Protectia diversitatii culturale in dreptul international: modelul „uniti in diversitate”?

Protectia diversitatii culturale in dreptul international: modelul „uniti in diversitate”?
Preț: 29,00 lei
Disponibilitate: în stoc
ISBN: 978-606-678-575-4
Editura:
Anul publicării: 2013
Pagini: 256
Categoria: Carti Diverse

DESCRIERE

Redescoperirea impactului si a rolului pe care cultura le poate avea in sfera relatiilor sociale s-a reflectat, printre altele, si prin consacrarea diversitatii culturale ca valoare a comunitatii internationale. Adoptarea in anul 2001 a Declaratiei UNESCO privind diversitatea culturala a avut o dimensiune simbolica importanta in evolutia dreptului international public. Considerata, anterior acestui moment, o frana pusa in calea dezvoltarii, un obstacol in calea modernitatii, progresului ori a democratiei, diversitatea culturala a devenit resursa si sursa a dezvoltarii, democratiei, stiintei si pacii.

Implicandu-se in mod activ in conturarea acestei noi abordari la nivel international, Uniunea Europeana a devenit si principalul ei promotor si sustinator, transformand-o intr-un element esential al politicii sale externe. Relatia care s-a stabilit intre dreptul Uniunii si dreptul international general este una ce poate fi caracterizata printr-un castig pentru fiecare dintre partile implicate: dreptul international ofera institutiilor Uniunii instrumentele necesare pentru a atinge unitatea europeana si, in acelasi timp, Uniunea serveste la implementarea dreptului international al diversitatii culturale.

Lucrarea de fata incearca sa aduca o serie de argumente privind acest din urma aspect. Astfel, consideram ca Uniunea serveste, intr-adevar, la implementarea, dupa propriul sau model – „uniti in diversitate” –, a dreptului international al diversitatii culturale, contribuind, prin intermediul valorilor promovate in cadrul politicii sale externe, la consolidarea acestuia si la nivel mondial.


Cuprins
Capitolul I. Diversitatea culturală: o valoare a
comunităţii internaţionale?________________________ 1
Secţiunea 1. Un scurt istoric al evoluţiei şi consacrării,
la nivel internaţional, a conceptului de „diversitate
culturală”_____________________________________ 1
Secţiunea a 2‑a. Definiţii. Dificultăţi teoretice şi practice___ 6
Secţiunea a 3‑a. Protejarea diversităţii culturale la nivel
internaţional prin intermediul drepturilor omului şi al
implementării drepturilor culturale_________________ 10
§1. Declaraţia universală privind diversitatea culturală,
adoptată de UNESCO în noiembrie 2001_ _______ 15
§2. Convenţia UNESCO privind protejarea şi
promovarea diversităţii culturale de expresie
(2005) ___________________________________ 20
Capitolul al II‑lea. Modelul european de respectare şi
protejare a diversităţii culturale: o abordare cu faţete
multiple_______________________________________ 44
Secţiunea 1. Scurte consideraţii preliminare_ __________ 44
Secţiunea a 2‑a. Modelul european: diversitatea
culturală cu faţete multiple______________________ 46
§1. Consiliul Europei___________________________ 48
1.1. Aspecte generale referitoare la principalele
instrumente convenţionale,
extra‑convenţionale şi soft law şi
relevanţa acestora _ ___________________ 48
1.2. Contribuţia Convenţiei europene pentru
protejarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale_________________________ 53
VIII Protecţia diversităţii culturale în dreptul internaţional
1.2.1. Drepturile culturale şi dimensiunea
culturală a drepturilor prevăzute la
art. 8‑11 din Cedo___________________ 54
1.2.2. Curtea Europeană a Drepturilor Omului:
despre dreptul la identitate culturală_____ 68
1.2.3. Marja de apreciere – o doctrină utilă
în protejarea diversităţii culturale inter şi
intra‑statale?_______________________ 72
1.3. Rolul Convenţiei‑cadru privind protecţia
drepturilor persoanelor aparţinând
minorităţilor în protejarea diversităţii
culturale_____________________________ 84
§2. Uniunea Europeană. Diversitatea culturală şi
„unitate în diversitate”: valori fundamentale ale
dreptului Uniunii Europene. Aspecte teoretice şi
practice. Consecinţe________________________ 99
2.1. Consideraţii generale şi clarificări
conceptuale__________________________ 99
2.1.1. Consideraţii generale_ _______________ 99
2.1.2. Clarificări conceptuale_______________ 100
2.2. Câteva aspecte generale privind
competenţele Uniunii Europene în relaţie
cu statele membre____________________ 102
2.2.1. Introducere_ ______________________ 102
2.2.2. Categoriile şi domeniile de competenţe
ale Uniunii Europene şi statelor membre.
Împărţire şi relaţii__________________ 103
2.2.3. Competenţele Uniunii Europene şi ale
statelor membre în domeniul cultural___ 108
2.3. Uniunea Europeană şi Convenţia
UNESCO privind diversitatea culturală
de expresie_ ________________________ 126
2.4. Relaţiile externe ale Uniunii Europene:
diversitatea culturală, „valoare
de export”?__________________________ 134
Cuprins IX
§3. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare
în Europa (OSCE)_ ________________________ 138
3.1. Specificul şi competenţele OSCE__________ 138
3.2. „Dimensiunea umană” în activitatea
OSCE______________________________ 140
Capitolul al III‑lea. Protejarea diversităţii culturale
la nivel naţional. Studiu de caz: România__________ 142
Secţiunea 1. Scurte consideraţii generale____________ 142
Secţiunea a 2‑a. Protejarea diversităţii
culturale la nivel naţional: două exemple_ _________ 143
§1. Primul exemplu: Protecţia drepturilor
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale
din România______________________________ 143
§2. Cel de‑al doilea exemplu: libertatea gândirii,
conştiinţei şi a religiei şi diversitatea religioasă
în contextul problemei icoanelor ortodoxe în
şcolile publice din România__________________ 159
2.1. Consideraţii introductive_________________ 159
2.2. Libertatea gândirii, conştiinţei şi a religiei:
aspecte teoretice şi practice în jurisprudenţa
C.E.D.O.___________________________ 161
2.3. Uniunea Europeană – protejarea
libertăţii religiei prin prisma legislaţiei
anti‑discriminare_____________________ 167
2.4. La nivel naţional: „Cauzele icoanelor
ortodoxe”___________________________ 169
§3. Evaluarea celor două exemple. Dificultăţi
teoretice şi practice. Concluzii________________ 185
3.1. Problema statutului minorităţilor naţionale
din România_________________________ 185
3.2. Problema diversităţii religioase din România:
„cauzele icoanelor ortodoxe”____________ 189
X Protecţia diversităţii culturale în dreptul internaţional
Bibliografie______________________________________ 193
Anexe
Anexa 1. Declaraţia Universală a UNESCO
privind Diversitatea Culturală (2001)______________ 211
Anexa 2. Legea nr. 248 din 22 iunie 2006 pentru
aderarea României la Convenţia asupra protecţiei
şi promovării diversităţii expresiilor culturale,
adoptată la Paris la 20 octombrie 2005____________ 216


