Scrisul, între vindecare și destin

Preț: 20,00 lei
Disponibilitate: în stoc
Editura:
Anul publicării: 2014

DESCRIERE

În această carte despre boală şi despre efectul vindecător al cuvintelor, tânara scriitoare Doina Postolachi ne invită să intrăm în viaţa ei, să îi observăm suferinţa fizică şi zbuciumul sufletesc şi apoi, când pentru cei mai mulţi dintre noi lucrurile ar putea părea că au apucat-o pe un traseu definitiv conturat, să fim martorii renaşterii ei spirituale.
Departe de a considera fatal diagnosticul de boală incurabilă, Doina alege să trăiască precum un om normal, să lupte cu toată forţa pentru viaţă şi, astfel, să ne dea tuturor un exemplu că boala este o cale de evoluţie spirituală. Când tu reuşeşti, simţi că face parte din menirea ta să le împărtăşeşti acest lucru tuturor, pentru ca aceia care se află în suferinţă să capete curajul de a privi dincolo de boală, spre vindecare, sănătate şi spre un viitor senin.

Fragment din prefața Irinei Binder

Este nevoie de curaj ca să îţi deschizi sufletul în faţa lumii şi să vorbeşti despre viaţa ta, pentru că te expui, conştient, judecăţilor şi prejudecăţilor semenilor tăi, iar Doina Postolachi şi-a asumat acest risc şi a ales să scrie, cu candoare şi sinceritate, despre unele dintre cele mai grele momente ale vieţii ei, motivată de dorinţa de a ne arăta tuturor că în orice rău există un bine, iar într-o boală incurabilă există un miracol deghizat.
Intenţia cu care a fost scrisă această carte este una nobilă – aceea de a ne da speranţă tuturor, arătându-ne că putem accepta cu seninătate ceea ce pentru majoritatea dintre noi ar putea părea un diagnostic fatal, că putem înfrunta boala cu demnitate şi curaj, alegând, clipă de clipă, să o vedem ca pe o cale de evoluţie spirituală, ca pe o şansă la un început şi nu ca pe o avanpremieră la sfârşit.
Deşi boala lasă urme fizice adânci, Doina iese din acest proces nemutilată sufleteşte – ba chiar, aş putea spune, şi mai motivată să continue să scrie, ca să ne împărtăşească experienţa ei radicală de transformare, sperând ca fiecare om să se regăsească în ceea ce scrie ea, iar cei bolnavi să primească o doză necesară de optimism şi încredere.

Fragment din carte

„Lumea spune că sunt puternică. Eu cred că delimitarea dintre Voinţă şi Inconştienţă este una foarte vagă şi delicată; este ca un contur cu creion dermatograf, la baza genelor. Nu ştii dacă privirea acelei femei chiar este inteligentă, sau dacă dunga cenuşie, vagă şi delicată trişează şi îi dă un plus de mister unei priviri obişnuite, opace şi obtuze. Poate că de aceea, multe dintre femeile nemachiate par să nu mai aibă nimic de spus.
Poate că, în Voinţa mea, era ascunsă o raţiune Divină, pe care nici eu nu o înţelegeam; iar pentru cei mai mulţi, părea nebunie curată. Voiam să văd ce se va întâmpla. Nu ştiu dacă eram pregătită să mă arunc într-o nouă aventură, eu voiam doar să trăiesc. Deşi altădată acest lucru nu mi se părea spectaculos, acum tot ce îmi doream era să trăiesc ca un om normal.
Aşa că am ales să mă consider sănătoasă, comportându-mă ca un om sănătos: am continuat să ies în oraş, să merg la petreceri şi să mă vait – doar câteodată şi foarte puţin – de durerile mele permanente şi crunte. Aş mai fi bolnavă, dacă nu ar spune nimeni că sunt aşa? Lumea nu crede că aş mai face toate astea (să ies în oraş, să merg la petreceri), dacă aş fi un om bolnav. Unii nu cred că sunt bolnavă, iar alţii – cei care îmi cunosc problema – nu cred că mă voi vindeca vreodată. E mult mai bine să se creadă că sunt sănătoasă şi să fiu acceptată în comunitatea oamenilor de rând, decât să fiu văzută ca o bolnavă, să fiu tratată ca un om bolnav şi să fiu exclusă. În felul acesta m-ar fi determinat şi pe mine să cred că sunt grav bolnavă. Câtă vreme era multă lume care mă trata ca pe un om normal, şi eu mă simţeam aşa. În situaţia mea, mă mai salvau doar aparenţele. Comportându-mă ca un om sănătos, continuam să mă menţin pe vibraţiile unui om sănătos, sperând că, astfel, îmi voi atrage vindecarea. Poate că inconştienţa mi-a fost mai la îndemână decât curajul. Poate că nici nu aveam, încă, destul curaj. În schimb, aveam setat programul de „eu pot“, atunci când niciun doctor de pe lumea asta nu putea să mă vindece. În limbaj profan, asta este inconştienţă.

