Sanctiunile contraventionale Aspecte de drept material in dreptul romanesc si comparat

Sanctiunile contraventionale Aspecte de drept material in dreptul romanesc si comparat
Preț: 39,00 lei
Disponibilitate: în stoc
ISBN: 978-606-678-666-9
Editura:
Anul publicării: 2013
Pagini: 464
Categoria: Carti Diverse

DESCRIERE

Data aparitiei: 26 Iunie 2013

Lucrarea de fata reprezinta o analiza a sanctiunilor contraventionale specifice sistemului de drept romanesc, dar si altor state europene ale caror legislatii apartin sistemului de drept romano-germanic sau celui de common law.

Demersul porneste de la prezentarea unor chestiuni generale legate de ideea de pedeapsa si sanctiune, dupa cum aceasta a evoluat in timp, urmata de aprofundarea unor aspecte speciale care tin de sanctiunile contraventionale in sine, individualizarea lor, cauzele care inlatura caracterul contraventional al faptelor, subiectele contraventionale, aplicarea legii contraventionale in timp, precum si unele probleme sensibile de procedura contraventionala care au influentat inevitabil si aspectele de drept material.

Studiul este unul de actualitate, avand drept obiectiv o paralela bine conturata intre legislatiile mai multor state europene, tocmai pentru ca dreptul romanesc sa „imprumute” cat mai multe elemente benefice privitoare la natura si esenta sanctiunilor ca atare, la limitele acestora, modalitatile de constatare si aplicare, pentru a se ajunge in cele din urma la o sistematizare si reunire a lor intr-un ansamblu logic, coerent, numit Cod contraventional.


Cuprins
Partea I. Despre pedepse şi sancţiuni de‑a
lungul evoluţiei societăţii ___________________ 1
Capitolul I. Pedepsele în Antichitate___________________ 3
§1. Aspecte introductive____________________________ 3
§2. Pedepsele, de la epoca tribală la Antichitate_________ 6
2.1. Pedepsele, de la epoca tribală la
Codul lui Hammurabi
________________________ 6
2.2. Ideea de sancţiune juridică în dreptul roman
şi în Grecia antică __________________________ 10
§3. Definirea de‑a lungul timpului a noţiunilor de
„pedeapsă” şi „sancţiune”_______________________ 14
3.1. Sancţiunea – rezultat al intervenţiei divine_______ 17
3.2. Sancţiunea – efect al constrângerii morale ______ 18
3.3. Sancţiunea – constrângere economică _________ 18
3.4. Sancţiunea – rezultat al constrângerii penale ____ 19
§4. Esenţa, caracterele, scopul şi funcţiile pedepsei ____ 19
Capitolul al II‑lea. Evoluţia pedepselor şi
a sancţiunilor în dreptul românesc________________ 28
§1. Sistemul punitiv în perioada geto‑dacă şi
în epoca feudală______________________________ 28
§2. Tipuri de sancţiuni specifice dreptului
administrativ românesc_________________________ 34
2.1. Sancţiuni administrativ‑disciplinare_ ___________ 35
2.2. Sancţiuni administrativ‑patrimoniale ___________ 39
2.3. Asemănări şi deosebiri între sancţiune şi
pedeapsă _ _______________________________ 41
§3. Sancţiuni apropiate de tiparul sancţiunilor
contravenţionale actuale________________________ 44
3.1. Legislaţia românească privitoare la contravenţii
în secolele al XVIII‑lea şi al XIX‑lea _ ___________ 44
3.2. Reglementarea contravenţiilor şi a sancţiunilor
acestora în Codul penal din 1936_ _____________ 47
3.3. Reglementarea contravenţiilor şi a sancţiunilor
acestora în Codul penal din 1941_ _____________ 48
XIV Sancţiunile contravenţionale
Capitolul al III‑lea. Răspunderea juridică, consecinţă
a aplicării sancţiunilor___________________________ 51
§1. Răspunderea contravenţională, formă a
răspunderii juridice_ ___________________________ 51
§2. Abaterea administrativă, cauză a aplicării
sancţiunilor administrative ______________________ 55
§3. Distincţia dintre sancţiunile de drept administrativ
şi măsurile de simplă poliţie administrativă _ ________ 58
3.1. Măsurile de simplă poliţie administrativă________ 58
3.2. Despre poliţia administrativă şi ordinea
publică în Franţa_ __________________________ 60
3.3. Despre constrângerea administrativă şi alte
măsuri administrative de prevenire din Republica
Moldova__________________________________ 61
Capitolul al IV‑lea. Evoluţia reglementării răspunderii
pentru contravenţii______________________________ 63
§1. Teorii privind delimitarea contravenţiei
de infracţiune_________________________________ 63
§2. Etapa dezincriminării contravenţiilor în România_____ 64
§3. Reglementarea contravenţiilor şi a sancţiunilor
contravenţionale
prin Legea nr. 32/1968____________ 67
§4. Reglementarea contravenţiilor şi a sancţiunilor
contravenţionale
prin O.G. nr. 2/2001______________ 73
Capitolul al V‑lea. Răspunderea şi sancţiunea
contravenţională
în dreptul administrativ
românesc_ ____________________________________ 82
§1. Noţiunea de contravenţie. Natura juridică
a contravenţiei________________________________ 82
§2. Trăsăturile contravenţiei _ ______________________ 83
§3. Comparaţie între contravenţie şi alte forme
de ilicit______________________________________ 88
3.1. Paralelă între contravenţie şi infracţiune ________ 88
3.2. Paralelă între contravenţie şi abatere
disciplinară _ ______________________________ 94
3.3. Paralelă între contravenţie şi fapta care nu
prezintă pericolul social al unei infracţiuni________ 96
§4. Subiectele răspunderii contravenţionale_ __________ 99
4.1. Persoana fizică____________________________ 99
4.2. Persoana juridică_________________________ 105
Cuprins XV
§5. Cauze care înlătură caracterul contravenţional
al faptei____________________________________ 113
5.1. Legitima apărare_ ________________________ 114
5.2. Starea de necesitate ______________________ 116
5.3. Constrângerea __________________________ 118
5.4. Cazul fortuit _____________________________ 120
5.5. Minoritatea _____________________________ 121
5.6. Iresponsabilitatea _ _______________________ 125
5.7. Beţia involuntară completă (accidentală)_______ 128
5.8. Eroarea de fapt __________________________ 130
5.9. Infirmitatea______________________________ 132
§6. Aspecte de drept comparat privitoare la regimul
juridic al contravenţiilor şi sancţionarea
acestora ___________________________________ 133
Partea a II‑a. Formele sancţiunilor
contravenţionale în dreptul românesc
şi comparat_ _______________________________ 141
Capitolul I. Sancţiunile contravenţionale principale
din dreptul românesc___________________________ 143
§1. Conduita ilicită – baza aplicării sancţiunii__________ 144
§2. Tipuri de sancţiuni specifice dreptului administrativ__ 146
§3. Sancţiunile contravenţionale principale_ __________ 148
3.1. Avertismentul____________________________ 148
3.2. Amenda ________________________________ 154
3.3. O sancţiune contravenţională desfiinţată –
închisoarea contravenţională_________________ 162
3.4. Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii ___ 169
Capitolul al II‑lea. Sancţiuni contravenţionale
complementare şi sancţiuni contravenţionale
specifice anumitor domenii de activitate___________ 185
§1. Sancţiuni contravenţionale complementare________ 185
1.1. Confiscarea_ ____________________________ 185
1.2. Desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului
la starea iniţială_ __________________________ 193
1.3. Retragerea autorizaţiei de funcţionare_________ 205
1.4. Închiderea efectivă a sediului unităţii__________ 207
1.5. Blocarea contului bancar___________________ 208
XVI Sancţiunile contravenţionale
