Repararea prejudiciului in contenciosul european al drepturilor omului

Repararea prejudiciului in contenciosul european al drepturilor omului
Preț: 49,00 lei
Disponibilitate: în stoc
ISBN: 978-606-678-588-4
Editura:
Anul publicării: 2013
Pagini: 480

DESCRIERE

Incalcarea de catre state a drepturilor si obligatiilor prevazute de Conventia europeana a drepturilor omului atrage in sarcina acestora obligatia de a inceta faptul ilicit, obligatia de a inlatura consecintele sale si obligatia de a preveni faptele ilicite similare. Repararea prejudiciului prin acordarea unei sume de bani cu titlu de satisfactie echitabila are caracter secundar, intervenind in ipoteza in care dreptul intern nu poate asigura restitutio in integrum; jurisprudenta recenta a Curtii Europene a extins sfera competentelor sale in aceasta materie la obligarea statului parat sa adopte anumite masuri concrete individuale si/sau generale.

Lucrarea prezinta atat aspecte teoretice, cat si o bogata jurisprudenta a problematicii repararii prejudiciului in contenciosul european al drepturilor omului, cu referire la prejudiciul individual si la prejudiciul colectiv, la restitutio in integrum si la satisfactia echitabila, sub aspectul plangerilor inter-statale si plangerilor individuale.


Cuprins
Introducere generală ................................................................ 1
Partea I. Obligaţiile esenţiale în sistemul Convenţiei ........... 4
Capitolul I. Obligaţia de a respecta drepturile omului ..... 5
Secţiunea 1. Natura art. 1 din Convenţie .............................. 6
§1. Consideraţii generale privind natura art. 1 din
Convenţie ............................................................................. 6
§2. Natura art. 1 din Convenţie, în calitatea acesteia
de tratat internaţional multilateral ........................................ 8
§3. Natura art. 1 din Convenţie, în calitatea acesteia
de instrument privind drepturile omului ............................. 10
§4. Concluzii generale privind natura art. 1 din
Convenţie ........................................................................... 14
Secţiunea a 2-a. Efectele art. 1 din Convenţie ................... 15
§1. Consideraţii generale privind efectele art. 1
din Convenţie ..................................................................... 15
§2. Articolul 1 din Convenţie şi plângerile interstatale ..... 17
§3. Articolul 1 din Convenţie şi procedura cauzelor
pilot ..................................................................................... 23
§4. Concluzii generale privind efectele art. 1 din
Convenţie ........................................................................... 27
Capitolul al II-lea. Obligaţia de a executa
hotărârile Curţii .................................................................. 29
Secţiunea 1. Natura art. 46 §1 şi §2 din Convenţie ............ 30
§1. Consideraţii generale privind natura art. 46 §1
şi §2 din Convenţie ............................................................ 30
§2. Natura art. 46 §1 şi §2 din Convenţie, în calitatea
acesteia de tratat internaţional .......................................... 30
§3. Natura art. 46 §1 şi §2 din Convenţie, în calitatea
acesteia de instrument privind drepturile omului .............. 34
§4. Concluzii generale privind natura art. 46 §1 şi §2
din Convenţie ..................................................................... 37
Secţiunea a 2-a. Efectele art. 46 §1 şi §2 din Convenţie ... 38
§1. Consideraţii generale privind efectele art. 46 §1
şi §2 din Convenţie ............................................................ 38
VIII REPARAREA PREJUDICIULUI ÎN CONTENCIOSUL EUROPEAN AL DREPTURILOR OMULUI
§2. Creditorii obligaţiei de conformare faţă de
hotărârile Curţii ................................................................... 38
§3. Debitorii obligaţiei de conformare faţă de
hotărârile Curţii ................................................................... 41
§4. Concluzii generale privind efectele art. 46 §1
şi §2 din Convenţie ............................................................ 43
Secţiunea a 3-a. Conţinutul obligaţiei prevăzute
de art. 46 §1 şi §2 din Convenţie......................................... 43
§1. Consideraţii generale privind conţinutul obligaţiei
prevăzute de art. 46 §1 şi §2 din Convenţie ..................... 43
§2. Obligaţia Statului pârât de a adopta măsuri
individuale .......................................................................... 45
§3. Obligaţia Statului pârât de a adopta măsuri
generale ............................................................................. 48
§4. Concluzii generale privind conţinutul obligaţiei
prevăzute de art. 46 §1 şi §2 din Convenţie ..................... 51
Capitolul al III-lea. Obligaţia de reparare a
prejudiciului ....................................................................... 53
Secţiunea 1. Natura art. 41 din Convenţie .......................... 56
§1. Consideraţii generale privind natura art. 41
din Convenţie ..................................................................... 56
§2. Natura art. 41 din Convenţie, în calitatea
acesteia de tratat internaţional multilateral ....................... 57
2.1. Competenţa principală a Curţii de a constata
încălcarea Convenţiei ................................................. 58
2.2. Competenţa subsidiară a Curţii de a
acorda satisfacţia echitabilă ....................................... 60
§3. Natura art. 41 din Convenţie, în calitatea
acesteia de instrument privind drepturile omului .............. 62
Secţiunea a 2-a. Efectele art. 41 din Convenţie ................. 66
§1. Consideraţii generale privind efectele art. 41
din Convenţie ..................................................................... 66
§2. Aspectul pozitiv al efectelor art. 41 din
Convenţie ........................................................................... 67
§3. Aspectul negativ al efectelor art. 41 din
Convenţie ........................................................................... 69
§4. Concluzii generale privind efectele art. 41 din
Convenţie ........................................................................... 71
Secţiunea a 3-a. Părţile art. 41 din Convenţie .................... 72
§1. Consideraţii generale privind părţile art. 41 din
Convenţie ........................................................................... 72
CUPRINS IX
§2. Creditorul obligaţiei de plată a satisfacţiei
echitabile ............................................................................ 74
§3. Debitorul obligaţiei de plată a satisfacţiei
echitabile ............................................................................ 75
Concluzii generale privind obligaţiile esenţiale în
sistemul Convenţiei ..................................................... 76
Partea a II-a. Subiectele în sistemul Convenţiei .................. 79
Capitolul I. Subiectele active ale angajării
răspunderii Statului pârât ................................................. 80
Secţiunea 1. Consideraţii generale privind subiectele
active .................................................................................... 80
Secţiunea a 2-a. Plângerile interstatale (art. 33 din
Convenţie)............................................................................ 81
Secţiunea a 3-a. Plângerile individuale (art. 34 din
Convenţie)............................................................................ 88
§1. Persoanele fizice ......................................................... 90
§2. Organizaţiile neguvernamentale ................................. 90
§3. Grupurile de particulari ................................................ 91
Secţiunea a 4-a. Comitetul Miniştrilor (art. 46 §4 din
Convenţie)............................................................................ 93
Secţiunea a 5-a. Concluzii generale privind
subiectele active .................................................................. 95
Capitolul al II-lea. Subiectele pasive ale angajării
răspunderii Statului pârât ................................................. 97
Secţiunea 1. Consideraţii generale privind subiectele
pasive ................................................................................... 97
Secţiunea a 2-a. Competenţa teritorială a Statului pârât ... 98
Secţiunea a 3-a. Competenţa extrateritorială a
Statului pârât ...................................................................... 102
§1 Exercitarea funcţiilor diplomatice şi consulare .......... 103
§2. Relaţiile paşnice sau militare interstatale ................. 104
2.1. Acordul prin tratatele bilaterale .......................... 104
2.2. „Acordul” în urma operaţiunilor militare .............. 106
Secţiunea a 4-a. Concluzii generale privind
subiectele pasive ............................................................... 108
Capitolul al III-lea. Alte subiecte ale angajării
