar şi la violenţele asupra copiilor, bătrânilor care fac
parte din familie.
5. În raport cu obiectul acestei lucrări, în cadrul violenţei domestice
ne preocupă în mod special violenţele exercitate asupra
copiilor, adică asupra persoanelor aflate la o vârstă când nu
sunt în măsură să se apere şi să evite astfel violenţa în familie.
Legea nr. 272/2004[2] reglementează cadrul legal privind respectarea,
promovarea şi garantarea drepturilor copilului. Articolul 28
alin. (1) prevede dreptul copilului la respectarea personalităţii şi
individualităţii sale, precum şi dreptul de a nu fi supus pedepselor
fizice sau altor tratamente umilitoare sau degradante. Alineatul
(2) prevede că măsurile de disciplinare a copilului nu pot fi stabilite
decât în acord cu demnitatea copilului, nefiind permise sub
niciun motiv pedepsele fizice sau cele care se află în legătură
cu dezvoltarea fizică ori psihică sau care afectează starea emoţională
a copilului. Copilul are dreptul să depună singur plângeri
referitoare la încălcarea drepturilor sale fundamentale.
[1] Republicată în M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012.
[2] M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004.
I. Conceptul de minoritate 11
Articolul 36 alin. (1) din lege precizează că, în situaţia în care
există motive temeinice de a suspecta că viaţa şi securitatea
copilului sunt primejduite în familie, reprezentanţii serviciului
public de asistenţă socială sau ai direcţiei generale de asistenţă
socială şi protecţie a copilului au dreptul să viziteze copiii în
locuinţa lor şi să se informeze asupra felului în care aceştia sunt
îngrijiţi, ca şi asupra sănătăţii şi dezvoltării lor. De asemenea, în
baza art. 85 alin. (1), copilul are dreptul de a fi protejat împotriva
oricăror forme
de violenţă, abuz, rele tratamente sau neglijenţă.
Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, orice persoană fizică sau
juridică, precum şi copilul pot sesiza autorităţile abilitate de lege
să ia măsurile corespunzătoare pentru a-l proteja împotriva oricăror
forme de violenţă, inclusiv violenţa sexuală, vătămare sau
abuz fizic ori mental, rele tratamente sau exploatare, abandon
ori neglijenţă. Legea instituie ca obligaţie a angajaţilor instituţiilor
publice sau private, care prin natura profesiei intră în contact cu
copilul şi au suspiciuni asupra unui posibil caz de abuz, neglijare
sau rele tratamente, să sesizeze de urgenţă asemenea fapte
direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului.
6. Legea citată prevede şi o procedură specială al cărei scop
este acordarea de protecţie copiilor care sunt victime ale
abuzului,
neglijenţei sau exploatării. Dacă lucrătorii sociali
consideră
că există indicii temeinice care demonstrează existenţa
unui pericol imediat asupra copilului din cauza abuzului sau
neglijenţei,
direcţia locală pentru asistenţă socială şi protecţia
copilului
sesizează instanţa, care poate dispune, pe calea ordonanţei
preşedinţiale, plasarea de urgenţă a copilului la o persoană,
o familie sau asistent maternal ori la un serviciu de tip rezidenţial,
conform legii. În termen de 48 de ore de la executarea
ordonanţei preşedinţiale, direcţia locală pentru asistenţă socială
şi protecţia copilului poate sesiza instanţa, pentru ca aceasta să
decidă cu privire la:
– înlocuirea plasamentului de urgenţă cu măsura plasamentului
definitiv;
– retragerea drepturilor părinteşti, în întregime sau parţial,
unui părinte sau ambilor părinţi;
– încredinţarea exerciţiului drepturilor părinteşti altui organ.
Atunci când decide cu privire la măsura plasamentului permanent
sau la retragerea drepturilor părinteşti, instanţa poate
audia minorul cu privire la abuzurile sau neglijenţele cărora le-a
12 Tratamentul penal al minorului
fost victimă. Audierea minorului poate fi înregistrată prin mijloace
audio-video şi poate avea loc numai în prezenţa unui psiholog.
Atunci când consideră necesar, instanţa poate audia minorul
direct,în
camera de consiliu, în prezenţa psihologului şi după
o pregătire preliminară a minorului. Aceste dispoziţii legale sunt
lăudabile, pentru că armonizează procedurile judiciare cu caracteristicile
psihologice ale copilului victimă a violenţei sau abuzurilor
în familie.
7. O aplicare concretă a acestor dispoziţii din Legea nr. 272/
2004 s-a făcut în următoarea speţă. În anul 2005, Tribunalul
pentru Minori şi Familie Braşov[1] a dispus plasarea permanentă
a unei minore într-un centru de plasament, retragerea drepturilor
părinteşti ambilor părinţi şi transferarea lor directorului centrului
de plasament. Tribunalul fusese sesizat cu o asemenea cerere de
către direcţia locală pentru asistenţă socială şi protecţia copilului,
care a învederat că părinţii minorei o neglijau, că tatăl acesteia
avea un comportament violent, care punea în pericol dezvoltarea
fizică, mintală, spirituală şi morală, precum şi siguranţa minorei.