§2. Sancţiuni contravenţionale specifice unor
domenii de activitate _________________________ 209
2.1. Sancţiuni contravenţionale specifice dreptului
muncii___________________________________ 209
2.2. Dreptul mediului şi domeniul silviculturii _______ 214
2.3. Sancţiuni contravenţionale specifice circulaţiei
rutiere___________________________________
218
2.4. Sancţiuni contravenţionale specifice altor
domenii de activitate _______________________ 225
Capitolul al III‑lea. Aspecte de drept comparat privind
răspunderea contravenţională_ __________________ 228
§1. Răspunderea contravenţională specifică unor state
europene _ _________________________________ 228
§2. Privire de ansamblu asupra sistemului
contravenţiilor în dreptul anglo‑saxon_____________ 231
§3. Despre sancţiuni contravenţionale aplicabile
în diferite state europene______________________ 236
Capitolul al IV‑lea. Aplicarea în timp a legii
contravenţionale______________________________ 258
§1. Principiul retroactivităţii legii contravenţionale mai
favorabile___________________________________ 258
§2. Decizii ale Curţii Constituţionale privind art. 12
din Legea nr. 32/1968 _ _______________________ 261
§3. Decizia nr. 228/2007 a Curţii Constituţionale_______ 263
Capitolul al V‑lea. Aspecte deosebite privind
aplicarea sancţiunilor contravenţionale___________ 272
§1. Particularităţi ale procedurii de aplicare a
sancţiunilor contravenţionale ___________________ 272
§2. Scurt istoric al procedurii contravenţionale ________ 281
§3. Aspecte deosebite privitoare la plângerea
contravenţională _____________________________ 287
3.1. Depunerea plângerii. Instanţa competentă_ ____ 287
3.2. Termenul de depunere a plângerii _ __________ 293
3.3. Reguli procedurale de soluţionare a plângerii
contravenţionale __________________________ 296
3.4. Efectul suspendării executării sancţiunii prin
depunerea plângerii________________________ 298
3.5. Efectul plângerii contravenţionale asupra
măsurilor complementare ___________________ 299
Cuprins XVII
Capitolul al VI‑lea. Controverse legate de aplicarea
unor sancţiuni contravenţionale__________________ 302
§1. Discuţii privitoare la aplicarea avertismentului _ ____ 302
§2. Importanţa individualizării sancţiunilor
contravenţionale _____________________________ 307
§3. Despre aplicarea amenzilor şi sistemul ablaţiunii ___ 315
§4. Ideea răspunderii personale a contravenientului ___ 321
§5. Despre ilegalitatea sancţiunii ridicării şi confiscării
autovehiculelor_ _____________________________ 324
§6. Câteva consideraţii privind aplicarea sancţiunii
prestării unei activităţi în folosul comunităţii_ _______ 334
§7. Prescripţia aplicării şi executării sancţiunilor
contravenţionale _____________________________ 335
§8. Probleme apărute în întocmirea procesului‑verbal
de contravenţie______________________________ 340
8.1. Aspecte de ordin istoric ____________________ 340
8.2. Natura juridică a procesului‑verbal ___________ 342
8.3. Limba în care trebuie redactat procesul‑verbal __ 351
8.4. Sancţiunea contravenţională aplicată în
baza unui act normativ indicat eronat_ _________ 354
8.5. Importanţa descrierii faptei în cadrul
procesului‑verbal__________________________ 356
8.6. Nespecificarea obiecţiunilor în procesul‑verbal
de contravenţie___________________________ 358
8.7. Concluzii________________________________ 361
Capitolul al VII‑lea. Sancţiunile contravenţionale
din perspectiva Convenţiei europene a drepturilor
omului_______________________________________ 363
§1. Drepturile omului, drepturi fundamentale__________ 363
§2. Aplicarea dispoziţiilor Convenţiei europene a
drepturilor omului în materie contravenţională_ _____ 368
2.1. Noţiunea de acuzaţie penală în viziunea
Curţii Europene a Drepturilor Omului___________ 368
2.2. Calificarea faptei conform dreptului intern______ 372
2.3. Natura şi gravitatea sancţiunilor
contravenţionale___________________________ 375
§3. Prezumţia de nevinovăţie şi problema răsturnării
sarcinii probei _______________________________ 383
§4. Accesul la un „tribunal imparţial” în cauzele
contravenţionale
_____________________________ 393
XVIII Sancţiunile contravenţionale
§5. Incidenţa art. 6 din Convenţie asupra sancţiunilor
contravenţionale_____________________________ 396
5.1. Precizări introductive_ _____________________ 396
5.2. Calificarea faptei în dreptul naţional _ _________ 397
5.3. Natura şi gravitatea sancţiunii aplicate din
perspectiva art. 6 din Convenţie______________ 400
5.4. Dreptul celui acuzat de a participa la
examinarea propriului proces şi de a interoga
martorii din proces_________________________ 402
§6. Caracterul de titlul executoriu în dreptul român al
hotărârilor date de Curtea de la Strasbourg ________ 406
Capitolul al VIII‑lea. Concluzii şi propuneri
de lege ferenda________________________________ 410
Bibliografie______________________________________ 417
Index___________________________________________ 435



Capitolul I. Pedepsele în Antichitate
§1. Aspecte introductive
1. Dintotdeauna şi peste tot în lume, apărarea valorilor sociale
împotriva faptelor periculoase a reprezentat o preocupare esenţială
a societăţii. După apariţia statului, apărarea valorilor sociale
împotriva faptelor ilicite periculoase a devenit o funcţie importantă
a acestuia, realizată cu ajutorul normelor juridice consacrate de
autorităţile publice instituite chiar de el[1].
Dreptul este destinat să reglementeze conduita umană, relaţiile
sociale care se nasc între indivizi, membri ai unei colectivităţi,
ai unei societăţi, în timp ce de respectarea prevederilor normelor
juridice se leagă promovarea şi apărarea valorilor sociale ale
oricărei societăţi. Dreptul, prin normele sale, este cel chemat
să asigure „ordinea socială, binele public şi progresul social, să
contribuie la fericirea unui număr cât mai mare de oameni şi să
evite în cel mai înalt grad suferinţa”[2].
În orice etapă a evoluţiei sociale s‑a considerat că omul nu
va conştientiza în mod real gravitatea şi efectele dăunătoare
ale faptelor sale dacă nu va resimţi personal efectele mai mult
sau mai puţin aspre ale pedepsei aplicate. Pentru a reliefa toate
acestea, trebuie adusă în prim‑plan o definiţie celebră şi plastică
a noţiunii de pedeapsă aparţinând lui Hugo Grotius, care susţinea
că „pedeapsa este răul suferinţei ce intervine pentru răul
faptei” („Poena est malum passionis quod infligitur propter malum
actionis”)[3].
În opinia părintelui principiului separaţiei puterilor în stat,
Montesquieu, „orice pedeapsă care nu derivă dintr‑o absolută
necesitate
este tiranică”. De altfel, orice act de autoritate exercitat
de om asupra omului, care nu derivă dintr‑o necesitate absolută,
este tiranic, iar dreptul suveranului de a pedepsi delictele se
[1] Ş. Pop, Poliţia şi prevenirea criminalităţii, Ed. Herman, Sibiu, 1999,
p. 79‑81.
[2] J. Bentham, Introducere în principiile de morală şi legislaţie, 1789,
p. 17.
[3] L. Coraş, Sancţiuni alternative la pedeapsa închisorii, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2008, p. 8.
4 Sancţiunile contravenţionale
bazează pe necesitatea de a apăra „sănătatea publică” de
uzurpatorii particulari,
caz în care pedepsele sunt aplicate
cu deplin temei. Pe cât de sacră şi inviolabilă este siguranţa
cetăţenilor, pe atât de importantă este libertatea pe care suveranul
o asigură supuşilor săi[1].