răspunderii Statului pârât ............................................... 110
Secţiunea 1. Terţii intervenienţi ......................................... 110
§1. Intervenţia conform art. 36 §1 din Convenţie ........... 111
§2. Intervenţia conform art. 36 §2 din Convenţie ........... 116
X REPARAREA PREJUDICIULUI ÎN CONTENCIOSUL EUROPEAN AL DREPTURILOR OMULUI
2.1. Statele membre care nu sunt părţi în cauză ..... 117
2.2. Persoanele interesate, altele decât
reclamantul ............................................................... 119
2.2.1. Statele care nu sunt părţi la Convenţie ......... 120
2.2.2. Persoanele implicate în procedura internă .... 121
2.2.3. Amici curiae stricto sensu ............................. 122
Secţiunea a 2-a. Comisarul pentru Drepturile Omului ...... 123
Secţiunea a 3-a. Uniunea Europeană ............................... 126
§1. Aspecte legislative privind aderarea Uniunii la
Convenţie ......................................................................... 126
§2. Aspecte juridice şi tehnice ale aderării
Uniunii la Convenţie ......................................................... 130
2.1. Terminologia Convenţiei.................................... 131
2.2. Aderarea la Protocoale...................................... 132
2.3. Mecanismul co-pârâtului ................................... 132
2.4. Articolul 35 şi art. 55 din Convenţie ................... 133
2.5. Participarea la organele de control.................... 133
2.6. Subsidiaritatea controlului ................................. 134
Concluzii generale privind subiectele
răspunderii Statului pârât ......................................... 135
Partea a III-a. Repararea prejudiciului individual .............. 137
Capitolul I. Principiile reparării prejudiciului
individual ......................................................................... 138
Secţiunea 1. Consideraţii generale ................................... 138
Secţiunea a 2-a. Principiul restitutio in integrum ............... 139
Secţiunea a 3-a. Principiul caracterului subsidiar ............. 148
§1. Inexistenţa obligaţiei de epuizare a căilor interne .... 151
§2. Regula renunţării la principiul hotărârii separate ...... 154
§3. Posibilitatea şi imposibilitatea unei reparări
integrale ........................................................................... 157
Secţiunea a 4-a. Principiul caracterului discreţionar ......... 160
Secţiunea a 5-a. Principiul caracterului echitabil .............. 165
§1. Satisfacţia pentru prejudiciul material ....................... 166
§2. Satisfacţia pentru prejudiciul moral ........................... 168
Secţiunea a 6-a. Concluzii generale ................................. 171
Capitolul al II-lea. Condiţiile reparării prejudiciului
individual ......................................................................... 173
Secţiunea 1. Condiţiile restitutio in integrum ..................... 173
§1. Constatarea unei violări ............................................. 174
§2. Condiţia existenţei unei victime ................................. 176
CUPRINS XI
2.1. Incompatibilitatea plângerii individuale ............... 177
2.2. Caracterul vădit neîntemeiat al plângerii
individuale ................................................................. 180
2.3. Caracterul abuziv al plângerii individuale ........... 182
2.4. Concluzii privind calitatea de victimă ................. 183
§3. Posibilitatea de restitutio in integrum ........................ 187
§4. Identificarea măsurii celei mai potrivite .................... 190
Secţiunea a 2-a. Condiţiile pentru satisfacţia
echitabilă ............................................................................ 192
§1. Condiţia constatării unei violări ................................. 192
§2. Condiţia existenţei unui prejudiciu ............................ 196
2.1. Noţiunea de parte vătămată ............................... 196
2.2. Noţiunea de prejudiciu important ....................... 198
§3. Condiţia formulării cererii .......................................... 201
Capitolul al III-lea. Modalităţi de reparare prin
restitutio in integrum ....................................................... 205
Secţiunea 1. Consideraţii generale privind repararea
prin restitutio in integrum ................................................... 205
Secţiunea a 2-a. Cazul art. 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenţie ........................................................................... 207
§1. Ipoteza deposedării ilicite .......................................... 207
1.1. Constatarea imposibilităţii
restitutio in integrum .................................................. 208
1.2. Nepronunţarea asupra posibilităţii restituirii ....... 211
§2. Ipoteza deposedării licite .......................................... 212
§3. Exproprierea indirectă ............................................... 214
Secţiunea a 3-a. Cazul art. 5 din Convenţie ..................... 217
Secţiunea a 4-a. Cazul art. 6 din Convenţie ..................... 220
§1. Contenciosul în injoncţiune ....................................... 221
§2. Contenciosul în anulare ............................................ 223
2.1. Jurisprudenţa Curţii ............................................ 223
2.2. Dispoziţiile soft-law ............................................. 226
2.3. Procedura de revizuire ....................................... 228
Secţiunea a 5-a. Alte cazuri de restitutio in integrum ....... 229
Secţiunea a 6-a. Injoncţiunea implicită ............................. 231
Secţiunea a 7-a. Refuzul de injoncţiune ........................... 232
Secţiunea a 8-a. Concluzii generale privind
repararea prin restitutio in integrum .................................. 234
XII REPARAREA PREJUDICIULUI ÎN CONTENCIOSUL EUROPEAN AL DREPTURILOR OMULUI
Capitolul al IV-lea. Modalităţi de reparare prin
satisfacţia echitabilă ....................................................... 236
Secţiunea 1. Consideraţii generale privind
repararea prin satisfacţie ................................................... 236
Secţiunea a 2-a. Indemnizaţia pecuniară ......................... 237
§1. Repararea prejudiciului material ............................... 237
1.1. Prejudiciul efectiv............................................... 238
1.2. Beneficiul nerealizat .......................................... 242
1.2.1. Jurisprudenţa Curţii ....................................... 242
1.2.2. Consideraţii teoretice .................................... 246
1.3. Pierderea unei şanse ........................................ 247
§2. Repararea prejudiciului moral ................................... 250
2.1. Prejudiciul persoanelor fizice ............................. 251
2.1.1. Constatarea existenţei prejudiciului ............... 252
2.1.2. Cuantumul indemnizaţiei ............................... 255
2.2. Prejudiciul persoanelor juridice ......................... 256
Secţiunea a 3-a. Constatarea violării ................................ 258
§1. Jurisprudenţa Curţii ................................................... 258
§2. Consideraţii teoretice ................................................. 260
Secţiunea a 4-a. Concluzii generale privind
repararea prin satisfacţie ................................................... 262
Capitolul al V-lea. Restituirea cheltuielilor de
judecată ............................................................................ 265
Secţiunea 1. Consideraţii generale privind
cheltuielile de judecată ...................................................... 265
Secţiunea a 2-a. Limitele subiective şi obiective
ale restituirii cheltuielilor de judecată................................. 266
§1. Inexistenţa dreptului Statelor la restituirea
cheltuielilor de judecată ................................................... 266
§2. Asistenţa judiciară acordată de Curte
reclamantului .................................................................... 268
Secţiunea a 3-a. Condiţiile restituirii cheltuielilor
de judecată ......................................................................... 271
§1. Cererea specifică de restituire a cheltuielilor
de judecată ...................................................................... 272
§2. Existenţa reală a cheltuielilor de judecată
solicitate ........................................................................... 274
§3. Legătura de cauzalitate cu violările constatate ........ 276
§4. Caracterul rezonabil al cuantumului
cheltuielilor de judecată ................................................... 278
CUPRINS XIII
Secţiunea a 4-a. Concluzii generale privind
cheltuielile de judecată ...................................................... 281
Capitolul al VI-lea. Alte probleme privind repararea
prejudiciului ...................................................................... 282