Tribunalul a dispus iniţial, pe cale de ordonanţă preşedinţială,
plasarea de urgenţă a minorei în centrul de plasament, această
decizie fiind executată cu ajutorul forţelor de poliţie. Instanţa a
ţinut seama de faptul că minora era în pericol, că locuia în condiţii
neigienice şi că nu era în evidenţa organelor sanitare. Conform
raportului psihologic, minora era şi într-o stare de pericol de
natură psihologică din cauza violenţelor şi abuzului emoţional al
căror martor fusese. Când a fost luată de organele de poliţie,
prezenta urme de malnutriţie şi lipsă de vitamine.
Pentru a decide asupra plasamentului permanent, tribunalul
a audiat minora în camera de consiliu. Aceasta a confirmat că
fusese supusă abuzului fizic şi psihologic şi a declarat instanţei
că mama sa o lovise în repetate rânduri şi o ameninţase cu un
cuţit. De asemenea, a confirmat că asistase la scene de violenţă
între părinţii săi care consumau frecvent alcool. Mama minorei a
refuzat să depună plângere împotriva soţului său, în ciuda faptului
că acesta o înjunghiase cu un cuţit în prezenţa fiicei minore. În
baza celor expuse şi a prevederilor Legii nr. 272/2004, instanţa
a decis că era în interesul minorei ca ea să rămână în centrul
[1] Trib. min. şi fam. Braşov, sent. civ. nr. 44 din 3 mai 2005, irevocabilă
prin nerecurare, în D. Tiţian, Cauzele cu minori în materie civilă şi penală.
Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 4.
I. Conceptul de minoritate 13
de plasament, unde putea beneficia de o protecţie individuală
adecvată. Tribunalul a retras părinţilor drepturile părinteşti şi le-a
transferat directorului centrului de plasament pe toată durata plasamentului.
8. Soluţii similare sunt consacrate şi în unele documente internaţionale.
Conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene
a Drepturilor Omului, statele membre nu au doar o obligaţie
negativă de a nu împiedica exerciţiul deplin al drepturilor fundamentale,
ci şi o obligaţie pozitivă de a lua măsurile necesare
pentru a garanta o protecţie efectivă a acestor drepturi. Principiul
jurisprudenţial al obligaţiilor pozitive este aplicat în cazul acelor
articole care au relevanţă în materia violenţei în familie, mai precis
art. 2, art. 3 şi art. 8 din Convenţie.
Obligaţia pozitivă îşi găseşte aplicare şi în cazul în care actele
de tortură sau rele tratamente sunt cauzate de persoane private.
În cauzele A. c. Regatului Unit, Z. şi alţii c. Regatului Unit şi
E. c. Regatului Unit [1], Curtea a constatat o violare a art. 3 din
Convenţie, pentru că autorităţile britanice nu au luat nicio măsură
de protecţie pentru patru copii minori care, timp de patru ani,
au fost supuşi relelor tratamente de către părinţii lor. În aceste
cauze, Curtea a decis că statul britanic avea obligaţia pozitivă de
a dispune plasarea copiilor într-un centru de plasament, obligaţie
care nu a fost satisfăcută, deşi serviciile de asistenţă socială
britanice au fost informate de relele tratamente la care erau supuşi
copiii. Poziţia constantă a Curţii este că, în anumite situaţii,
art. 3 impune statelor o obligaţie pozitivă de a desfăşura o anchetă
oficială şi că o asemenea anchetă nu poate fi limitată în
principiu numai la cazurile în care relele tratamente sunt rezultatul
acţiunilor agenţilor statului[2].
Conform jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, conceptul de
anchetă oficială se traduce prin obligaţia statelor membre de
a lua toate măsurile necesare pentru a identifica şi trage la răs-
[1] C.E.D.O., cauza A. c. Regatului Unit, Hotărârea din 23 septembrie
1998, cauza Z. şi alţii c. Regatului Unit, Hotărârea din 10 mai 2001, E. şi alţii
c. Regatului Unit, Hotărârea din 26 noiembrie 2002.
[2] A se vedea şi cauza Pantea c. României (C.E.D.O., Hotărârea din 3
iunie 2003). În această speţă, reclamantul fusese lovit în detenţie de doi
colegi de celulă. Personalul penitenciar nu a intervenit în niciun mod şi nicio
anchetă efectivă nu a fost realizată, aşa cum cere Convenţia.
14 Tratamentul penal al minorului
pundere persoanele responsabile[1]. Această obligaţie este, bineînţeles,
una de diligenţă, şi nu de rezultat. Aceasta înseamnă, în
raport cu prevederile art. 3 din Convenţie, că nu este necesar
să se fi produs un rezultat dăunător, fiind suficient ca ancheta
să constate situaţia în care se află minorul şi să propună măsuri
de îndreptare. Autorităţile statului trebuie să pună la dispoziţia
oricărei persoane care depune plângere şi dă indicaţii credibile
că a fost victima unor tratamente contrare art. 3 mijloace legale
efective de acţiune. Iar în lipsa unei asemenea plângeri, ancheta
trebuie deschisă din oficiu. dacă autorităţile au indicii suficiente
şi precise că o persoană a fost supusă torturii sau relelor tratamente[
2].
§3. Conceptul de minoritate şi semnificaţia juridico-penală
a acestuia
9. Codul penal în vigoare ia în considerare vârsta în primul
rând în raport cu persoanele care ar putea săvârşi fapte
prevăzute de legea penală (subiecţi activi ai infracţiunii), atât în
cadrul normelor privitoare la stabilirea existenţei sau inexistenţei
răspunderii penale (art. 50), cât şi în acela al normelor privitoare
la tratamentul sancţionator şi la individualizarea sancţiunilor de
drept penal (art. 106-110).