Dacă s‑ar fi realizat o analiză asupra a ceea ce sălăşluia în
inima şi conştiinţa omului, atunci s‑ar fi descoperit principiile
fundamentale ale dreptului suveranului de a pedepsi delictele.
Oricum, legii i se va opune întotdeauna o anumită rezistenţă,
dar, în final, ea va ieşi învingătoare, exact aşa cum o forţă, fie ea
şi una minimă, aplicată în continuu, va învinge o acţiune violentă
asupra unui corp[2].
Cesare Beccaria nu vedea raţiunea pedepsei în infracţiunea
însăşi, nu considera pedeapsa ca o ispăşire şi nu privea dreptul
penal, în general, ca un ansamblu de sancţiuni în cazul încălcării
ordinii morale. Ispăşirea presupunea cunoaşterea profundă a
aspectelor interne ale faptei, nu numai a celor externe; or, cu
mijloacele sale de investigaţie, fiinţa umană nu este în stare să
descopere nuanţele culpabilităţii, să ia cunoştinţă de frământările
conştiinţei şi să stabilească o justă echivalenţă între gravitatea
greşelii comise şi întinderea ispăşirii.
De aceea, legea morală nu poate constitui o măsură a
delictului şi a pedepsei. „Gravitatea păcatului depinde de răutatea
de nepătruns a inimii. Şi aceasta n‑o pot afla fiinţele limitate decât
prin revelaţie. Cum se va porni deci de la ea pentru a stabili
norma de pedepsire a păcatului?” Fundamentul dreptului penal
este folosul obştesc. Dacă există o justiţie divină şi una umană
şi dacă, prin urmare, pedeapsa umană este în afara justiţiei
divine, neavând
nimic divin, atunci scopul ei nu poate fi decât
social‑utilitar: „acela de a apăra societatea născută din contract”,
susţinea, cu veacuri în urmă, Cesare Beccaria.
În cadrul societăţii, unde comportamentul a fost din cele mai
vechi timpuri edictat de norme, sancţiunea sau pedeapsa este
privită ca o reacţie naturală a societăţii împotriva membrilor săi
care aduc atingere unor valori, în cele mai multe situaţii, pedeapsa
(sancţiunea) fiind legată de ideea de rău, un rău pe care statul îl
[1] C. Beccaria, Despre infracţiuni şi pedepse, Ed. Humanitas, Bucureşti,
2007, p. 48.
[2] Idem, p. 115.
I. Despre pedepse şi sancţiuni 5
aplică celui care a înfrânt prescripţiunea sa[1]. Tot din perspectiva
interpretării sancţiunii ca efect al unei vătămări produse societăţii,
un alt autor privea pedeapsa ca fiind urmarea răului înfăptuit,
aplicată în numele societăţii şi în executarea unei hotărâri judecătoreşti[
2].
Dezbaterea privind pedeapsa sau sancţiunea aplicată de
autorităţile statale este departe de a fi ajuns la un deznodământ.
Istoria pedepsei reprezintă o parte componentă a istoriei universale
a dreptului penal, noţiunea de pedeapsă în sensul ei strict
penal nefiind corect utilizată în acest context. Ce interesează în
încercarea de a defini pedeapsa este, de fapt, fundamentul reacţiei
statale împotriva faptelor antijuridice dintr‑o societate, cele
excluse din sfera penalului[3].
În societăţile primitive, dreptul a apărut ca fiind în strânsă
legătură cu religia şi tocmai acesta este motivul pentru care Fustel
de Coulanges a demonstrat, în celebra sa lucrare La cité antique,
că „dreptul nu a apărut dintr‑o idee abstractă de justiţie, ci a
derivat din religie”, fenomen care a determinat ca, pentru multă
vreme, activitatea de judecată să fie monopolul preoţilor. Teologia
s‑a numărat printre primele discipline care au legitimat dreptul
statului de a pedepsi, problema fiind atinsă de mulţi teologi,
cum
ar fi Th. d’Aquino, Molina Lessio, Lugo, dar fără ca aceasta să
devină obiectivul central al studiilor lor[4].
Pentru cititorul neavizat, textele biblice în legătură cu legitimitatea
pedepsei pot părea contradictorii. Este general acceptat că
Vechiul Testament nu respinge justiţia retributivă, dar cât priveşte
Noul Testament, chiar şi pentru exegeţi problema este discutabilă,
astfel că în Vechiul Testament textele privind modul de înfăptuire
a justiţiei sunt abundente: arsură pentru arsură, rană pentru rană,
vânătaie pentru vânătaie, „iar de va fi altă vătămare”, să se plătească
„suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte,
mână pentru mână, picior pentru picior”[5]. Din toate acestea pare
[1] L. Barac, Răspunderea şi sancţiunea juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1997, p. 213.
[2] I. Tanoviceanu, Tratat de procedură penală, vol. III, Ed. Curierul Judiciar,
Bucureşti, 1924, p. 12.
[3] C. Rotaru, Fundamentele pedepsei. Teorii moderne, teză de doctorat,
Universitatea din Bucureşti, manuscris, 2004, p. 2.
[4] Idem, p. 5.
[5] Biblia, Exodul, cap. 21.
6 Sancţiunile contravenţionale
să reiasă foarte clar că Vechiul Testament nu doar admitea justiţia
retributivă, ci o reglementa, impunând legea talionului[1].
§2. Pedepsele, de la epoca tribală la Antichitate
2. Noţiunea de răspundere este indisolubil legată de aceea
de pedeapsă aplicată ca urmare a încălcării unor norme sociale.
Chiar dacă ea a căpătat un contur mai clar abia în cadrul civilizaţiei
romane, încă din cele mai îndepărtate epoci s‑a aplicat
principiul nulla poena sine lege, cu toate că normele de drept au
luat fiinţă în sensul lor clasic în sânul unor societăţi dezvoltate,
care au influenţat sub aspectul culturii şi educaţiei întreaga lume
antică – Grecia şi, în mod deosebit, Roma Antică.
Astfel, chiar dacă nu existau norme scrise pe baza cărora să
se aplice sancţiuni pentru faptele antisociale comise de membrii
comunităţii, celui vinovat i se aplicau pedepse stabilite de membrii
acesteia. Primele măsuri relativ primitive de a pedepsi persoanele
certate cu legea, aplicate de către societate, constau în alungarea
acestora din sat sau lovirea lor cu pietre, fără a fi vorba însă de
norme de drept[2]. Atunci când aplicarea pedepsei a devenit un
obicei, ea s‑a transformat pentru comunitate în regulă de drept,
aplicabilă obligatoriu[3].
2.1. Pedepsele, de la epoca tribală la Codul lui Hammurabi
3. Lucrările din perioada antică şi, ulterior, cele elaborate în
Evul Mediu nu stabileau nicio distincţie între conceptul de pedeapsă
şi cel de sancţiune, acesta din urmă intervenind abia în epoca
modernă ca o variantă a pedepsei, sancţiunea fiind specifică
dreptului administrativ, implicit ideii de răspundere disciplinară.
La început, cele două noţiuni s‑au confundat, existând doar
mici diferenţe calitative între mai multe categorii de pedepse. Din
această perspectivă, analiza noastră porneşte de la „pedepsele”
aplicate la nivelul societăţii antice, urmărind o scurtă trecere în
revistă a acestora în societatea primitivă, cea tribală, până la
societatea antică romană şi cea grecească, mult mai evoluate.
[1] C. Rotaru, op. cit., p. 5‑6.
[2] G.M. Calhoun, The Growth of Criminal Law in Ancient Greece, Law
Book Exchange LTD Union, New Jersey, 1999, p. 2.
[3] Ibidem.
I. Despre pedepse şi sancţiuni 7
Originea ideii de pedeapsă presupune întoarcerea în timp la
originile umanităţii, mistice, tribale sau statale, şi, începând tocmai
de la originea filosofico‑religioasă a umanităţii, pedeapsa sau
sancţiunea a făcut parte din fundamentul spiritului uman.