Secţiunea 1. Moneda de plată a sumelor acordate ......... 282
Secţiunea a 2-a. Termenul de plată a sumelor
acordate ............................................................................. 285
Secţiunea a 3-a. Dobânzile aferente sumelor
acordate ............................................................................. 288
§1. Daunele cominatorii .................................................. 291
§2. Daunele remuneratorii .............................................. 292
§3. Daunele punitive........................................................ 294
Secţiunea a 4-a. Sesizabilitatea sumelor acordate .......... 297
§1. Jurisprudenţa Curţii ................................................... 297
§2. Practica Comitetului Miniştrilor ................................. 300
Concluzii privind modalităţile de reparare a
prejudiciului individual ............................................... 302
Capitolul al VII-lea. Proceduri speciale de reparare
a prejudiciului individual ................................................. 304
Secţiunea 1. Consideraţii generale privind
procedurile speciale ........................................................... 304
Secţiunea a 2-a. Prevenirea producerii sau agravării
prejudiciului individual prin măsuri provizorii .................... 305
§1. Consacrarea competenţei de a dispune
măsuri provizorii .............................................................. 305
§2. Condiţiile necesare pentru dispunerea
măsurilor provizorii .......................................................... 306
2.1. Sfera subiectelor active şi pasive ....................... 307
2.2. Condiţii de admisibilitate, natură şi scop ............ 310
2.2.1. Condiţia urgenţei ................................................. 310
2.2.2. Existenţa prejudiciului ......................................... 311
2.2.3. Aparenţa violării .................................................. 313
§3. Forţa obligatorie a măsurilor dispuse ....................... 314
3.1. Jurisprudenţa Curţii ............................................ 315
3.1.1. Jurisprudenţa iniţială ........................................... 315
3.1.2. Revirimentul jurisprudenţial ................................. 316
3.2. Consideraţii teoretice .......................................... 319
3.3. Propuneri evolutive ............................................. 321
Secţiunea a 3-a. Repararea prejudiciului individual
prin regulamentul amiabil .................................................. 325
§1. Consideraţii generale privind regulamentul
amiabil .............................................................................. 325
XIV REPARAREA PREJUDICIULUI ÎN CONTENCIOSUL EUROPEAN AL DREPTURILOR OMULUI
§2. Natura juridică a regulamentului amiabil .................. 326
2.1. Caracteristicile procedurale ............................... 327
2.2. Caracteristicile substanţiale............................... 328
§3. Radierea cauzei în urma verificării
regulamentului amiabil ..................................................... 330
§4. Închiderea dosarului în urma executării
regulamentului amiabil ..................................................... 334
Secţiunea a 4-a. Concluzii generale privind
procedurile speciale ........................................................... 337
Partea a IV-a. Repararea prejudiciului colectiv ................. 339
Capitolul I. Principiul reparării prejudiciului
colectiv ............................................................................. 341
Secţiunea 1. Principiul libertăţii de alegere a
modalităţilor de reparare .................................................... 341
Secţiunea a 2-a. Excepţii intrinseci de la
principiul libertăţii de alegere ............................................. 343
Secţiunea a 3-a. Excepţii extrinseci de la principiul
libertăţii de alegere ............................................................. 345
Secţiunea a 4-a. Concluzii privind principiul reparării
prejudiciului colectiv ........................................................... 347
Capitolul al II-lea. Condiţiile reparării prejudiciului
colectiv ............................................................................. 349
Secţiunea 1. Consideraţii privind condiţiile reparării
prejudiciului colectiv ........................................................... 349
Secţiunea a 2-a. Condiţia existenţei unei violări ............... 350
§1. Obligaţia de respectare a drepturilor omului............. 350
§2. Obligaţia de respectare a celorlalte obligaţii ............. 354
2.1. Obligaţia de a se conforma hotărârilor Curţii..... 355
2.2. Obligaţiile reciproce asumate de Statele părţi... 357
Secţiunea a 3-a. Condiţia existenţei unui prejudiciu ......... 358
Secţiunea a 4-a. Condiţia legăturii de cauzalitate ............ 359
Secţiunea a 5-a. Condiţia formulării cererii ....................... 360
Secţiunea a 6-a. Concluzii privind condiţiile reparării
prejudiciului colectiv ........................................................... 362
Capitolul al III-lea. Repararea prejudiciului
colectiv în (cvasi) cauzele pilot ..................................... 363
Secţiunea 1. Geneza procedurii şi hotărârilor pilot ........... 363
Secţiunea a 2-a. Procedura cauzelor (cvasi) pilot ............ 365
Secţiunea a 3-a. Constatarea unei probleme
structurale ........................................................................... 369
CUPRINS XV
Secţiunea a 4-a. Repararea prin restitutio in integrum .... 372
§1. Reclamantul în cauza pilot ........................................ 372
§2. Persoanele aflate în situaţii similare ......................... 373
§3. Categoria „terţelor victime” ........................................ 373
Secţiunea a 5-a. Repararea prin satisfacţia echitabilă ..... 374
Secţiunea a 6-a. Jurisprudenţa privind cauzele
similare ............................................................................... 376
Secţiunea a 7-a. Concluzii privind (cvasi) cauzele
pilot ..................................................................................... 379
Capitolul al IV-lea. Repararea prejudiciului
colectiv în cauzele interstatale ....................................... 384
Secţiunea 1. Jurisprudenţa privind repararea
prejudiciului în cazul plângerilor interstatale ..................... 384
Secţiunea a 2-a. Consideraţii teoretice privind repararea
prejudiciului în cazul plângerilor interstatale ..................... 386
§1. Repararea prejudiciului în cazul violării
obligaţiei de respectare a drepturilor omului .................. 388
§2. Repararea prejudiciului în cazul violării
obligaţiei de a se conforma hotărârilor Curţii .................. 391
§3. Repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea
celorlalte clauze ale Convenţiei ...................................... 394
Secţiunea a 3-a. Concluzii privind repararea
prejudiciului în plângerile interstatale ................................ 396
Concluzii finale ..................................................................... 397
Bibliografie ............................................................................ 401
Hotărâri, decizii şi rezoluţii citate ........................................ 435
Index....................................................................................... 447

Introducere generală
1. Convenţia privind protecţia drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale sau Convenţia europeană a drepturilor omului
(denumită în continuare „Convenţia”) a fost semnată la Roma la
4 noiembrie 1950 şi a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953.
Forma astăzi în vigoare este rezultatul modificărilor prin
două Protocoale de amendare – Protocolul nr. 11 (deschis spre
semnare la 11 mai 1994 şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998)
şi Protocolul nr. 14 (deschis spre semnare la 13 mai 2004 şi
intrat în vigoare la 1 iunie 2010) şi prin şase Protocoale adiţionale
– Protocolul nr. 1 (deschis spre semnare la 20 martie
1952 şi intrat în vigoare la 18 mai 1954), Protocolul nr. 4 (deschis
spre semnare la 16 septembrie 1963 şi intrat în vigoare la
2 mai 1968), Protocolul nr. 6 (deschis spre semnare la 28 aprilie
1983 şi intrat în vigoare la 1 martie 1985), Protocolul nr. 7
(deschis spre semnare la 22 noiembrie 1984 şi intrat în vigoare
la 1 noiembrie 1988), Protocolul nr. 12 (deschis spre semnare
la 4 noiembrie 2000 şi intrat în vigoare la 1 aprilie 2005) şi Protocolul
nr. 13 (deschis spre semnare la 3 mai 2002 şi intrat în
vigoare la 1 iulie 2003).
Spre deosebire de Protocoalele adiţionale, care completează
Convenţia din punct de vedere substanţial, garantând drepturi
suplimentare, astfel încât ratificarea acestora este facultativă
pentru Statele părţi, Protocoalele de amendare modifică Convenţia
din punct de vedere procedural, pentru intrarea acestora
în vigoare fiind obligatorie ratificarea de toate Statele părţi.