Dar Codul penal în vigoare ţine seama de elementul vârstă,
aşa cum am mai arătat, şi în raport cu persoanele asupra cărora
s-ar răsfrânge activitatea subiecţilor activi ai infracţiunii (subiecţi
pasivi). Vârsta acestora ar putea fi, în anumite cazuri, o condiţie
esenţială pentru existenţa vreuneia dintre infracţiunile încadrate
în aceste cazuri (actul sexual cu un minor, corupţia sexuală, relele
tratamente aplicate minorului), alteori o cauză de agravare
a pedepsei [violul în varianta agravantă prevăzută în art. 197
alin. (2) lit. a)], iar alteori o cauză de atenuare a pedepsei (pruncuciderea).
[1] O. Brezeanu, Justiţia pentru minori în context european, în Delincvenţa
juvenilă. Culegere de articole şi studii, material editat de Ministerul Public,
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Bucureşti, 2005,
p. 103.
[2] Principiul anchetei efective are relevanţă în acest context, mai ales din
perspectiva Codului de procedură penală român, care prevede posibilitatea
sesizării organelor judiciare şi din oficiu, în cazul unor infracţiuni grave care
pot avea legătură cu violenţa în familie. Aceste dispoziţii sunt rar aplicate în
practică.
I. Conceptul de minoritate 15
Dar, chiar şi atunci când legea nu se referă explicit la vârsta
persoanelor implicate în procesul represiunii penale, se ţine
seama de vârstă la aplicarea sau individualizarea sancţiunilor
de drept penal, vârsta putând fi reţinută, când este cazul, ca o
împrejurare personală, de natură să ajute la stabilirea gradului
de pericol social al faptei sau al făptuitorului.
10. Minoritatea echivalează cu o incapacitate psihică ce creează
o prezumţie absolută de nerăspundere penală până
la împlinirea vârstei de 14 ani, prezumţie al cărei temei stă în
incapacitatea obiectivă şi subiectivă a minorului în vârstă de
până la 14 ani de a-şi da seama de fapta săvârşită[1].
Termenii de „minor” şi „minoritate” nu sunt proprii dreptului
penal, ci sunt împrumutaţi din legea civilă (Codul civil[2], art. 38 şi
urm.), aceasta fiind sediul materiei privind capacitatea persoanei
şi a răspunderii juridice în raport cu autoritatea. Se consideră că
acest împrumut este oarecum justificat, deoarece răspunderea
penală presupune, de asemenea, capacitatea persoanei de a
înţelege caracterul antisocial al faptelor sale şi de a-şi stăpâni şi
dirija în mod conştient voinţa în realizarea actelor sale de conduită,
capacitate pe care subiectul nu o dobândeşte din momentul
naşterii, ci în mod treptat, în procesul de creştere şi dezvoltare
bio-psihică. Ţinând seama de aceste procese bio-psihice, legea
penală face deosebirea între minorii fără răspundere penală şi
minorii care răspund penal.
Raportate la starea bio-psihică a minorilor în general, mijloacele
de constrângere juridico-penală, pedepsele în principal,
apar ca fiind mai puţin potrivite pentru realizarea scopului legii în
raport cu infractorii minori, aceste mijloace de constrângere tinzând
la reeducarea infractorului major, în timp ce pentru infractorii
minori ar fi necesară nu o reeducare, o refacere a educaţiei
anterioare, ci o educare iniţială, cu mijloace adecvate. Aşadar,
un sistem diferenţiat sub raportul regimului sancţionator pentru
minori ar fi mult mai adecvat.
11. Reglementând consecinţele răspunderii penale pentru
minori, Codul penal actual îi vizează pe minorii infractori, adi-
[1] L. Barac, Răspunderea şi sancţiunea juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1997, p. 88.
[2] Codul civil adoptat prin Legea nr. 287/2009 (republicată în M. Of.
nr. 505 din 15 iulie 2011).
16 Tratamentul penal al minorului
că pe aceia care au comis infracţiuni cu discernământ şi care
au vârsta între 14 şi 18 ani, urmând ca de minorii neinfractori,
adică aceia care au comis fapte prevăzute de legea penală fără
discernământ (înainte de împlinirea vârstei de 14 ani) sau fără vinovăţie,
să se aplice legea specială (Legea nr. 272/2004). Sistemul
sancţionator al infractorilor minori, faţă de cel al infractorilor
majori, este, aşadar, un sistem sancţionator mixt, compus din
pedepse şi măsuri educative, acestea din urmă fiind tot sancţiuni
de drept penal, în alegerea sancţiunii ce se va aplica fiind
stabilită regula că „pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază
că luarea
unor măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea
minorului” [art. 100 alin. (3) C. pen. 1969]. Deşi art. 100
C. pen. 1969 nu prevede că faţă de minori se pot lua şi măsuri de
siguranţă, raportat la prevederea cu caracter general cuprinsă în
art. 112 C. pen. 1969, luarea faţă de minori a măsurilor de siguranţă
nu este exclusă, în măsura în care, prin conţinutul lor,
acestea nu sunt incompatibile cu situaţia minorului.