În epoca statală a existat o perioadă în care pedeapsa a avut
un rol intimidant şi s‑a remarcat prin atrocitate, fapt pentru care
pedeapsa publică a devenit în acea vreme un mijloc de menţinere
a disciplinei şi de apărare a autorităţii puterii clerice şi militare.
Pedepsele erau în special corporale şi erau însoţite de torturi
şi suplicii oribile, privarea de libertate nefiind cunoscută în acea
vreme, delincvenţii fiind închişi în gropi, canale sau chiar mine
părăsite, cele enunţate anterior având rol de măsuri preventive
de izolare până când aceştia erau condamnaţi[1].
Cele mai cunoscute pedepse ale lumii barbare erau bătaia
cu biciul, cu vergele sau nuiele în public, mutilările concretizate
în tăierea limbii, a urechilor, a degetelor, a braţelor, a piciorului,
scoaterea ochilor, jupuirea pielii, pedeapsa cu moartea prin
spânzurare, decapitare, tragerea pe roată, despicarea corpului,
îngroparea de vii, înec, răstignire, ardere pe rug, toate acestea
menţinând, prin cruzimea lor exacerbată, o stare de teamă continuă
faţă de instituţiile statului din acea epocă şi faţă de eventuala
aplicare a legii.
Noţiunea de crimă şi încălcare a regulilor comunităţii exista
din cele mai vechi timpuri, apărând încă în textul celor mai vechi
seturi de norme sociale – Vechiul şi Noul Testament sau Codul lui
Hammurabi. Ceea ce s‑a schimbat în timp este ideea că răzbunarea,
plata cu aceeaşi monedă nu mai sunt considerate sancţiuni
suficient de edificatoare, deşi pentru o vreme au constituit forma
unică şi universală de pedepsire a celui care a greşit[2].
Sistemul bazat pe răzbunare, cunoscut sub denumirea de vendetta[
3], era justificat şi avea aceleaşi caracteristici ca şi pedeapsa,
acestea concretizându‑se prin simpla descurajare socială sau prin
[1] T. Pop, Curs de criminologie, Ed. Institutului de Arte „Ardealul”, Cluj,
1928, p. 250.
[2] B. Bauchot, Sanctionnes pénales nationales et droit international, teză
de doctorat, 2007, p. 6, manuscris.
[3] Trebuie menţionat că răzbunarea încă mai reprezintă o formă a pedepsei
în anumite societăţi, cum ar fi în Albania, unde practica răzbunării a
fost de‑a lungul timpului informal instituţionalizată în detrimentul normelor
veritabile de drept penal – H.F. Ellenberger, La vendetta, în Revue internationale
de criminologie et de police technique nr. 2/1981, p. 125‑142, apud
B. Bauchot, op. cit., p. 6.
8 Sancţiunile contravenţionale
aplicarea unei sancţiuni[1]. Termenii de răzbunare sau vindicta
(faida) desemnau obiceiul conform căruia rudele unei persoane
asasinate exercitau represalii asupra autorului şi familiei sale,
aceste practici fiind atestate antropologic şi istoric în Grecia epocii
homerice, în triburile germanice şi la evrei. Răzbunarea în interes
propriu reglementa doar relaţiile dintre clanuri şi reprezenta un
concept intermediar între pedeapsă şi reparaţie, între expiaţiune
şi compensarea daunelor[2].
4. Dreptul de a pedepsi îşi găseşte originea într‑o construcţie
doctrinară lungă şi sinuoasă, pe parcursul căreia fiecare autor se
străduieşte să rescrie concepţia sa subiectivă despre fundamentul
şi funcţiile sancţiunii[3]. De exemplu, în perioada Antichităţii,
sancţiunea era sinonimă răzbunării şi reprezenta posibilitatea de
a recupera onoarea pierdută, de a‑şi recăpăta demnitatea şi, mai
ales, de a umili pe ofensator[4]. Cea mai veche lege a Antichităţii,
care a rămas celebră prin complexitatea sa, deşi a fost scrisă pe
un singur bloc de piatră, a fost Codul lui Hammurabi, text ce face
referire la toate aspectele cu care se putea confrunta societatea
asiro‑babiloniană. Hammurabi a trăit între anii 1728 şi 1686 î.Hr.,
aşadar, cu peste patru secole înainte de Moise, al doilea mare
legiuitor al lumii, şi cu aproximativ 1000 de ani înainte de celebrii
legiuitori Solon şi Lycurg, fără a pune în discuţie pe legiuitorii
romani, iar codul care îi poartă numele făcea referire la o conştiinţă
clară şi surprinzător de modernă a scopului uman al justiţiei,
care trebuia „să facă să domnească dreptatea, pentru ca omul
tare să nu îl vatăme pe cel slab”.
Apoi, ca orice legiuire arhaică, acest cod conţinea sintetic
elemente care acopereau toate ramurile de drept, dezvoltate
distinct mai târziu, precum dreptul penal şi procedura penală,
dreptul comercial sau dreptul familiei[5]. Fără a minimaliza originalitatea
şi caracterul avansat al dreptului formulat de către Moise,
nu putem omite principiile şi reglementările de drept care au fost
enunţate anterior în Codul lui Hammurabi, precum aşa‑zisa lege
[1] B. Bauchot, op. cit., p. 7.
[2] C. Rotaru, op. cit., p. 7.
[3] Ibidem.
[4] Aulus Gellius, Nopţi antice, cartea a VII‑a, Paris, 1863.
[5] N. Iuga, Codul lui Hammurabi, Ed. Proema, Timişoara, 2009, p. 8.
I. Despre pedepse şi sancţiuni 9
a talionului, comprimată în Vechiul Testament în celebra formulă
„ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”[1].
Stilul de aplicare a pedepselor şi, mai ales, duritatea lor din
acea perioadă sunt incomparabile cu sistemul sancţionator al
zilelor noastre, acest prim cod al Antichităţii nefăcând o distincţie
clară între categoriile de fapte sancţionabile, ci, mai degrabă,
departajând pedepsele aplicabile în funcţie de clasa socială din
care făceau parte cel care încălcase norma şi victima sa. În
cuprinsul art. 194‑232 sunt reliefate acele sancţiuni aplicate faptelor
care presupuneau vătămări corporale săvârşite din culpă
sau cu intenţie, lovire simplă sau soldată cu pierderea fătului,
aplicarea eronată a tratamentului medical, omor, care astăzi se
regăsesc sub o altfel de formă în codurile penale ale statelor lumii,
esenţa problemei fiind însă aceeaşi.
Cele mai multe forme de sancţionare/pedepsire erau de natură
corporală şi presupuneau tăierea limbii, scoaterea ochiului,
tăierea braţului sau a ambelor mâini în anumite cazuri, lovirea
cu nuiele, aceasta din urmă fiind practic cea mai uşoară dintre
pedepse, aplicabilă în cazul săvârşirii de fapte cu impact social
minor. Astfel, „dacă fiul adoptiv al unui şambelan ori fiul adoptiv
al unui epicen îi zice tatălui sau mamei sale adoptive «tu nu eşti
tatăl meu sau nu eşti mama mea», îi va tăia limba”[2]. „Dacă fiul
adoptiv al unui şambelan ori fiul adoptiv al unui epicen a descoperit
casa tatălui său adevărat şi, urându‑şi tatăl sau mama care
l‑a crescut, se duce la casa tatălui adevărat, îi vor scoate ochiul.