Originalitatea Convenţiei rezidă în mecanismul instituţional
de protecţie realizat, pe plan european drepturile omului intrând
pe deplin în domeniul dreptului pozitiv, prin crearea unui regim
juridic al drepturilor şi libertăţilor şi prin instituirea unui sistem de
protecţie prin acţiunea în justiţie[1].
[1] B. Selejan-Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului, ed.
a 4-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 28.
2 REPARAREA PREJUDICIULUI ÎN CONTENCIOSUL EUROPEAN AL DREPTURILOR OMULUI
2. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare
„Curtea”) este organismul jurisdicţional internaţional
înfiinţat pentru a asigura respectarea angajamentelor care decurg
pentru Înaltele Părţi contractante din Convenţie şi din Protocoalele
sale. Pentru prima dată în istoria instituţiilor jurisdicţionale
internaţionale, Curtea a dobândit competenţă de jurisdicţie
unică, obligatorie şi permanentă nu numai cu privire la plângerile
inter-statale, ci şi pentru sesizările persoanelor private –
persoane fizice, organizaţii neguvernamentale sau grupuri de
particulari.
Soluţionând plângerile individuale sau inter-statale, Curtea
constată existenţa sau absenţa violării invocate, care reprezintă
fapta ilicită ce atrage răspunderea Statului pârât, căruia îi revine
obligaţia de a adopta măsurile ce se impun pentru încetarea
violării constatate, înlăturarea consecinţelor acesteia şi prevenirea
violărilor similare. Dacă dreptul intern nu permite repunerea
integrală a victimei în situaţia anterioară violării, Curtea
poate dispune acordarea unei satisfacţii echitabile, o perioadă
îndelungată jurisprudenţa Curţii fiind în sensul că singura modalitate
de reparaţie este plata unei indemnizaţii pecuniare.
3. Contenciosul în reparaţie a reprezentat vreme îndelungată
„părintele oropsit” al contenciosului european al drepturilor
omului, decenii întregi nesuscitând decât un interes doctrinal
limitat, iar în prezent neexistând lucrări veritabile care să trateze
specific aspectele practice şi teoretice ale problemei[1].
Prin revirimente jurisprudenţiale succesive, Curtea a transferat
interesul reparaţiei pentru prejudiciile cauzate prin violarea
drepturilor sau libertăţilor garantate de Convenţie şi de Protocoalele
sale de la acordarea unei satisfacţii echitabile la restitutio
in integrum (cu multiplele sale faţete şi unghiuri), prin măsuri
individuale şi/sau generale adoptate la nivel intern.
Această evoluţie remarcabilă s-a produs iniţial prin interpretarea
extensivă a noţiunii de satisfacţie echitabilă, iar ulterior
prin extinderea competenţei instanţei europene spre faza exe-
[1] J.-Fr. Flauss, Conclusion Générale, în J.-Fr. Flauss, E. Lambert
Abdelgawad, La pratique d'indemnisation par la Cour Européenne des
Droits de l'Homme, Collection Publications de l'Institut International des
Droits de l'Homme, Bruylant, Bruxelles, 2011, p. 329.
INTRODUCERE GENERALĂ 3
cutării hotărârii, prin indicarea sau obligarea la adoptarea anumitor
măsuri pentru repararea prejudiciului.
Prin prezenta lucrare, încercăm să regrupăm toate problemele
privind repararea prejudiciului în contenciosul european
al drepturilor omului, cu referire la prejudiciul individual şi
la prejudiciul colectiv, la restitutio in integrum şi la satisfacţia
echitabilă, sub aspectul plângerilor inter-statale şi plângerilor
individuale. Urmează să abordăm problemele privind fapta
ilicită, respectiv obligaţiile esenţiale în sistemul Convenţiei, subiectele
active, pasive şi neutre ale răspunderii, principiile, condiţiile
şi modalităţile reparării prejudiciului.
Partea I. Obligaţiile esenţiale
în sistemul Convenţiei
4. Orice sistem juridic prevede mecanisme de organizare a
răspunderii subiectelor în cazul săvârşirii unor fapte ilicite,
funcţia răspunderii fiind garantarea legalităţii şi repararea prejudiciilor.
În sistemul Convenţiei, competenţa de a constata existenţa
sau absenţa violării drepturilor sau libertăţilor garantate sau
încălcării altor obligaţii asumate revine Curţii, care, soluţionând
plângerile individuale sau interstatale, pronunţă hotărâri obligatorii,
dar declaratorii. Ulterior rămânerii definitive a hotărârii
pronunţate de Curte, revine Comitetului Miniştrilor competenţa
supravegherii executării acesteia, corelativ cu marja de apreciere
care conferă Statelor părţi o putere discreţionară în aplicarea
limitelor drepturilor protejate.
Prin Convenţie şi Protocoalele sale, Statele părţi şi-au asumat
obligaţia principală de a asigura respectarea drepturilor şi
libertăţilor garantate şi obligaţia secundară de a se conforma
hotărârilor Curţii, precum şi alte obligaţii bilaterale reciproce.
Până în prezent, eventuala încălcare a altor obligaţii asumate
de Statele părţi decât cele privind drepturile omului nu a
generat niciun contencios european, totalitatea cauzelor aflate
pe rolul Curţii vizând violarea drepturilor omului.
În cazul constatării existenţei unei violări, singura competenţă
explicită stabilită prin Convenţie constă în acordarea
unei satisfacţii echitabile părţii vătămate, dacă dreptul intern nu
permite integral repunerea în situaţia anterioară violării. Prin revirimente
jurisprudenţiale spectaculoase, Curtea a extins competenţele
sale, ajungând să indice Statului pârât/să oblige
Statul pârât la adoptarea anumitor măsuri concrete individuale
şi/sau generale.
Capitolul I. Obligaţia de a respecta
drepturile omului
5. Respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
constituie însăşi esenţa unei societăţi democratice, iar
obligaţia Statelor de a se conforma cu bună-credinţă obligaţiilor
asumate constituie un principiu fundamental al răspunderii
internaţionale a statelor, încălcarea acestei obligaţii constituind
un act ilicit şi deschizând posibilitatea corelativă de reacţie prin
mijloace şi măsuri admise în dreptul internaţional împotriva
încălcării acestei obligaţii.
Potrivit art. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului,
„Înaltele părţi contractante recunosc oricărei persoane aflate
sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în titlul I al
prezentei convenţii”[1].
Deşi redactarea textului este succintă, iar obligaţia prevăzută
este oarecum implicită, natura şi efectele art. 1 din Convenţie
au generat ample discuţii în doctrina de specialitate şi diverse
aplicări în jurisprudenţa instanţei europene. Aceste dezbateri au
fost cauzate în principal de natura sui-generis a Convenţiei,
care, deşi este construită în canoanele tradiţionale ale dreptului
tratatelor, faţă de obiectul acesteia – garantarea unor drepturi şi
libertăţi în favoarea persoanelor – depăşeşte graniţele tradiţionale
între dreptul internaţional şi dreptul intern[2]. Natura art. 1
din Convenţie, în calitatea acesteia de tratat internaţional şi de
instrument în materia drepturilor omului, precum şi efectele art. 1
din Convenţie reprezintă aspectele esenţiale în analiza obligaţiei
de a asigura respectarea drepturilor omului.
[1] În limba engleză, textul este „The High Contracting Parties shall
secure to everyone within their jurisdiction the rights and freedoms defined
in Section I of the Convention”, iar în limba franceză, textul este „Les
Hautes Parties contractantes reconnaissent à toute personne relevant de
leur juridiction les droits et les libertés définis au titre I de la présente
Convention”.
[2] A.Z. Drzemczewski, European Human Rights Convention in Domestic
Law. A Comparative Study, Clarendon Press, Oxford, 1983, p. 23.