12. Măsurile educative au în primul rând scopul de a realiza
reeducarea minorului (ca măsură de prevenire) prin mijloace
adecvate; pedepsele au ca finalitate proprie atât constrângerea
(ca măsură de represiune), cât şi reeducarea infractorului (ca
măsură de prevenire), în timp ce măsurile de siguranţă au ca
scop principal înlăturarea unei stări de pericol, determinată de
persoana infractorului sau activitatea infracţională desfăşurată
de către el. Din aceste deosebiri cu privire la finalităţile proprii şi
mijloacele specifice de realizare a fiecăreia dintre sancţiunile de
drept penal arătate se pot trage următoarele concluzii cu privire
la compatibilitatea sau incompatibilitatea dintre ele[1]:
– finalităţile şi mijloacele proprii de realizare a măsurilor educative
sau a pedepselor, pe de o parte, şi finalitatea şi mijloacele
de realizare a măsurilor de siguranţă, pe de altă parte, sunt compatibile
între ele, ceea ce înseamnă că pedepsele sau măsurile
educative se pot aplica cumulativ cu măsurile de siguranţă;
– finalitatea şi mijloacele proprii de realizare a pedepselor
sunt incompatibile cu finalitatea şi mijloacele proprii de realizare
a măsurilor educative, ceea ce înseamnă că pedepsele nu se
pot aplica cumulativ cu măsurile educative, aşa cum rezultă din
art. 100 alin. (1) C. pen. 1969, prin folosirea de către legiuitor
[1] T. Dascăl, Minoritatea în dreptul penal român, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2011, p. 75.
I. Conceptul de minoritate 17
a disjunctivului
„ori” excluzându-se posibilitatea cumulării celor
două sancţiuni de drept penal[1].
Secţiunea a 2-a. Referinţe istorice şi de drept
comparat asupra conceptului de minoritate
§1. Referinţe istorice
13. Încă din Antichitatea romană se pot constata unele diferenţieri
de tratament penal între minorul delincvent şi majorii din
aceeaşi categorie. Astfel, Legea celor XII Table îi împarte pe
minori în două categorii de vârstă, puberus şi impuberus, vârsta
pubertăţii fiind de 14 ani pentru băieţi şi 12 ani pentru fete.
Totodată, legea prevede o răspundere penală diminuată a impuberului,
dar nu în sensul de a fi complet apărat de pedeapsă,
ci în sensul de a suporta sancţiuni mai uşoare[2].
Legiuirea lui Iustinian prevedea că minorul până la 7 ani
este considerat incapabil de a răspunde penal, între 7 şi 14 ani
răspundea numai dacă a săvârşit fapta cu pricepere, 18 ani era
considerată vârsta tinereţii depline (plaena pubertas), iar la 25 de
ani era asimilat, sub toate aspectele, cu adultul[3].
14. Primele legiuiri româneşti tratează minoritatea în categoria
cauzelor care fie apără de pedeapsă, fie micşorează sancţiunea,
de exemplu, Cartea Românească de Învăţătură a lui
Vasile Lupu din 1646, editată la Mănăstirea Trisfetitelor din Iaşi,
şi Îndreptarea Legii a lui Matei Basarab din 1652, în Muntenia,
editată la Târgovişte[4]. Potrivit acestor documente, copiii până la
7 ani nu răspundeau penal. Băieţii cu vârsta între 7 şi 14 ani, iar
fetele cu vârsta între 7 şi 12 ani beneficiau de un sistem sancţionator
atenuat. Este menţionată şi o a treia categorie de vârstă:
între 14-20 ani pentru băieţi şi 12-25 de ani pentru fete, care be-
[1] Idem, p. 76.
[2] De exemplu, în cazul furtului, puberul era bătut cu nuiele şi apoi putea
fi omorât de victimă, iar impuberul era pedepsit doar cu bătaia şi obligat la
despăgubiri, care cădeau în sarcina celor ce exercitau autoritatea părintească
asupra lui; a se vedea O. Brezeanu, Din istoria regimului sancţionator al
minorului infractor în România, în R.D.P. nr. 2/1995, p. 85.
[3] Idem, p. 84
[4] P. Ionescu Muscel, Istoria dreptului penal român, Bucureşti, 1931,
p. 76-77.
18 Tratamentul penal al minorului
neficiau de o ameliorare a regimului de sancţionare, fiindcă astfel
de persoane, după cum se exprimă legiuitorul, „mai puţin se vor
certa la toate greşelile”[1], cu excepţia faptelor deosebit de grave.
În Manualul lui Alexandru Donici apărut în 1814 în Moldova
se poate remarca o renunţare la vechile tradiţii ale dreptului
roman păstrate pe cale consuetudinară până la apariţia primelor
legiuiri scrise. Acest manual a fost caracterizat de o severitate
deosebită faţă de minorii infractori, care erau în majoritatea
cazurilor pasibili de aceleaşi pedepse ca şi majorii, inclusiv pedeapsa
cu moartea, fiind apăraţi de sancţiune numai cei care nu
depăşeau vârsta de 7 ani[2].