Dacă un om şi‑a dat copilul unei doici să fie alăptat şi acel copil a
murit apoi în grija doicii, dacă acea femeie pune apoi la sânul ei
alt copil fără ştirea tatălui sau a mamei sale, ea va fi condamnată
şi i se vor tăia sânii”. „Dacă un fiu îşi loveşte tatăl, i se va tăia
mâna, dacă un om va scoate ochiul unui om liber, i se va scoate
şi lui ochiul, dacă el rupe oasele unui om liber, i se vor rupe şi
lui oasele. Dacă acesta scoate ochiul unui iobag, el va plăti un
maneh de argint. Dacă scoate dintele unui iobag, el va plăti un
maneh de argint. Dacă un om loveşte obrazul unui om liber, care
îi este superior în rang, acesta va fi bătut cu 60 de lovituri de bici
din piele de bou în faţa obştii”[3]. „Dacă un om o loveşte pe fiica
unui alt om liber şi îi cauzează pierderea rodului pântecelui, el va
[1] Idem, p. 9.
[2] Art. 192‑193 din Codul lui Hammurabi.
[3] Art. 195 din Codul lui Hammurabi.
10 Sancţiunile contravenţionale
plăti 10 şecheli de argint pentru rodul pântecelui ei. Dacă femeia
moare, ei vor omorî fiica”[1].
Ca o rămăşiţă a comunităţii gentilice pot fi socotite şi unele
pedepse corporale cu valori de sancţiune materială şi cu rol de
simbol. Asemenea sancţiuni aminteau în mod simbolic delictul
săvârşit şi asigurau ispăşirea menită, iar în concepţiile magice
ale epocii aveau rolul să îl purifice pe individ şi, totodată, să fie un
avertisment pentru toţi cei care ar încerca să înfrângă poruncile
legii[2].
Deşi prezentate într‑o formă succintă, regulile regelui babilonian
au cuprins esenţa problemelor şi şi‑au pus amprenta puternic
asupra normelor edictate ulterior de alte popoare, ele fiind cât
se poate de viu enunţate, astfel încât multe probleme legate, de
exemplu, de conceptul de proprietate sau de dreptul construcţiilor
se regăsesc, într‑o formă mult mai elaborată mai târziu, în dreptul
roman şi, ulterior, în dreptul romano‑germanic. Codul lui Hammurabi
nu este propriu‑zis un cod în sensul clasic, ci mai degrabă
o culegere de hotărâri judecătoreşti emise sau sancţionate de
regi, prezentate relativ sistematic, sub formă de articole care nu
concordă întotdeauna între ele, deoarece reflectă faze diferite din
evoluţia societăţii sumero‑babiloniene[3].
2.2. Ideea de sancţiune juridică în dreptul roman şi în
Grecia antică
5. În societatea greacă antică, la început, au fost reliefate litigiile
având la bază încălcarea drepturilor private şi doar în perioada
contemporană lui Hesiod[4], după circa 200 de ani, s‑au creionat
câteva noţiuni ce puteau fi considerate, cu dificultate, ca făcând
parte din dreptul penal[5]. S‑a apreciat că în această epocă s‑a
realizat un progres deosebit, în măsura în care a fost menţinută
[1] Art. 209‑211 din Codul lui Hammurabi. Este probabil cea mai dură
formă a legii talionice aplicate în caz de omor.
[2] V. Hanga, Mari legiuitori ai lumii, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994,
p. 78.
[3] O. Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, Ed. Seculum, Bucureşti,
1998, p. 96, apud M. Bădescu, Sancţiunea juridică în teoria, filosofia dreptului
şi în dreptul românesc, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 77.
[4] A trăit în secolul al VIII‑lea î.Hr., fiind considerat cel mai vechi poet epic
grec, după Homer.
[5] R.J. Bonner, Administration of Justice in Time of Hesiod, 1912.
I. Despre pedepse şi sancţiuni 11
supremaţia apărării drepturilor civile în raport cu sancţionarea
infracţiunii – crimei – săvârşite ca o ofensă adusă ordinii sociale[1].
Pentru a stabili care sunt trăsăturile unei ramuri de drept conform
căreia pentru orice faptă antisocială va fi aplicată o pedeapsă,
trebuie să lămurim pentru început ce anume se înţelegea la
vremea aceea prin infracţiune (crimă), ca faptă antisocială, şi cum
a fost ea definită. Astfel, în Grecia antică, infracţiunea (crima) a
fost definită ca fiind „încălcarea sau refuzul de a trăi conform standardelor
comportamentale obligatorii din societate”, ca o „revoltă
a individului împotriva societăţii” sau ca o „acţiune interzisă”.
Pentru a nuanţa în mai mare măsură modul în care grecii evaluau
anumite fapte antisociale, vom cita numai un singur paragraf din
lucrarea lui Plutarh,„Viaţa lui Solon”, în care se face referire la
lipsa diferenţei de tratament dintre un ucigaş şi cel care a furat
un obiect de mică valoare: „În mod bizar omorul era considerat
cea mai gravă dintre fapte, dar la fel de rău erau pedepsiţi şi cei
condamnaţi pentru că erau leneşi sau cei care furaseră doar un
măr sau o varză”[2].
Alături de Solon şi Lycurg, legislatori celebri au fost şi Drakon
la Atena şi Pittakos la Mytilene, aceştia fiind învestiţi cu puteri
absolute pentru epoca respectivă, Drakon rămânând chiar celebru
în istorie pentru severitatea legilor pe care le‑a formulat. Pentru
prima dată în această perioadă istorică a fost prevăzută în materie
penală intervenţia statului pentru pedepse extrem de severe în
cazurile de omucidere, cazuri care până atunci fuseseră lăsate la
latitudinea familiei lezate, aceasta apelând, de obicei, la vendetă.
Cosmologii din societatea greacă (recunoscuţi şi ca filosofi
fizicieni), având conştiinţa lumii care deriva dintr‑un principiu unic,
au ajuns la concluzia că ceea ce este valabil pentru natură trebuie
să fie valabil şi pentru viaţa socială. Pentru ei, justiţia coincidea cu
ceea ce numim astăzi compensaţie, cu restituirea şi, de aceea,
pedepsele, ca şi îndreptarea unei pagube, erau socotite drept
restituiri sau compensaţii.
6. În epoca clasică a civilizaţiei greceşti, administrarea justiţiei
era încredinţată Adunării Poporului. Natura pedepselor aplicate
varia, ca şi în Codul lui Hammurabi, în funcţie de condiţia socială
[1] R.J. Bonner, Administration of Justice from Homer to Aristotle, vol. I,
1911, apud G.M. Calhoun, op. cit., p. 7.
[2] Plutarh, The life of Solon, apud R. Dargie, Ancient Greece, Crime and
Punishment, Compass Point Books, Minneapolis, 2007, p. 6.
12 Sancţiunile contravenţionale
a celor vinovaţi, putând fi vorba de pedepse pecuniare (amenzi,
confiscarea averii), exilul temporar sau definitiv, pierderea drepturilor
civile, închisoarea (nu se aplica cetăţenilor) şi supliciile,
care se aplicau exclusiv sclavilor – jugul, însemnarea cu fierul
roşu şi tragerea pe roată. Trădătorii şi profanatorii locurilor sacre
erau condamnaţi la moarte, ucişi cu pietre sau aruncaţi într‑o
prăpastie. În schimb, nu se cunoaşte care era modul obişnuit de
pedeapsă capitală.
În această epocă, justiţia ateniană avea evidente carenţe:
lipsa unui cod de legi, a unui corp juridic specializat, caracterul
de clasă al sistemului, care lăsa loc arbitrariului şi exceselor.
În pofida unor asemenea aspecte, această justiţie înregistrase
progrese indiscutabile, putând aminti în acest sens suprimarea
legii talionului sau a pedepsei colective[1].
7. Încercând să facem o trimitere la rădăcinile dreptului roman
timpuriu, am remarcat că acestea sunt încă ascunse în negura
timpurilor. Primele detalii mai clare privind normele de drept sau
regimul sancţionator specific acelei epoci provin din anul 200 î.Hr.,
perioadă din care ne‑au parvenit primele noţiuni clare legate de
dreptul penal roman, prin eforturile unor personalităţii ale lumii
antice precum Cato sau Platon.