6 OBLIGAȚIILE ESENȚIALE ÎN SISTEMUL CONVENȚIEI
Secţiunea 1. Natura art. 1 din Convenţie
§1. Consideraţii generale privind natura art. 1 din
Convenţie
6. Pentru stabilirea naturii art. 1 din Convenţie, trebuie pornit
de la calificarea Convenţiei pe de o parte ca tratat internaţional,
căruia îi sunt aplicabile regulile de interpretare prevăzute de
Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor (1969), iar
pe de altă parte ca document în materia drepturilor omului, căruia
îi sunt aplicabile principiile decurgând din caracterul obiectiv
al obligaţiilor privind drepturile omului.
Această aplicare, atât a principiilor generale de drept internaţional,
cât şi a principiilor speciale în materia drepturilor omului,
rezultă explicit în hotărârea pronunţată în cauza Loizidou c.
Turcia[1], în care Curtea Europeană arată că „luând în considerare
caracterul particular al Convenţiei, în calitate de tratat privind
drepturile omului, trebuie luată în considerare şi orice regulă
pertinentă de drept internaţional, atunci când se pronunţă
în litigiile intrând în competenţa sa”.
Totodată, pentru stabilirea naturii art. 1 din Convenţie trebuie
observat conţinutul textului, interpretat prin raportare la lucrările
preparatorii şi la preambulul acestuia.
Potrivit lucrărilor preparatorii[2], s-a propus ca Statele semnatare
să facă la momentul ratificării o declaraţie solemnă prin
care să acorde efecte depline Convenţiei în dreptul intern şi ca
fiecare Stat parte să-şi asume obligaţia expresă de a modifica
legislaţia internă care nu este conformă cu dispoziţiile Convenţiei,
iar conform unei variante, Statele părţi „se angajau” „să garanteze”
sau „să recunoască”[3] drepturile prevăzute de Convenţie.
Toate aceste variante au fost însă respinse, cu motiva-
[1] C.E.D.O., Loizidou c. Turcia, Hotărârea din 18 decembrie 1996, §43.
[2] Travaux préparatoires de l'article 1er de la Convention Européenne
des Droits de l'Homme, http://www.echr.coe.int/Library/COLFRTravauxprep.
html.
[3] Variantele în limba franceză erau „Les Hautes Parties Contractantes
s'engagent à garantir (...) les droits (...)” şi „Les Hautes Parties Contractantes
s'engagent à reconnaître (...) les droits (...)”, iar variantele în limba
engleză erau „Each State Party hereto undertakes to ensure (...) the rights
(...)” şi „The High Contracting Parties undertake to accord (...) the rights
(...)”.
I. OBLIGAŢIA DE RESPECTARE A DREPTURILOR OMULUI 7
rea că scopul Convenţiei nu este să creeze o garanţie internaţională
asigurată de înseşi Statele semnatare, ci o protecţie a
drepturilor garantate, prin instituirea de organe europene, independente
de guvernele Statelor membre.
Totodată, Preambulul Convenţiei europene conţine angajamentul
Statelor semnatare de a lua toate măsurile menite să
asigure garantarea colectivă a anumitor drepturi enunţate în
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamată de
Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948.
În acest context, s-a susţinut că acea clauză prin care Statele
părţi îşi asumă obligaţia să respecte drepturile şi libertăţile
garantate de Convenţie este menită să asigure tranziţia între
preambulul acesteia şi capitolul consacrat recunoaşterii drepturilor
şi libertăţilor substanţiale sau procedurale, ceea ce face
ca natura sa juridică să se situeze între un simplu enunţ introductiv
şi un drept substanţial garantat[1].
Această concluzie ar rezulta din două argumente.
Pe de o parte, art. 1 din Convenţie are forţă obligatorie, spre
deosebire de prevederile din cuprinsul Preambulului, astfel
încât nu constituie numai un element pentru interpretarea dispoziţiilor
convenţionale.
Pe de altă parte, deşi art. 1 din Convenţie nu reprezintă
numai o reiterare a obligaţiei implicite asumate de Statele părţi
să-şi execute cu bună-credinţă obligaţia de respectare a drepturilor
şi libertăţilor garantate, totuşi nu poate fundamenta prin el
însuşi o încălcare distinctă a Convenţiei[2].
În opinia noastră, natura juridică a clauzei art. 1 din Convenţie
nu se poate limita la un aspect pur formal de „fluidizare a
redactării” textului convenţional, neputându-se susţine că obligaţia
asumată de Statele părţi să recunoască persoanelor aflate
sub jurisdicţia lor ar avea doar un efect introductiv, de prezentare
a drepturilor şi libertăţilor garantate. Dimpotrivă, art. 1
din Convenţie sintetizează însăşi esenţa acesteia şi produce
efecte deosebit de importante, constituind fundaţia pentru construcţiile
juridice inovative ale Curţii Europene privind angajarea
răspunderii Statului parte răspunzător de violarea drepturilor
[1] I. Panoussis, L'obligation générale de protection des droits de
l'homme dans la jurisprudence des organes internationaux, în Revue
Trimestrielle des Droits de l'Homme nr. 70/2007, p. 429.
[2] C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe
articole, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 23.
8 OBLIGAȚIILE ESENȚIALE ÎN SISTEMUL CONVENȚIEI
omului şi reparării prejudiciului cauzat, atât prin măsuri individuale,
cât şi prin măsuri generale.
§2. Natura art. 1 din Convenţie, în calitatea acesteia de
tratat internaţional multilateral
7. Convenţia europeană, deşi este recunoscută ca un instrument
hibrid, rămâne totuşi un tratat internaţional multilateral,
având natură codificatoare, care creează obligaţii şi drepturi
părţilor[1]. Trebuie amintit în acest context că această convenţie
s-a născut într-o manieră similară cu majoritatea tratatelor
internaţionale: un organism internaţional, la nivel european a
adoptat textul redactat de reprezentanţii viitoarelor State părţi[2],
în art. 56-59 din Convenţie fiind prevăzute clauze specifice oricărui
tratat internaţional (aplicarea teritorială, rezervele, denunţarea,
semnarea şi ratificarea).
Faptul că este un tratat regional multilateral este evident,
Convenţia fiind deschisă spre semnare şi ratificare tuturor
Statelor membre ale Consiliului Europei şi, în urma modificării
prin Protocolul nr. 14, şi Uniunii Europene[3]. Totodată, Convenţia
este considerată ca având natură codificatoare, având în
vedere că dispoziţiile sale substanţiale reflectă regulile unanim
acceptate în materia drepturilor omului, spunându-se că, prin
adoptarea şi aplicarea sa, Convenţia a contribuit la consoli-
[1] Ch.L. Rozakis, The European Convention of Human Rights as an
International Treaty, în R.J. Dupuy (sous la direction de), Mélanges en
l'honneur de Nicolas Valticos. Droit et Justice, Éditions A. Pedone, Paris,
1999, p. 499.
[2] Iniţiativa Convenţiei a aparţinut în august 1949 Adunării Consultative
(în prezent Adunarea Parlamentară) a Consiliului Europei, care a însărcinat
Comitetul pentru Probleme Legale şi Administrative să studieze posibilitatea
emiterii unui instrument de protecţie colectivă a drepturilor omului.
Comitetul Miniştrilor Consiliului Europei a desemnat în noiembrie 1949 un
Comitet de experţi guvernamentali să redacteze un proiect pe baza
propunerilor făcute de Comitetul pentru Probleme Legale şi Administrative.
În august 1950, Comitetul Miniştrilor a aprobat textul revizuit redactat pe
baza textelor preparatorii de către Comitetul Oficialilor Seniori. Convenţia
s-a semnat la Roma la data de 4 noiembrie 1950.
[3] Potrivit art. 59 §1 şi §2 din Convenţie, „prezenta Convenţie este deschisă
pentru semnare membrilor Consiliului Europei. (...) Uniunea Europeană
poate adera la prezenta Convenţie”.