Legiuirea lui Caragea, care a intrat în vigoare în Ţara Românească
în anul 1818, cuprindea reglementări mai complexe
ale regimului minorilor delincvenţi şi mult mai nuanţate faţă de
legiuirile anterioare. Ea prevedea că până la 7 ani minorul nu
răspunde penal. Între 7 şi 14 ani „se osândeşte după împrejurări
ori la bătaie sau la închisoare în vreo mănăstire, nici mai mult de
5 ani, nici mai puţin de unu”. Pentru fiii de boieri, bătaia se înlocuia
cu încredinţarea acestora părinţilor sau epitropilor, minorii
fiind astfel trataţi diferit, din punct de vedere juridic, după situaţia
materială a familiei. De la 14 ani la 20 de ani, pentru infracţiunile
pedepsite cu moartea sau cu ocna, minorii erau trimişi la închisoarea
Snagov sau Mărgineni pe o perioadă care nu putea fi
mai mare de 10 ani şi nici mai mică de 2 ani. Dacă infracţiunea
era pedepsită cu bătaia, cu bicele sau cu toiegele, minorului i se
aplica a treia parte din loviturile ce se aplicau unui major.
În Condica Criminalicească a lui Sandu Sturza din 1826,
inspirată de Codul penal austriac de la 1803, tradus în româneşte
şi tipărit în 1807 la Cernăuţi, care s-a aplicat în Moldova
până la Unirea Principatelor[3], limita de vârstă de la care începe
răspunderea penală a minorului este de 8 ani, între 8 şi 15 ani
minorii putând să fie pedepsiţi doar dacă au lucrat cu pricepere,
în caz contrar urmau să fie încredinţaţi părinţilor pentru îngrijire şi
supraveghere, părinţii fiind răspunzători şi civil pentru pagubele
cauzate de copiii lor minori.
În Muntenia, Codul penal Ştirbei de la 1850 stabilea la 8 ani
limita de vârstă până la care minorul nu răspunde penal, între 8
şi 15 ani opera (ca şi în Moldova) o incapacitate relativă, minorul
[1] Idem, p. 77-78
[2] O. Brezeanu, Din istoria regimului..., p. 85.
[3] P. Ionescu Muscel, op. cit., p. 115.
I. Conceptul de minoritate 19
fiind pedepsit doar dacă a acţionat „cu pricepere şi fără cugetare”,
minorii de la vârsta de 15 ani şi până la 21 de ani fiind socotiţi
responsabili, aplicându-li-se însă pedepse reduse.
Codul penal din 1864, intrat în vigoare la 1 mai 1865 sub
domnia lui Al.I. Cuza, inspirat după Codul penal francez de la
1810 şi după Codul penal prusian de la 1851, este primul Cod
penal român, prin acest cod înlocuindu-se Codul penal de la
1826 din Moldova (Condica Criminalicească a lui Sandu Sturza)
şi cel de la 1850 din Muntenia (Codul penal Ştirbei). Acest cod
cuprindea o reglementare asemănătoare legiuirilor pe care le-a
înlocuit, tratamentul penal al minorilor fiind reglementat în titlul
al IV-lea, intitulat „Cauze care apără de pedeapsă sau micşorează
pedeapsa”, în art. 61, art. 62 şi art. 63, minoritatea fiind atât
o cauză de incapacitate penală, cât şi o cauză de atenuare a
pedepsei. Se disting trei perioade de vârstă a minorului din punct
de vedere a legii penale:
– până la vârsta de 8 ani, când minorul nu răspundea penal
(art. 61);
– între 8 şi 15 ani, când minorul răspundea penal dacă se dovedea
că a lucrat „cu pricepere”, instituindu-se astfel o prezumţie
relativă a lipsei de „pricepere” (discernământ); dacă prezumţia
lipsei de discernământ nu era răsturnată, minorul în cauză era
încredinţat fie părinţilor spre supraveghere, fie trimis la o mănăstire;
– minorii între 8 şi 15 ani care au acţionat „cu pricepere” şi
cei între 15 şi 20 de ani erau socotiţi întotdeauna responsabili şi
răspundeau penal, minoritatea constituind însă o stare de atenuare
a pedepsei, aceste categorii de minori fiind sancţionaţi cu
o pedeapsă care nu putea fi niciodată o una criminală, chiar dacă
minorul a comis o faptă denumită „crimă”.
Executarea pedepselor aplicabile minorului este reglementată
prin Legea privind regimul închisorilor din 1874 sub forma
caselor de educaţiune corecţională pentru minori, precum şi,
în anul 1914, sub forma coloniei disciplinare pentru copii vagabonzi
şi cerşetori. În martie 1919 începe să funcţioneze la Gherla
Institutul de educaţie corectivă pentru minori de ambele sexe, iar
în 1921 ia fiinţă prima şcoală de îndreptare pentru copiii cu rele
porniri[1]. În acelaşi an intră în vigoare Legea pentru înfrângerea
vagabondajului şi cerşetoriei şi pentru protecţia copiilor, lege
care înfiinţează şcolile de îndreptare şi ocrotire, precum şi coloni-
[1] Idem, p. 89.
20 Tratamentul penal al minorului
ile de muncă pentru minorii vagabonzi, cerşetori şi copiii găsiţi, în
timp ce Legea privind închisorile şi institutele preventive din 1929
creează institute corecţionale pentru minorii părăsiţi, vagabonzi,
întârziaţi mintal sau cu purtări rele.