În acea perioadă, procedura penală, în forma ei incipientă
putem spune, avea la bază principiile aplicate de însuşi pater
familias, căruia îi revenea o jurisdicţie domestică, alături de jurisdicţia
aşa‑numitor tresuviri capitales (magistraţi minori) ce aveau
atribuţii poliţieneşti, acestora alăturându‑li‑se jurisdicţia reprezentanţilor
poporului însuşi – comitia –, în faţa căreia aveau loc
procesele[2].
În anul 171 î.Hr., Provinciile Spaniei au solicitat Romei
posibilitatea de a cere despăgubiri de la guvernatorii lor. Cu toate
acestea, o astfel de procedură conţinea elemente specifice de
drept privat, nu şi de drept penal. Abia în anul 149, prin noua lege
adoptată – Lex Calpurnia –, s‑a prevăzut ca împotriva unor fapte
dăunătoare să se aplice şi pedepse, nu numai să se solicite despăgubiri,
aici intervenind deja şi elementul de sancţiune penală
care urma a fi aplicată de o curte de senatori cu atribuţii de juraţi.
[1] M. Bădescu, op. cit., p. 93.
[2] O.F. Robinson, The Criminal Law of Ancient Rome, John Hopkins University
Press, Baltimore, 1995, p. 1‑2.
I. Despre pedepse şi sancţiuni 13
Concepţia juridică a romanilor a fost influenţată de cea a lui
Platon şi de platonism, de gândirea stoicilor şi mai ales de doctrina
lui Aristotel. De altfel, M. Villey[1] aprecia că, dacă vom compara
dreptul roman cu alte sisteme juridice, el pare a se fi ivit ca
aplicare a doctrinei aristotelice.
Încă din cele mai vechi timpuri se constată la romani o conexiune
intimă între religie şi drept. Nu există o diferenţiere între normele
religioase – fas – şi cele juridice – ius. Singura lege pe care
au cunoscut‑o romanii primelor secole a fost ius divinum, legea
bazată pe ideea că nicio hotărâre privind guvernarea şi viaţa
civilizată în general nu trebuie să contrasteze cu voinţa zeilor, cu
ceea ce zeilor li se pare că este drept[2]. În legile romane, cum ar
fi Legea celor XII Table, găsim formulate dispoziţiile fundamentale
care vor guverna dreptul roman până la sfârşitul Romei şi chiar
ulterior, această lege nefiind vreodată abrogată şi rămânând în
vigoare pentru 11 secole, bucurându‑se de cea mai mare autoritate
morală şi civilă. Astfel, un principiu care s‑a menţinut constant
este interzicerea unor privilegii, respectiv a unor norme care să
privească un individ anume, fapt pentru care legea trebuia să aibă
un caracter universal şi să constituie temelia egalităţii juridice.
În legile regale, pedeapsa cu moartea era concepută ca
ceva consacrat zeilor, iar vinovatul nu mai aparţinea comunităţii
oamenilor, ci zeilor. Pedeapsa nu avea deloc un caracter moral, ci
reprezenta constatarea unui fapt religios, iar moartea vinovatului
şi a tot ceea ce participa la întinarea săvârşită de el constituia o
măsură de apărare, nu o pedeapsă morală. Erau pedepsiţi cu
moartea cei care furau în timpul nopţii, incendiatorii, debitorul
solvabil care nu îşi putea achita datoria după ce era întemniţat 60
de zile, cel care depunea mărturie falsă şi judecătorul acuzat şi
demonstrat vinovat de corupţie. Pentru alte infracţiuni, pe lângă
amenzi, se aplica şi legea talionului. Apelul la talion era o ultimă
soluţie şi, pentru a‑l evita, legea prevedea cifre precise, echivalentul
daunelor din ziua de astăzi. Furtul recoltelor obţinute cu
ajutorul plugului se pedepsea cu supliciul loviturii cu biciul până
când intervenea moartea şi avea o valoare rituală. Însă aceeaşi
„crimă” comisă de către un copil provoca, în urma hotărârii pre-
[1] M. Villey, La formation de la pensée juridique moderne, Ed. Montchrestien,
Paris, 1975, p. 68.
[2] M. Bădescu, op. cit., p. 93.
14 Sancţiunile contravenţionale
torului, numai bătaia cu vergile şi înapoierea echivalentului sau
achitarea dublului acestui echivalent[1].
Conform Legii celor XII Table, întreaga gintă era solidară în
a răspunde faţă de datoriile unuia, aceasta având obligaţia să îl
răscumpere pe prizonier sau să plătească amenda celui condamnat.
În domeniul justiţiei, dacă un membru al ginţii era acuzat, el
urma a fi însoţit la tribunal de toţi membrii ginţii. Era interzis să
pledezi împotriva persoanelor aparţinând propriei ginţi, precum
şi de a depune mărturie împotriva acestora. Pentru eventualele
litigii cu membrii aceleiaşi ginţi era organizat propriul sistem de
judecată, ginta având un şef care era preot, comandant militar,
dar şi judecător[2].
§3. Definirea de‑a lungul timpului a noţiunilor de „pedeapsă”
şi „sancţiune”
8. Termenul de pedeapsă prezintă interes în funcţie de
momentul istoric la care ne raportăm. La romani nu a existat la
început niciun termen general pentru pedeapsă, cuvântul poena
apărând mai târziu în limbajul juriştilor romani[3].
Din punct de vedere etimologic, cuvântul pedeapsă derivă din
termenul sanscrit koena, care înseamnă „verificare” sau „socotire”.
Carrara credea că termenul derivă din latinescul pendere,
pedeapsa fiind văzută, mai ales în timpurile primitive, ca un
schimb de valori sau, aşa cum zicea Papillian în lucrarea sa „De
poenas”, „poena est aestimatio delicti”. Aulus Gellius considera că
poena are o legătură cu termenul poenitentia, care în traducere
înseamnă „căinţă” sau „pocăinţă”.
Nici în dreptul românesc nu era folosit termenul de pedeapsă,
el fiind introdus pentru prima dată de fanarioţi[4]. Cuvântul utilizat la
acea vreme era de origine greacă şi era derivat din verbul a învăţa
şi, deoarece dascălii greci nu concepeau învăţătura fără pedepse,
s‑a ales pentru pedeapsă cuvântul care însemna învăţătură[5].
[1] Idem, p. 96.
[2] R. Gidro, Drept roman. Partea I, Casa cărţii de ştiinţă, Cluj, 1996,
p. 15.
[3] I. Tanoviceanu, op. cit., vol. III, p. 15‑16.
[4] C. Rotaru, op. cit., p. 13.
[5] Spre exemplu, în Pravila lui Vasile Lupu, cuvântul utilizat era „cercetare”.
I. Despre pedepse şi sancţiuni 15
În timpurile moderne, încercarea de a defini pedeapsa s‑a lovit
şi de multitudinea sensurilor pe care le îmbracă noţiunea ca atare
(măsură de represiune, sancţiune aplicată celui care a săvârşit o
greşeală, condamnare, osândă, necaz, nenorocire).
Th. Mommsen definea pedeapsa ca „răul pe care îl impune
statul celui care a înfrânt prescripţia sa”, definiţie considerată ca
inexactă de I. Tanoviceanu, întrucât nu orice încălcare a legii
atrage o pedeapsă. În plus, V. Dongoroz arăta că pedeapsa trebuie
definită ca entitate juridică şi că, din acest punct de vedere,
nu există decât o singură definiţie posibilă şi exactă, şi anume
„Pedeapsa este consecinţa penală pe care legea o atribuie infracţiunii”.
Acelaşi autor considera că pedeapsa poate primi numeroase
definiţii dacă este privită ca entitate concretă, dar nu şi dacă
este privită ca entitate juridică. Nu trebuie confundată pedeapsa
concretă cu o constrângere pe care o suferă condamnatul şi care
reprezintă conţinutul pedepsei, şi nu pedeapsa însăşi.