I. OBLIGAŢIA DE RESPECTARE A DREPTURILOR OMULUI 9
darea caracterului cutumiar al principiilor generale privind
drepturile omului[1].
Privind Convenţia europeană ca un tratat regional multilateral
codificator, aceasta cuprinde, dincolo de clauzele care
garantează persoanelor anumite drepturi şi libertăţi, clauze care
sunt menite să creeze drepturi şi obligaţii cu caracter contractual
între Statele părţi. Articolul 1 din Convenţie constituie în
acest sens o „regulă primară”, care determină substanţa obligaţiilor
de a face şi de a nu face impuse Statelor părţi, spre deosebire
de „regulile secundare”, care guvernează răspunderea internaţională
a Statelor părţi pentru violarea „regulilor primare”[2].
8. Potrivit art. 1 din Convenţie, Statele părţi şi-au asumat
obligaţia faţă de fiecare şi oricare dintre Statele părţi de a recunoaşte
persoanelor aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile
garantate de Convenţie, ceea ce naşte nu doar obligaţia
faţă de persoanele titulare ale drepturilor şi libertăţilor respective,
ci şi obligaţia faţă de celelalte State părţi, tocmai această
obligaţie constituind principala garanţie a respectării drepturilor
omului în sistemul creat de Convenţie[3].
În acest context, obligaţia asumată de Statele părţi de a respecta
drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie reprezintă
evident reflectarea principiului general pacta sunt servanda, rezultând
din art. 26 din Convenţia de la Viena[4], principiu care decurge
din faptul că dreptul internaţional general este conceput în
cadrul relaţiilor interstatale, dominate în principal de principiul
reciprocităţii[5].
[1] Ch.L. Rozakis, op. cit., p. 501.
[2] P.-M. Dupuy, Droit international public, 5e éd., Dalloz, Paris, 2000,
p. 435.
[3] Ch.L. Rozakis, op. cit., p. 501.
[4] Conform art. 26 din Convenţia de la Viena cu privire la dreptul
tratatelor (1969), „Orice tratat în vigoare leagă părţile şi trebuie să fie
executat de ele cu bună-credinţă”.
[5] G. Cohen-Jonathan, Du caractère objectif des obligations internationales
relatives aux droits de l'homme. Quelques observations, în A. Auer,
A. Flückinger, M. Hottelier (édité par), Les droits de l'homme et la constitution.
Etudes en l'honneur du Professeur Giorgio Malinverni, Schulthess,
Geneva, 2007, p. 109.
10 OBLIGAȚIILE ESENȚIALE ÎN SISTEMUL CONVENȚIEI
Privit concret, s-a concluzionat că art. 1 generează două
obligaţii distincte în sarcina Statelor părţi[1]: în principal, Statele
părţi au obligaţia să se asigure că legislaţia internă este compatibilă
cu prevederile Convenţiei europene şi să facă modificările
necesare în cazul contrar, ceea ce presupune implicit o
încorporare a textului convenţional în dreptul intern, iar în subsidiar
Statele părţi au obligaţia să răspundă pentru orice violare
a drepturilor şi libertăţilor garantate, expresie a răspunderii internaţionale
şi a garanţiei colective instaurate de Convenţia
europeană.
Aceste obligaţii nu sunt însă corelative unui anumit drept sau
unei anumite libertăţi garantate prin art. 2-18 din Convenţie sau
prin Protocoalele sale, ci decurg din principiul conform căruia
drepturilor omului sunt destinate să se aplice şi să se exercite
într-un cadru naţional, ceea ce înseamnă că însăşi protecţia
acestor drepturi trebuie realizată primordial în interiorul sistemului
naţional de drept[2], structurile internaţionale intervenind
numai atunci când mecanismele statale naţionale sunt nesatisfăcătoare,
dovadă fiind faptul că, din punctul de vedere al
protecţiei internaţionale a drepturilor omului, răspunderea internaţională
aparţine numai Statelor[3].
Faţă de aceste considerente, rezultă că din punctul de vedere
arătat, natura art. 1 din Convenţie este aceea a unei obligaţii
sinalagmatice asumate de Statele părţi cu privire la respectarea
drepturilor omului.
§3. Natura art. 1 din Convenţie, în calitatea acesteia de
instrument privind drepturile omului
9. Clauze similare celor prevăzute în art. 1 din Convenţia
europeană se regăsesc în cvasi-totalitatea instrumentelor internaţionale
de protecţie a drepturilor omului, care încă de la primele
articole enunţă angajamentul Statelor părţi de a respecta
drepturile şi libertăţile garantate de instrumentul respectiv. Aceas-
[1] J.E.S. Fawcett, The application of the European Convention on
Human Rights, Clarendon Press, Oxford, 1987, p. 3.
[2] C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe
articole, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 16.
[3] C.-L. Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului. Surse,
instituţii, proceduri, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 12.
I. OBLIGAŢIA DE RESPECTARE A DREPTURILOR OMULUI 11
ta deoarece, spre deosebire de tratatele internaţionale clasice,
care impun obligaţii Statelor în relaţiile acestora reciproce, tratatele
care garantează drepturile omului impun Statelor obligaţii
cu privire la indivizi[1], obiectul acestor tratate fiind înseşi drepturile
recunoscute direct indivizilor[2].
În dreptul internaţional se face însă distincţie între drepturile
civile şi politice, care sunt susceptibile de aplicabilitate directă,
şi drepturile economice, sociale şi culturale, care trebuie trecute
prin filtrul statal pentru aplicare, astfel încât redactarea clauzei
diferă în cele două cazuri. Dacă în cazul drepturilor civile şi
politice, se prevede în general obligaţia asumată de Statele
părţi să respecte aceste drepturi[3], în cazul drepturilor economice,
sociale şi culturale, se prevede numai obligaţia Statelor
părţi să ia măsurile necesare pentru asigurarea respectării
drepturilor respective[4].
Convenţia europeană, deşi reprezintă un tratat regional multinaţional,
are un caracter sui-generis, recunoscut unanim în
doctrina de specialitate şi confirmat în jurisprudenţa organelor
europene, decurgând din caracterul obiectiv al obligaţiilor internaţionale
privind drepturile omului. În acest context, obli-
[1] Fr. Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului,
Ed. Polirom, Iaşi, 2006, p. 62.
[2] C. Bîrsan, op. cit., vol. I, 2005, p. 16.
[3] Art. 2 §1 din Pactul Internaţional relativ la drepturile civile şi politice
(1966) prevede că Statele părţi „se angajează să respecte şi să garanteze
tuturor indivizilor care se găsesc pe teritoriul lor şi ţin de competenţa lor
drepturile recunoscute în prezentul Pact (...)”; art. 1 din Convenţia Interamericană
a Drepturilor Omului (1969) prevede că „Statele părţi se obligă
să respecte drepturile şi libertăţile recunoscute în prezenta Convenţie şi să
garanteze exercitarea liberă şi deplină a acestora oricărei persoane aflate
în competenţa lor (...)”; art. 1 din Carta Africană a Drepturilor Omului şi
Popoarelor (1981) arată că „Statele membre ale Organizaţiei Unităţii Africane,
parte la prezenta Cartă, recunosc drepturile, obligaţiile şi libertăţile
prevăzute în prezenta Cartă şi se obligă să adopte măsurile legislative sau
altele pentru a le aplica”.
[4] Art. 2 §1 din Pactul Internaţional relativ la drepturile economice,
sociale şi culturale (1966) prevede că „fiecare stat parte la prezentul pact
se angajează să acţioneze, atât prin propriul său efort, cât şi prin asistenţă
şi cooperare internaţională, în special pe plan economic şi tehnic, folosind
la maximum resursele sale disponibile pentru ca exercitarea deplină a
drepturilor recunoscute în prezentul pact să fie asigurată progresiv prin
toate mijloacele adecvate, inclusiv prin adoptarea de măsuri legislative”.