Codul penal român din 1937 fixează majoratul penal la
19 ani (art. 138), stabilind, totodată, că minorul sub 14 ani nu
răspunde penal, iar cel între 14-19 ani (adolescentul) răspunde
numai dacă se dovedeşte că în momentul săvârşirii faptei a lucrat
cu discernământ. Minorilor sub 14 ani sau celor care săvârşiseră
fapta fără discernământ li se aplicau măsuri cu caracter
preventiv-
educativ, tutelare şi de protecţie (art. 140), care încetau
când copilul sau adolescentul a împlinit vârsta de 21 de ani
(art. 142), iar contra celor pentru care existenţa discernământului
la momentul comiterii faptei fusese dovedită se luau măsuri de
siguranţă (libertatea supravegheată şi educaţia corectivă) ori le
se aplicau pedepse ca mustrarea, închisoarea corecţională sau
detenţiunea simplă. Prin Legea din 24 septembrie 1938 acest
Cod penal a fost modificat, în sensul coborârii vârstei majoratului
penal de la 19 la 18 ani şi a celei a lipsei răspunderii penale de
la 14 la 12 ani; astfel, minorul în vârstă de până la 12 ani nu răspundea
penal niciodată, cel cu vârsta între 12 şi 15 ani răspundea
penal doar dacă a săvârşit fapta cu discernământ, iar cei cu
vârsta între 15 şi 18 ani răspundeau penal, dar cu un tratament
sancţionator atenuat.
Minorilor între 12 şi 15 ani care au săvârşit fapta cu discernământ
şi minorilor care au depăşit vârsta de 15 ani li se puteau
aplica două sancţiuni de drept penal: măsuri de siguranţă şi pedepse.
Măsurile de siguranţă (măsuri educative potrivit denumirii
din Codul penal român în vigoare) erau libertatea supravegheată
şi reeducarea morală, iar pedepsele care se puteau aplica
minorului erau mustrarea, închisoarea şi amenda, această din
urmă pedeapsă doar condiţionat de îndeplinirea anumitor cerinţe
(dacă minorul a împlinit vârsta de 15 ani şi numai dacă avea
avere sau profesie).
În afara acestor sancţiuni de drept penal, instanţa era îndreptăţită
să ia anumite măsuri de ocrotire şi faţă de minorii cu vârsta
de până la 12 ani, dacă au săvârşit o faptă prevăzută de legea
penală, precum şi minorii care nu au comis infracţiuni, dar care
erau în pericol de a săvârşi astfel de fapte; aceste măsuri constau
în încredinţarea minorului pentru supraveghere deosebită familiei,
unei rude apropiate care ar primi sarcina supravegherii
I. Conceptul de minoritate 21
minorului, fie unei persoane onorabile, unei societăţi de patronaj
sau unei instituţii publice sau private autorizate de stat în acest
scop, fie institutului de reeducare morală, după caz, precum şi
cu încunoştinţarea autorităţilor şcolare, spre a-l dojeni pe minor
şi a lua măsuri disciplinare prevăzute de regulamentul şcolar
(art. 140)[1].
15. Tot de domeniul istoriei legislaţiei penale române face
parte şi primul nou Cod penal adoptat prin Legea nr. 301/2004,
care nu a intrat în vigoare, dispoziţiile sale fiind abrogate. Acest
nou Cod penal a prevăzut, referitor la minori, un sistem sancţionator
format din măsuri educative şi pedepse, care, potrivit
art. 114, se aplicau numai dacă se aprecia că măsura educativă
nu era suficientă pentru îndreptarea minorului.
a) În cadrul măsurilor educative, legiuitorul a reglementat
mustrarea
[art. 116 alin. (1)], care, deşi mai clar formulată în faţă
de Codul penal în vigoare, nu cuprinde modificări esenţiale
de
conţinut. În formularea Codului penal din 2004, măsura educativă
a mustrării consta în dojenirea minorului, în explicarea gravităţii
faptei săvârşite, în sfătuirea minorului de a se purta în aşa
fel încât să dea dovadă de îndreptare, atrăgându-i-se, totodată,
atenţia că, dacă va săvârşi din nou o infracţiune, se va lua faţă de
el o măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă.
S-a introdus un nou alineat [art. 116 alin. (2)], prin care se
preciza că măsura mustrării nu se poate lua dacă minorul a devenit
major la data judecării. Pentru această ipoteză, s-au prevăzut
sancţiuni proprii (amenda sub forma zilelor-amendă între 5
şi 10 zile, fiecare zi fiind socotită între 50.000 şi 100.000 lei, sau
munca în folosul comunităţii pe o perioadă între 25 şi 50 de ore).
Această dispoziţie răspundea multiplelor sesizări ale instanţelor,
[1] Ideea unei politici penale care să asigure integrarea minorilor în societate
este susţinută şi într-o lucrare relativ recentă, care încearcă să depăşească,
în cadrul unei teorii integratoare, contradicţiile apărute pe fondul
crizei sistemului penal referitor la minori. Pe această linie, autorul lucrării
propune un program global de intervenţie, care să cuprindă măsuri de luptă
contra sărăciei unor categorii de minori, şi măsuri de prevenire a manifestărilor
antisociale prin intervenţii pedagogice şi psihologice, concrete şi realiste,
orientate spre dezvoltarea pozitivă a tinerilor, şi măsuri cu caracter
judiciar, care să evidenţieze clar limitele toleranţei sociale faţă de acţiunile
dăunătoare (L. Walgrave, Essai de construction d′une théorie intégrative,
Ed. Médicine et Hygiène, Geneva, Paris, 1992).
22 Tratamentul penal al minorului
care şi-au exprimat rezerve asupra eficienţei aplicării mustrării
unui condamnat major[1].