M-am întors în România. Mergeam greu. Eu, care alergam pe tocuri după taxiuri. Eu, care nu am alunecat pe gheaţă iarna niciodată, pe tocuri înalte de 12 cm. Eu, care nici când mă îmbătam nu călcam strâmb – acum…, am trecut la încălţămintea cu talpă plată. A trebuit să îmi cumpăr totul de la zero: sandale, pantofi, ghete, cizme… Multe aveau să îmi trebuiască… şi tocmai acum, când nu mai aveam niciun venit. Nu aveam salariu, pentru că nu mai lucram. Nu mai lucram, pentru că nu mai puteam merge. Nu mai puteam merge, pentru că nu mai aveam echilibru şi oboseam repede. Uitam repede, vedeam prin ceaţă, vedeam dublu.

Era o zi frumoasă, de toamnă târzie. Undeva, pe calea Victoriei, în Bucureşti. Purtam un maiou turcoaz, pantaloni maro, cizme cu toc mediu, turcoaz. Vedeam înceţoşat. Îmi tremurau picioarele. Am încetinit mersul. Lumea îmi venea în întâmpinare. Nu m-a întrebat nimeni, dacă îmi este rău. În faţă, am văzut un stâlp. Abia aşteptam să ajung la stâlp şi să mă sprijin de el. Stâlpul se dubla. Stâlpul se dubla, se tripla, apoi redevenea unul. Până m-am apropiat îndeajuns cât să mă proptesc, stâlpul s-a mai multiplicat de vreo două ori. Ştiam că sunt aproape, ştiam că sunt la distanţă de o mână întinsă. Dar îmi era teamă că aveam să mă proptesc de dublura imaterială a stâlpului şi nu de stâlpul de beton. M-am proptit între stâlpi şi s-a întâmplat să alunec pe marginea unuia dintre ei, în jos. Nimeni nu s-a oprit. Eram curată, frumos îmbrăcată, coafată, fardată, iar dacă îmi deschidea geanta careva să îmi fure ceva, nu găsea decât un ruj, o oglinjoară şi o carte pe care o citeam. Nu eram o drogată sau beţivă, sau ciumată. Chiar şi aşa: tot om eram şi tot aveam dreptul la o mână întinsă. Deci se putea apropia oricine să mă ajute. Să nu mă lase lată, în stradă, ziua în amiaza mare. Dar nu s-a apropiat nimeni!
Am ştiut cum se simte o poezie banală, atunci. Pentru că m-am simţit o poezie, care nu transmite nici o emoţie. Şi la care nu ajunge nicio mână întinsă. E trist să fii o poezie ne-dorită, neştiută, neiubită, rătăcind pe străzi. Rătăcită în lume. Rătăcitoare prin veacuri.
Nimeni nu mă ajuta să mă ridic. Am rugat pe cineva să-mi dea mâna. Şi mă tot scuzam că am probleme de sănătate, că e o boală gravă, îmi ceream scuze că deranjez, îmi ceream scuze că reţin. Domnul respectiv mi-a spus să-mi iau un baston sau un însoţitor. Trebuia să-l plătesc pentru că m-a ajutat… I-am dat 5 lei şi i-am mulţumit pentru înţelegere şi multa lui bunăvoinţă.”


Voiam să scriu despre boală şi despre vindecare. Credeam că va fi o carte despre trăirile şi zbuciumul meu şi luciditatea păstrată pe tot parcursul bolii. Dar nu ştiam că, de fapt, cartea care se voia scrisă şi avea mai mare nevoie să fie citită, trebuia să fie cartea pe care o văd că se naşte acum, de sub degetele mele. Şi anume: o carte despre vindecarea prin scris.”

RECENZII

Spune-ne opinia ta despre acest produs! scrie o recenzie
Created in 0.0170 sec