12 OBLIGAȚIILE ESENȚIALE ÎN SISTEMUL CONVENȚIEI
gaţiile asumate de Statele părţi sunt „obiective şi integrale”[1],
titularii drepturilor corelative fiind persoanele aflate sub jurisdicţia
acestora, ceea ce face ca însăşi Convenţia să fie supusă
unui regim derogatoriu de la dreptul general al tratatelor.
Caracterul obiectiv al drepturilor şi libertăţilor garantate este
recunoscut explicit atât de fosta Comisie Europeană a Drepturilor
Omului, care reţine expres că „statele contractante nu au
urmărit să-şi acorde drepturi şi obligaţii reciproce, utile pentru
propriile interese naţionale respective, ci (...) să instaureze o ordine
publică comunitară; (...) obligaţiile la care subscriu statele
contractante în cadrul Convenţiei au un caracter eminamente
obiectiv, întrucât vizează apărarea drepturilor fundamentale ale
persoanelor particulare împotriva abuzurilor statelor contractante”[
2], cât şi de Curtea Europeană, care arată că „spre deosebire
de tratatele internaţionale de tip clasic, Convenţia depăşeşte
cadrul simplei reciprocităţi între statele contractante. În afara
unei reţele de angajamente sinalagmatice bilaterale, ea creează
obligaţii obiective, care, conform preambulului său, beneficiază
de o «garanţie colectivă»”[3].
În acest context, Convenţia a fost calificată de Curte ca „instrument
de protecţie a persoanelor”[4], „instrument constituţional
al ordinii publice europene”[5] sau „instrument al ordinii publice
europene pentru protecţia persoanelor”[6]. Într-adevăr, scopul
Convenţiei europene, ca instrument în materia drepturilor
omului, este evident asigurarea respectării anumitor standarde
şi uniformizarea conduitei Statelor părţi cu privire la persoanele
aflate sub jurisdicţia lor şi care constituie destinatarii reali ai
drepturilor şi libertăţilor garantate, depăşindu-se interesele reciproce
ale Statelor părţi[7].
[1] G. Cohen-Jonathan, Du caractère objectif des obligations internationales…,
p. 112.
[2] Com.E.D.O., Austria c. Italia, 11 ianuarie 1961.
[3] C.E.D.O., Irlanda c. Marea Britanie, Hotărârea din 18 ianuarie 1978,
§239.
[4] C.E.D.O., Loizidou c. Turcia, Hotărârea din 23 martie 1995, §72.
[5] Ibidem.
[6] Idem, §93.
[7] G. Cohen-Jonathan, Du caractère objectif des obligations internationales…,
p. 113.
I. OBLIGAŢIA DE RESPECTARE A DREPTURILOR OMULUI 13
10. Caracterul sui-generis al Convenţiei a condus la concluzia
că aceasta a creat „un nou tip de drept – Dreptul Convenţiei”[
1], care, deşi din punct de vedere formal rămâne un instrument
contractual bazat pe principiul reciprocităţii, din punct
de vedere substanţial depăşeşte atât graniţele dreptului internaţional,
cât şi limitele dreptului intern.
Elementul esenţial, care face diferenţa între Convenţie şi
alte tratate internaţionale, este că aceasta generează drepturi
direct în favoarea persoanelor[2].
În acest context, respingând atât ideea că art. 1 din Convenţie
ar avea numai natura clasică a obligaţiei sinalagmatice
între Statele părţi, cât şi ideea că art. 1 din Convenţie ar reprezenta
numai reiterarea obligaţiei de respectare a drepturilor
omului, se impune concluzia că însuşi art. 1 din Convenţie
acordă aplicabilitate directă drepturilor şi libertăţilor garantate.
Această interpretare rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene,
care a reţinut explicit că „redactorii Convenţiei au intenţionat
să stabilească clar faptul că drepturile şi libertăţile prevăzute
în Secţiunea I vor fi direct recunoscute oricărei persoane
în jurisdicţia statelor contractante”[3]. De asemenea, fosta Comisie
Europeană a Drepturilor Omului a arătat că „recunoscând
drepturile din Convenţie pentru oricine în jurisdicţia lor, Înaltele
Părţi Contractante au stabilit clar că acest tratat, prin ratificarea
sa, creează drepturi persoanelor”[4].
Faţă de aceste considerente, rezultă că, din punctul de vedere
arătat, natura art. 1 din Convenţie este aceea de obligaţie asumată
de Statele părţi faţă de persoanele aflate sub jurisdicţia lor
de a recunoaşte caracterul obiectiv şi aplicabilitatea directă a
drepturilor şi libertăţilor garantate.
[1] A.Z. Drzemczewski, op. cit., p. 33.
[2] Potrivit opiniei consultative nr. 15/1928 exprimate de Curtea Permanentă
Internaţională de Justiţie în cauza Jurisdicţia instanţelor din
Danzing, „un tratat internaţional nu poate în sine crea drepturi şi obligaţii
pentru persoane private. Totuşi, nu poate fi contestat că potrivit intenţiei
Statelor părţi, însuşi obiectul tratatului internaţional poate fi adoptarea unor
reguli creând drepturi şi obligaţii persoanelor”, în A.Z. Drzemczewski, op.
cit., p. 38.
[3] C.E.D.O., Irlanda c. Marea Britanie, Hotărârea din 18 ianuarie 1978,
§239.
[4] Com. E.D.O., Irlanda c. Marea Britanie, 25 ianuarie 1976, p. 484.
14 OBLIGAȚIILE ESENȚIALE ÎN SISTEMUL CONVENȚIEI
§4. Concluzii generale privind natura art. 1 din Convenţie
11. Faţă de dualitatea Convenţiei atât ca tratat regional
multilateral, cât şi ca instrument în materia drepturilor omului,
rezultă dualitatea naturii art. 1 din Convenţie.
Respingând ideea că art. 1 din Convenţie are numai natura
unei clauze introductive sau tranzitorii între Preambul şi Titlul
consacrat drepturilor şi libertăţilor garantate, concluzionăm că
art. 1 din Convenţie are o dublă natură.
Pe de o parte, art. 1 din Convenţie are natura unei obligaţii
sinalagmatice, asumate de Statele părţi în baza principiului
reciprocităţii, de a asigura respectarea drepturilor omului, iar pe
de altă parte art. 1 din Convenţie are natura unei obligaţii asumate
de Statele părţi faţă de persoanele aflate sub jurisdicţia lor
de a recunoaşte caracterul obiectiv şi aplicabilitatea directă a
drepturilor şi libertăţilor garantate.
Faţă de această calificare, rezultă concluzia că, potrivit art. 1
din Convenţie, fiecare Stat parte are obligaţia de a respecta
drepturile omului, titularii dreptului corelativ fiind atât celelalte
State părţi, cât şi persoanele aflate sub jurisdicţia sa. Acest
caracter specific al obligaţiei principale asumate de Statele
părţi[1], de a avea două categorii de „creditori”, în sensul de titulari
ai drepturilor corelative, constituie tocmai garanţia efectivităţii
sistemului de protecţie a drepturilor omului creat de Convenţia
europeană.
Aceste concluzii au permis instanţei europene, inspirată de
ideea că scopul Convenţiei este să protejeze drepturi concrete
şi efective, nu teoretice şi iluzorii, să facă din art. 1 o piatră unghiulară
a sistemului european de protecţie solidară şi universală
a drepturilor omului[2].
[1] În opinia noastră, acest caracter specific constituie principala „trăsătură
unică” – „dificil de clasificat în termenii dreptului internaţional tradiţional”
a sistemului Convenţiei europene. A se vedea A.Z. Drzemczewski, op.
cit., p. 54.