Mustrarea, fiind o măsură educativă mai puţin severă, se aplica
faptelor de o gravitate scăzută, avându-se în vedere şi conduita
anterioară corectă a minorului.
Această măsură se executa de îndată în şedinţa în care s-a
pronunţat hotărârea, iar în caz contrar se fixa un termen pentru
care se dispunea aducerea minorului, citându-se părinţii, iar
dacă era cazul, tutorele sau curatorul ori persoana în îngrijirea
sau supravegherea căreia se afla minorul.
b) A doua măsură educativă era libertatea sub supraveghere.
În cazul acestei măsuri s-a reformulat textul (măsura era
denumită anterior libertatea supravegheată), prevăzându-se în
alin. (1) al art. 117 posibilitatea încredinţării minorului sub supraveghere
părinţilor sau celui care l-a adoptat ori tutorelui. Dacă
aceştia nu puteau asigura supravegherea în condiţii satisfăcătoare,
instanţa dispunea încredinţarea lui pe acelaşi interval de
timp (un an) unei persoane de încredere, de preferat unei rude
apropiate, la cererea acesteia, înlăturându-se din formulare instituţiile
specializate în supravegherea minorului, această posibilitate
fiind prevăzută în cazul luării măsurii educative a libertăţii
sub supraveghere severă[2].
În alin. (2) al textului s-a prevăzut obligaţia persoanei care
exercită supravegherea să înştiinţeze instanţa dacă minorul a
săvârşit o nouă infracţiune. S-a omis expresia „are purtări rele”,
iar propoziţia „a săvârşit din nou o faptă prevăzută de legea
penală” a fost înlocuită cu „a săvârşit o nouă infracţiune”. S-a
avut în vedere, la sugestia doctrinei, că nu se justifică sesizarea
instanţei
de către persoana care exercită supravegherea minorului
decât în cazuri mai grave, şi nu pentru „purtări rele” sau pentru
o faptă prevăzută de legea penală, dar comisă fără vinovăţie
[art. 103 alin. (2)][3].
În noua formulare se prevedea că instanţa pune în vedere
celui căruia i s-a încredinţat supravegherea că are:
– îndatorirea de a veghea îndeaproape asupra minorului, în
scopul îndreptării lui;
[1] G. Antoniu, Noul Cod penal şi Codul penal anterior. Privire comparativă.
Partea generală, în R.D.P. nr. 4/2004, p. 24.
[2] G. Antoniu, Noul Cod penal. Codul penal anterior. Studiu comparativ,
Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 287.
[3] G. Antoniu, Noul Cod penal şi Codul penal anterior..., p. 25.
I. Conceptul de minoritate 23
– obligaţia să înştiinţeze instanţa de îndată dacă minorul se
sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra lui sau dacă
a săvârşit o nouă infracţiune.
Instanţa putea să impună minorului respectarea uneia sau
mai multora dintre următoarele obligaţii:
– să nu frecventeze anumite localuri stabilite;
– să nu intre în legătură cu anumite persoane şi, dacă a fost
contactat de acestea, să anunţe de îndată (în formularea Codului
penal în vigoare nu există această din urmă menţiune – „dacă a
fost contactat de acestea, să anunţe de îndată”);
– să frecventeze cursuri şcolare din învăţământul general
obligatoriu (această obligaţie nu există în formularea Codului penal
în vigoare);
– să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie de interes
public fixată de instanţă, cu durata între 50 şi 100 ore (şi nu
între 50 şi 200 ore, ca în formularea actuală), de maxim 3 ore pe
zi, după programul de şcoală, în zilele nelucrătoare şi în vacanţă.
Legea prevedea că instanţa atrage atenţia minorului asupra
consecinţelor comportării sale [art. 117 alin. (4)].
După luarea măsurii libertăţii sub supraveghere, instanţa încunoştinţa
şcoala unde minorul învaţă sau la unitatea unde este
angajat şi, după caz, instituţia la care prestează activitatea stabilită
de instanţă. Dacă înăuntrul termenului de un an, care avea
caracterul unui termen de încercare şi curgea de la data punerii
în executare a libertăţii sub supraveghere, minorul se sustrăgea
de la supravegherea ce se exercita asupra lui ori săvârşea o infracţiune,
instanţa revoca libertatea sub supraveghere şi lua faţă
de minor fie măsura libertăţii sub supraveghere severă, fie măsura
internării într-un centru de reeducare sau îi aplica o pedeapsă
(în formularea Codului penal în vigoare sunt prevăzute numai internarea
într-un centru de reeducare şi aplicarea unei pedepse).
Legea a prevăzut în art. 117 alin. (7) o dispoziţie nouă, pentru
cazul în care minorul (la data comiterii faptei) a devenit major la
data judecării; în acest caz, se dispunea, în locul măsurii educative
a libertăţii sub supraveghere, amenda sub forma zileloramendă
între 10 şi 20 de zile, fiecare zi fiind socotită între 50.000
lei şi 200.000 lei, sau munca în folosul comunităţii pe o perioadă
între 50 şi 150 ore.
Măsura educativă a libertăţii sub supraveghere se punea în
executare chiar în şedinţa în care era pronunţată, potrivit art. 488
24 Tratamentul penal al minorului
C. proc. pen., dacă minorul şi persoana căreia i-a fost încredinţat
erau de faţă.
c) A treia măsură educativă era libertatea sub supraveghere
severă. Aceasta constituia o măsură nouă în raport cu măsurile
educative prevăzute în Codul penal în vigoare şi consta
în lăsarea minorului în libertate pe o perioadă între 1 an şi 3 ani,
sub supravegherea unei instituţii legal însărcinate cu supravegherea
minorului sau a serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere.