În ceea ce priveşte sancţiunea, dacă ar fi să o privim total distinct
de noţiunea de pedeapsă (mulţi autori înglobând pedeapsa în
sfera dreptului penal), aceasta este o reacţie naturală a membrilor
societăţii care o rănesc într‑o valoare[1], în cele mai multe situaţii
ideea de sancţiune apărând, la fel ca şi cea de pedeapsă, însoţită
de ideea comiterii unui rău. Cu toate acestea, se poate spune
că în societăţile moderne asocierea ideii de sancţiune juridică
cu aceea de rău sau agresiune este limitată, pentru că reacţiile
societăţii nu pot fi numai negative, ci şi pozitive[2].
Pentru Georgio del Vecchio, dreptul este în esenţa sa coercibil,
cu alte cuvinte, normele juridice pot fi impuse cu forţa. Tocmai
acest caracter de coercibilitate al normelor juridice le deosebeşte
de alte categorii de norme sociale – religioase, morale. Acelaşi
autor afirma: „Acolo unde lipseşte constrângerea, sancţiunea,
lipseşte dreptul”[3].
Eugeniu Speranţia admite că sancţiunea nu este o caracteristică
definitorie a dreptului, ea nu caracterizează numai dreptul, ci
este o însuşire a tuturor sistemelor sau tipurilor de normativitate
socială, în concepţia sa, sancţiunile juridice fiind auxiliare existenţei
şi respectării normelor juridice[4].
[1] L. Barac, op. cit., p. 17.
[2] M. Bădescu, op. cit., p. 7.
[3] Idem, p. 8.
[4] În lucrarea sa „Introducere în filosofia dreptului”, Eugeniu Speranţia
afirma: „Nu dreptul se explică prin sancţiune, ci sancţiunea prin drept”.
16 Sancţiunile contravenţionale
Din perspectiva unor autori specializaţi în teoria generală a
dreptului, sancţiunile sunt urmări, măsuri luate împotriva persoanelor
care au încălcat legea şi care sunt aduse la ordine prin forţa
de constrângere a puterii de stat[1].
9. În drept, noţiunile de pedeapsă şi sancţiune sunt sinonime.
Cu toate acestea, la identificarea tipurilor de sancţiuni specifice
diferitelor ramuri ale dreptului se face distincţie între sancţiune şi
pedeapsă, pedeapsa fiind privită ca o sancţiune specifică, proprie
dreptului penal. Dar chiar şi în dreptul penal se face distincţie
între pedepse şi alte sancţiuni de ordin penal[2]. În acest cadru
se observă că sfera sancţiunilor este mult mai largă decât sfera
pedepselor, acestea din urmă fiind incluse în sfera sancţiunilor.
Deosebirile sunt legate atât de sfera conceptelor în discuţie, cât
şi de regimul juridic diferit aplicabil celor două noţiuni. Astfel, în
dreptul penal se susţine că noţiunea de sancţiune cuprinde în
sfera sa ansamblul sancţiunilor reglementate, în mod principal ori
numai secundar, prin normele dreptului penal, noţiune căreia i‑ar
corespunde cel mai bine expresia de sancţiune în dreptul penal[3].
Aşa cum remarca un alt autor, pedeapsa nu înseamnă o răzbunare,
o răsplată, ci este o acţiune din partea statului încadrată
în limitele determinate de lege, o reacţie instituţionalizată, organizată
şi limitată de lege, deci răspunderea juridică constă în
obligaţia de a suporta – nu în suportarea însăşi – consecinţele
care decurg din conţinutul tragerii la răspundere[4].
Nu este cel mai corect a utiliza noţiunea de pedeapsă în sens
strict penal în acest context, deoarece ceea ce ne interesează în
acest demers este, de fapt, justificarea reacţiei statului împotriva
faptelor antijuridice dintr‑o societate, iar evoluţia istorică a permis
ca pedeapsa să nu rămână singura sancţiune de drept penal.
10. Întrucât pedeapsa este o realitate, creionarea exclusivă
a unor aspecte pur teoretice, filosofice ar constitui o abordare
incompletă. Pedeapsa a fost prezentă în permanenţă în cadrul
realităţilor sociale şi politice şi nu poate fi ruptă din acest context,
[1] I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului,
Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 53.
[2] Idem, p. 219.
[3] V. Dongoroz, Tratat de drept penal, reeditare, Ed. Tempus, Bucureşti,
2000, p. 576.
[4] D. Baltag, Teoria răspunderii şi responsabilităţii juridice, teză de doctorat,
manuscris, Chişinău, 2007, p. 37.
I. Despre pedepse şi sancţiuni 17
fapt pentru care obiectivul analizei noastre constă, în realitate, în
argumentarea dreptului statului de a pedepsi.
3.1. Sancţiunea – rezultat al intervenţiei divine
11. Definirea sancţiunii, respectiv a pedepsei se poate face
distinct, în funcţie de factorii externi sau interni care determină
aplicarea unor forme de constrângere, deoarece, oricum şi indiferent
prin ce prismă am privi şi defini sancţiunea sau pedeapsa,
ea nu constituie altceva decât rodul unor constrângeri.
O primă formă de sancţionare invocată des pe plan social, ce
ţine de tenta religioasă a fiecărei comunităţi în parte, este sancţiunea
aplicată de divinitate, metamorfozată mai apoi în sancţiuni
efective, concretizate de instituţia Bisericii prin canoane, mai
mult sau mai puţin dure, care aveau menirea de a curăţi psihicul,
sufletul şi, mai ales, moralul uman ajuns la o anumită fază de
degradare.
Sancţiunea divină intervine în mod deplin numai în viaţa
viitoare.
Potrivit textelor Sfintei Scripturi, rezultă că, alături de
sancţiunea divină care va interveni în mod deplin în viaţa viitoare,
mai există două sancţiuni, şi anume: pe de o parte, sancţiunea
conştiinţei, care este de natură internă (cel care a săvârşit o faptă
bună simte în sufletul lui o satisfacţie sau bucurie sufletească,
iar cel care a săvârşit o faptă rea se simte stăpânit de o nelinişte
sufletească ce poate merge până la cea mai chinuitoare mustrare
de conştiinţă, putându‑l determina chiar să se autodenunţe), şi,
pe de altă parte, sancţiunea socială, aceea care se aplică în mod
organizat de societate, iar în mod neorganizat de opinia publică[1].
Bineînţeles că această formă de pedepsire are la bază o
constrângere de tip religios prin care se urmăreşte înfrângerea
păcatului, deoarece păcatul este încălcarea voită şi cu deplină
cunoştinţă a voinţei lui Dumnezeu; această încălcare a voinţei
lui Dumnezeu se face cu fapta, prin folosirea cuvântului sau cu
gândul, ceea ce înseamnă că, pentru păcat, esenţială nu este
manifestarea exterioară a conduitei, ci consimţirea la încălcarea
legii morale.
În viziunea religioasă, păcatele pot fi, după gravitatea lor, grele
sau de moarte şi uşoare sau care se pot ierta. Vorbind despre
păcatele de moarte, Scriptura ne arată că urmarea acestora este
[1] I Corinteni 4, 3‑4, apud Gh. Ivan, Individualizarea pedepselor,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 41.
18 Sancţiunile contravenţionale
moartea sufletească pentru cel care le săvârşeşte, de unde le vine
de altfel şi denumirea de păcate de moarte. Cel care săvârşeşte
astfel de fapte pierde harul dumnezeiesc şi, fiind lipsit de acesta,
nu mai poate face fapte bune, deci este mort sufleteşte, fiind
vrednic de osânda veşnică[1].