[2] J.A. Carrillo-Salcedo, Article 1, în L.E. Pettiti, E. Decaux, P.-H. Imbert,
La Convention Européenne des Droits de l'Homme. Commentaire article
par article, 2e éd., Economica, Paris, 1999, p. 141.
I. OBLIGAŢIA DE RESPECTARE A DREPTURILOR OMULUI 15
Secţiunea a 2‐a. Efectele art. 1 din Convenţie
§1. Consideraţii generale privind efectele art. 1 din
Convenţie
12. Privit concret, inclusiv prin prisma altor texte convenţionale
şi a jurisprudenţei instanţei europene, s-a susţinut că
art. 1 instituie o răspundere internaţională a Statelor părţi cu
privire la obligaţia de a respecta drepturile şi libertăţile garantate
de Convenţie[1]. Această interpretare decurge în principal din
folosirea verbului „recunosc”, care a înlocuit verbul iniţial „garantează”
şi care sugerează că drepturile recunoscute au o
valoare erga omnes, expresie a universalităţii drepturilor garantate
de Convenţie[2].
Într-adevăr, faptul că prin art. 1 din Convenţie Statele părţi
şi-au asumat obligaţia de a recunoaşte oricărei persoane aflate
sub jurisdicţia lor toate drepturile şi libertăţile garantate de convenţie
nu poate conduce decât la concluzia că, în cazul încălcării
acestei obligaţii, se angajează răspunderea Statului respectiv.
Totuşi, atât în doctrină[3], cât şi în jurisprudenţă[4], s-a concluzionat
că art. 1 nu poate fundamenta prin el însuşi o încălcare
distinctă a Convenţiei, răspunderea Statului parte urmând să se
angajeze numai în cazul constatării încălcării unui drept/unei
libertăţi substanţiale sau procedurale garantate.
Acest lucru ar rezulta într-adevăr din interpretarea gramaticală
a art. 34 din Convenţie, conform căruia Curtea poate fi
sesizată printr-o plângere individuală numai cu privire la încălcarea
„drepturilor recunoscute în Convenţie sau în Protocoalele
sale”, respectiv cele garantate prin art. 2-18 din Convenţie. În
aplicarea acestui principiu, Curtea a arătat că „nu este chemată,
în virtutea art. 19 şi 25 [actualul art. 34] din Convenţie, să statueze
asupra unei probleme abstracte, vizând compatibilitatea
legii cu dispoziţiile Convenţiei, ci asupra cazului concret de aplicare
a legii în privinţa reclamantului şi asupra faptului dacă
[1] C. Bîrsan, op. cit., 2010, p. 23.
[2] J.A. Carrillo-Salcedo, op. cit., p. 141.
[3] C. Bîrsan, op. cit., 2010, p. 23.
[4] Com.E.D.O., Irlanda c. Marea Britanie, 25 ianuarie 1976, p. 485,
www.echr.coe.int.
16 OBLIGAȚIILE ESENȚIALE ÎN SISTEMUL CONVENȚIEI
acesta este prejudiciat în exercitarea drepturilor garantate de
convenţie”[1].
Această concluzie este conformă naturii juridice a art. 1 din
Convenţie, de obligaţie asumată de Statele părţi faţă de persoanele
aflate sub jurisdicţia lor de a recunoaşte caracterul obiectiv
şi aplicabilitatea directă a drepturilor şi libertăţilor garantate.
Totuşi, limitarea efectelor art. 1 din Convenţie la conferirea
aplicabilităţii directe clauzelor substanţiale din Convenţie nu
corespunde cu natura acesteia de tratat şi cu natura sinalagmatică
a obligaţiei Statelor părţi de a respecta drepturile omului.
În opinia noastră, art. 1 din Convenţie poate fundamenta, în
anumite condiţii, constatarea unei violări.
Conform art. 19, Curtea s-a înfiinţat „pentru a asigura respectarea
angajamentelor care decurg pentru Înaltele Părţi Contractante
din prezenta Convenţie şi din Protocoalele sale”. Diferenţa
esenţială între sintagmele „violarea drepturilor recunoscute”
(din art. 34 din Convenţie) şi „respectarea angajamentelor”
(din art. 19 din Convenţie) conduce evident la concluzia
că competenţa Curţii nu se limitează numai la constatarea violării
drepturilor recunoscute şi acordarea satisfacţiei echitabile.
Acest lucru este conform concluziei fostei Comisii Europene a
Drepturilor Omului, în sensul că „interesele servite de protecţia
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale garantate de Convenţie
se extind dincolo de interesele individuale ale părţilor
implicate (...) [şi] au condus Statele părţi la Convenţie să stabilească
standarde făcând parte din dreptul public european”[2].
Or, de vreme ce competenţa Curţii include toate obligaţiile
asumate de Statele părţi prin Convenţie, iar această clauză trebuie
să poată produce efecte practice, rezultă evident că inclusiv
nerespectarea obligaţiei asumate de Statele părţi de a recunoaşte
oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi
libertăţile garantate de Convenţie poate face obiectul unei sesizări.
Această concluzie se fundamentează pe două argumente:
unul convenţional (decurgând din interpretarea art. 33 din Convenţie)
şi unul jurisprudenţial (privind măsurile generale şi procedura
hotărârilor pilot).
[1] C.E.D.O., De Becker c. Belgia, Hotărârea din 27 martie 1962, §14.
[2] Com.E.D.O., Helga şi Wilhelm Gericke c. Republica Federală Germania,
în A.Z. Drzemczewski, op. cit., p. 24.
I. OBLIGAŢIA DE RESPECTARE A DREPTURILOR OMULUI 17
§2. Articolul 1 din Convenţie şi plângerile interstatale
13. Potrivit art. 33 din Convenţie, „orice Înaltă Parte contractantă
poate sesiza Curtea asupra oricărei pretinse încălcări a
prevederilor Convenţiei şi ale Protocoalelor sale de către o altă
Înaltă Parte contractantă”.
În exercitarea acestui drept, statul reclamant nu trebuie să-şi
dovedească interesul direct şi personal şi nici nu trebuie să
probeze existenţa unui prejudiciu[1], dreptul fiecărui stat de a
solicita şi de a obţine respectarea de către celelalte state a
normelor convenţionale care alcătuiesc o veritabilă ordine publică
a drepturilor omului fiind rezultatul caracterului obiectiv al
normelor privind drepturile omului.
S-a susţinut în acest context că „acţiunea publică internaţională”
„de-subiectivizează” contenciosul şi „obiectivizează” obligaţiile,
astfel încât controlul exercitat de instanţa europeană tinde să
se transforme într-un control de constituţionalitate abstract[2].
14. Într-adevăr, necesitatea asigurării unei protecţii efective
a drepturilor omului a determinat lărgirea definiţiei obligaţiei de
respectare a drepturilor omului, în sensul de a cuprinde nu numai
obligaţiile decurgând din normele care protejează drepturile
omului împotriva violărilor, ci şi obligaţia generală incumbând
statelor de a asigura respectul drepturilor omului, fără distincţie
în funcţie de drepturile omului protejate sau de gravitatea sau
de consecinţele violărilor acestora.
Aceasta a condus în practică la formularea unor plângeri
interstatale în care au fost invocate situaţii generale potenţiale
de încălcare a drepturilor omului, ridicându-se problema dacă
un Stat parte poate denunţa instanţei europene in abstracto o
situaţie generală neconvenţională în alt Stat parte şi dacă acest
lucru ar putea constitui violarea art. 1 din Convenţie[3].
[1] G. Cohen-Jonathan, Responsabilité pour atteinte aux droits de l'homme,
în La responsabilité dans le système international. Col

RECENZII

Spune-ne opinia ta despre acest produs! scrie o recenzie
Created in 0.024 sec