O atare supraveghere presupunea includerea minorului
în programele de reintegrare socială, precum şi acordarea de
asistenţă şi consiliere. Pe durata supravegherii severe, instanţa
putea să impună minorului respectarea uneia sau a mai multora
dintre obligaţiile prevăzute în art. 117 alin. (3).
Erau aplicabile şi în acest caz dispoziţiile de la libertatea sub
supraveghere din art. 117 alin. (2), (4), (5), (6) şi (8), similare cu
cele din legea penală în vigoare.
Dacă minorul devenea major la data judecării, se aplica
amenda sub forma zilelor-amendă între 15 şi 30 de zile, fiecare
zi fiind socotită între 50.000 şi 300.000 lei, sau munca în folosul
comunităţii pe o perioadă între 100 şi 200 de ore.
d) A patra măsură educativă era internarea într-un centru
de reeducare. Acest text [art. 119 alin. (1) şi (2) a fost mai bine
formulat[1], precizându-se scopul şi durata măsurii (prelungirea
măsurii până la 20 de ani nu putea fi dispusă decât dacă minorul
a comis fapta la o dată apropiată vârstei de 18 ani sau dacă
gravitatea faptei săvârşite, nevoile de educare a minorului şi necesitatea
continuării procesului său de pregătire justificau aceasta),
precizări mai ample decât cele cuprinse în art. 106 alin. (2)
din legea penală în vigoare (care se referă numai la necesitatea
realizarea
scopului internării).
De asemenea, erau mai bine precizate[2] condiţiile şi consecinţele
revocării internării [art. 119 alin. (3)], atât atunci când minorul
săvârşea în centrul de reeducare o nouă infracţiune, cât
şi atunci când se descoperea că minorul săvârşise anterior o
infracţiune
concurentă [art. 119 alin. (4)], ipoteză care nu există
în Codul
penal în vigoare (art. 108).
Această măsură educativă era privativă de libertate şi se lua
faţă de minorii care au săvârşit fapte penale de o anumită gravitate;
ea putând fi înlocuită cu măsura educativă a libertăţii sub
[1] G. Antoniu, Noul Cod penal. Codul penal anterior..., p. 289.
[2] G. Antoniu, Noul Cod penal şi Codul penal anterior..., p. 25.
I. Conceptul de minoritate 25
supraveghere sau a libertăţii sub supraveghere severă, în condiţiile
art. 117 alin. (6) şi art. 118 alin. (3) C. pen. 2004.
Potrivit art. 119, măsura educativă a internării într-un centru
de reeducare se dispunea cu privire la minorul care, în raport cu
gravitatea faptei săvârşite şi cu nevoile de reeducare, are posibilitatea
de a se îndrepta chiar fără a i se aplica o pedeapsă. În
timpul internării, i se asigura minorului posibilitatea de a dobândi
educaţia necesară şi o pregătire profesională potrivit aptitudinilor
sale. Această măsură se lua pe timp nedeterminat, însă nu putea
dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani. În mod excepţional,
măsura educativă a internării putea dura până la împlinirea
vârstei de 20 de ani, dacă minorul a comis fapta la o dată apropiată
vârstei de 18 ani sau dacă gravitatea faptei săvârşite, nevoile
de reeducare a minorului şi necesitatea continuării procesului
său de pregătire justificau aceasta.
Dacă în perioada internării într-un centru de reeducare minorul
săvârşea din nou o infracţiune pentru care se aprecia că este
necesar să i se aplice o pedeapsă privativă de libertate, instanţa
revoca internarea şi aplica pedeapsa. În cazul când instanţa nu
considera că era necesară aplicarea pedepsei, menţinea măsura
internării. Dacă se descoperea, după pronunţarea unei hotărâri
prin care s-a dispus internarea minorului într-un centru de
reeducare, că minorul a săvârşit o infracţiune concurentă, pentru
care se aprecia necesar să i se aplice o pedeapsă privativă de
libertate, instanţa revoca internarea şi aplica pedeapsa. În cazul
în care instanţa nu considera că este necesară aplicarea pedepsei,
menţinea măsura internării.
Când se descoperea, după pronunţarea unei hotărâri prin
care s-a dispus internarea minorului într-un centru de reeducare,
că minorul suferise pentru o infracţiune concurentă şi o condamnare
la o pedeapsă privativă de libertate, măsura internării se
revoca.
Exista şi o dispoziţie nouă [art. 119 alin. (6)] care se referea la
ipoteza în care minorul a devenit major la data judecării. În acest
caz, se dispunea amenda sub forma zilelor-amendă între 20 şi
50 de zile, fiecare zi fiind socotită între 50.000 şi 350.000 lei, sau
munca în folosul comunităţii pe o perioadă între 100-300 ore.
Se poate reţine, aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate[
1], că în noua reglementare erau mai bine precizate condiţiile şi
consecinţele revocării internării.
[1] G. Antoniu, Noul Cod penal. Codul penal anterior..., p. 290.

RECENZII

Spune-ne opinia ta despre acest produs! scrie o recenzie
Created in 0.017 sec