3.2. Sancţiunea – efect al constrângerii morale
12. Omul trebuie să respecte şi regulile morale, adică acele
norme ce sunt creaţie a societăţii în care trăieşte şi care exprimă
concepţia grupului social faţă de ceea ce este bine sau rău, moral
sau imoral în realităţile sociale. Normele morale indică oamenilor
conduita necesară şi arată consecinţele nerespectării acestei
conduite, sancţiunile morale. Astfel, societatea reacţionează la
faptele imorale prin oprobriul public, dispreţul, blamul public,
dezaprobarea conduitei amorale, ironia[2].
Din sistemul normelor morale fac parte şi regulile de convieţuire
socială, adică acele reguli sociale elementare, fără de care
viaţa în comun nu ar mai fi posibilă – de exemplu, respectul faţă
de vârstnici şi femei, păstrarea ordinii şi liniştii publice etc.[3]
3.3. Sancţiunea – constrângere economică
13. Din moment ce omul trebuie să muncească pentru a‑şi
asigura cele necesare traiului, este evident că, uneori, el este
constrâns să renunţe la un comportament pasiv şi negativ, parazitar
şi leneş şi să adopte un stil activ, pozitiv, deoarece progresul
societăţii se realizează numai prin participarea activă a tuturor
membrilor ei la crearea valorilor materiale şi spirituale necesare
convieţuirii.
În filosofia dreptului s‑a subliniat, dimpotrivă, că organizarea
socială, prin măsuri exterioare, nu poate schimba omul în
substanţialitatea sa; societăţile se schimbă, dar omul rămâne
acelaşi din punct de vedere al comportamentului moral[4].
[1] Idem, p. 39.
[2] I. Zăgrean, Morala creştină. Manual pentru seminariile teologice, ed.
a 2‑a, Ed. Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1985, p. 108.
[3] I. Ceterchi, M. Luburici, Teoria generală a statului şi dreptului, T.U.B.,
Bucureşti, 1983, apud Gh. Ivan, op. cit., p. 43.
[4] N. Popa şi alţii, Filosofia dreptului. Marile curente, Ed. All Beck, Bucureşti,
2002, p. 320.
I. Despre pedepse şi sancţiuni 19
3.4. Sancţiunea – rezultat al constrângerii penale
14. Constrângerea, ca esenţă a pedepsei, realizează prevenirea
săvârşirii de infracţiuni, acesta fiind, de fapt, scopul pedepsei,
iar această comportare preventivă se manifestă atât în raport cu
colectivitatea – prevenţia generală –, cât şi cu individul supus
sancţiunii penale – prevenţia specială –, ambele forme constituind
chiar scopul în sine al pedepsei. Desigur, constrângerea nu realizează
automat prevenirea săvârşirii de infracţiuni, ci atenţionează
prin conştiinţa oamenilor asupra cărora se exercită, influenţând
structura psihică specifică omului: raţiune, voinţă, sentiment[1].
Aplicarea unei pedepse juste, retributive determină, de asemenea,
anumite consecinţe pe plan psihologic, atât asupra celui
pedepsit, cât şi asupra destinatarilor normei penale. Constrângerea
provoacă anumite frământări atât în conştiinţa individului
pedepsit, ceea ce îl determină să îşi modifice conduita ilicită,
cât şi în conştiinţa publicului larg, deoarece, aflând despre fapta
ilicită şi despre pedeapsa aplicată, îl determină astfel să adopte
o conduită conformă cu modelul legal[2].
§4. Esenţa, caracterele, scopul şi funcţiile pedepsei
15. Noţiunea de „pedeapsă” în sensul ei strict penal nu este
cea mai indicată pentru a fi utilizată în acest context, întrucât
ceea ce interesează în acest demers este, de fapt, justificarea
reacţiei statale împotriva celor mai grave fapte antijuridice dintr‑o
societate (cele incluse în sfera penalului), iar evoluţia istorică
a determinat ca pedeapsa să nu rămână singura sancţiune de
drept penal.
Este motivul pentru care, în secţiunea de faţă, ne vom ocupa
de pedeapsa privită lato sensu, cu înţelesul de reacţie a statului,
urmând să facem referire atât la pedeapsa stricto sensu, cât şi la
măsurile de siguranţă şi alte tipuri de sancţiuni utilizate în dreptul
penal modern. De asemenea, vom încerca să stabilim sensul
noţiunii de „caracter al pedepsei”, motiv pentru care vom identifica
distincţiile faţă de alte două noţiuni aflate în conexiune cu aceas-
[1] G. Antoniu, Sancţiunea penală – concept şi orientări, în R.R.D.
nr. 8/1981, p. 45.
[2] G. Antoniu, Contribuţii la studiul scopului şi funcţiei pedepsei, în R.D.P.
nr. 2/1998.
20 Sancţiunile contravenţionale
ta, şi anume „scopul” şi „funcţiile pedepsei”, care ne vor ajuta să
clarificăm rolul pe care aceasta îl are în cadrul politicii statale[1].
Unii autori consideră că dreptul obiectiv al societăţii nu se
mărgineşte numai la dreptul de a pretinde respectarea acestor
norme, el depăşeşte cadrul lor, fiind anterior şi constând în
dreptul de a pedepsi (ius puniendi), adică dreptul societăţii de a
crea norme juridice sancţionate cu pedeapsă[2]. Potrivit unei alte
păreri, îmbrăţişată de această dată de un autor canadian, sancţiunea/
pedeapsa nu este decât o simplă extensie a faptului ilicit, a
încălcării normei, un soi de automatism care nu face apel la vreo
reflecţie suplimentară pe care să o realizeze cetăţenii ca reacţie
la abuzurile săvârşite[3].
Naşterea acestui drept a fost argumentată diferit: unii autori
consideră că s‑a format anterior constituirii statului şi a servit
la elaborarea drepturilor puterii publice, alţii consideră că s‑a
născut odată cu statul, că este premergător normelor de drept,
întrucât există un drept constituţional izvorât nu din norme, ci
din însuşi faptul constituirii statului[4]. Sunt şi autori care susţin
că, deşi dreptul statului de a pedepsi a fost iniţial o putere, s‑a
transformat cu timpul într‑un drept, pentru că puterea de care
se face vorbire a fost autolimitată. Această teorie este criticabilă
însă, consideră V. Dongoroz, pentru faptul că se face confuzie
între dreptul subiectiv al statului, care derivă din normele de
drept, adică dreptul de a cere respectarea normei şi dreptul de
a aplica pedeapsa prevăzută de normă, care este limitat, pentru
că statul nu poate pretinde să se aplice altă pedeapsă decât cea
prescrisă, şi puterea statului de a crea reguli de drept sancţionate
cu pedeapsă. Acest drept de a crea norme, în care sancţiunea
să fie pedeapsa, nu are limite, motiv pentru care, în realitate, nu
putem vorbi de un drept, ci de o putere[5].
16. Pentru a surprinde cât mai bine conţinutul dreptului statului
de a pedepsi, delimităm justificarea pedepsei de scopul şi funcţiile
[1] N. Paraoşanu, Pedeapsa – element structural al răspunderii juridice,
teză de doctorat, manuscris, Chişinău, 2010, p. 140.
[2] V. Dongoroz, Drept penal, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1939,
p. 24‑26.
[3] D. Laberge, Sociologie et société. Les formes de la pénalité contemporaine.
Enjeux sociaux et politique, Les Presses de L’Université de Montréal,
2001, p. 3.
[4] F. Nietzsche, Voinţa de putere, Ed. Aton, Oradea, 1999, p. 728.
[5] V. Dongoroz, op. cit., p. 24‑26.

Titlu: Sanctiunile contraventionale
Subtitlu: Aspecte de drept material in dreptul romanesc si comparat
Autori: Madalina-Elena Mihailescu
Editura: Hamangiu
Pagini: 464
Data aparititei: 26 Iunie 2013
Format: Carte brosata
ISBN: 978-606-678-666-9

RECENZII

Spune-ne opinia ta despre acest produs! scrie o recenzie
Created in 0.022 sec