Transilvania - starea noastra de veghe - Ioan-Aurel Pop

Raporturile româno-maghiare au în urmă o istorie palpitantă, complicată, plină de conflicte şi de concilieri, de atitudini egoiste şi de generoase deschideri, ca viaţa.

 

Traiul în vecinătate şi, adesea, în aceleaşi comunităţi ne-a determinat să ne cunoaştem, să ne examinăm reciproc, să ne urâm şi iubim în acelaşi timp.

 

Prima mărturie a unor contacte româno-ungare este cuprinsă în Gesta Hungarorum („Faptele ungurilor"), lucrare elaborată de un cronicar anonim al unui aproape la fel de anonim rege Bela, cândva prin secolul al XI-lea, reluată ulterior, dar referitoare la întâmplări de până la anii 1050-1060.

 

Cronicarul (notarul) maghiar, cu studii la o universitate occidentală (poate din Italia), spune că o ceată de unguri a trecut, probabil după anul 900, dinspre Bihor „dincolo de pădure" (= ultra silvam sau trans silvam), unde a întâlnit o ţară bogată, cu câmpuri cultivate, cu sare şi materii sărate, cu aur prezent până şi în nisipul râurilor, locuită de români şi slavi, ţară în care domnia o avea un anumit român, ducele (voievodul) Gelou.

 

De aici au pornit şi neînţelegerile dintre istoricii români şi cei maghiari: aceştia din urmă afirmă că totul nu ar fi decât o contrafacere, fiindcă românii nu puteau fi în anul 900 în Transilvania, pe când românii spun că nu este nimic mai firesc decât prezenţa românilor latinofoni aici, pe locurile fostei provincii romane Dacia, unde s-a plămădit poporul român...