Capitolul I. Diversitatea culturală:
o valoare a comunităţii internaţionale?
Secţiunea 1. Un scurt istoric al evoluţiei
şi consacrării, la nivel internaţional,
a conceptului de „diversitate culturală”
Potrivit concepţiei clasice, rolul culturii în ştiinţele sociale şi
în domeniul dreptului internaţional nu a fost unul privilegiat. Anii
‘90 au coincis, printre altele, aşa cum bine a observat Michael
Keating
cu „o redescoperire a culturii”[1]. Acesta a apreciat că
luarea în considerare a culturii ne va ajuta să localizăm mai bine
indivizii, în contextul lor social, context în care alegerile lor să
aibă o semnificaţie, ori să aducem în discuţie forme de acţiune
care nu pot fi uşor explicate în limbajul calculat al teoriei alegerii
raţionale, teorie ce a dominat vreme îndelungată domeniul
menţionat.
Acest nou tip de abordare a influenţat o mare parte a ştiinţelor
sociale, deci şi dreptul, iar la nivelul dreptului internaţional
s‑a tradus, printre altele: printr‑o definiţie cuprinzătoare, antropologică[
2], dată culturii, în opoziţie cu definiţia clasică ce se limita
la un înţeles elitist, ce acoperea doar arta şi literatura; numeroase
dezvoltări în materia relaţiei dintre cultură şi drepturile omului
(ilustrate de jurisprudenţa Comisiei şi a Curţii Inter‑americane a
[1] M. Keating, “Culture and Social Science”, în D. Della Porta, M. Keating
(eds.), Approaches and Methodologies in the Social Sciences: A Pluralist
Perspective, Cambridge University Press, Cambridge‑New York, 2008,
p. 102‑103.
[2] Preambulul Declaraţiei universale a UNESCO privind diversitatea culturală,
din anul 2001, reafirmă definiţia dată culturii în concluziile Conferinţei
Mondiale privind Politicile Culturale (MONDIACULT, Mexico City, 1982),
ale Comisiei Mondiale pentru cultură şi Dezvoltare (Our Creative Diversity,
1995) şi ale Conferinţei Interguvernamentale pentru politici culturale pentru
dezvoltare (Stockholm, 1998). Potrivit acestuia: „cultura ar trebui privită
ca un set de aspecte distinctive de natură materială, spirituală, intelectuală
şi emoţională ce caracterizează o societate sau un anumit grup social [...]
acesta cuprinde în plus faţă de artă şi literatură, şi stiluri de viaţă, modalităţi
de a trăi împreună, sisteme de valori, tradiţii şi convingeri”.
2 Protecţia diversităţii culturale în dreptul internaţional
Drepturilor Omului[1] ori de abordarea pe care Curtea Europeană
a Drepturilor Omului a avut‑o în materia drepturilor culturale[2]);
prin încercarea de a întări mecanismul de protecţie a drepturilor
culturale[3]; printr‑o preocupare intensă pentru protejarea drepturilor
persoanelor aparţinând minorităţilor[4] şi, nu în ultimul rând,
[1] Utilizarea unor drepturi – dreptul la viaţă, la securitate personală, la
reşedinţă, dreptul la viaţă privată şi de familie, ori dreptul de proprietate
privată – prevăzute de Convenţia Inter‑americană pentru a proteja identitatea
culturală a unor comunităţi, popoare indigene. Pentru amănunte, a se vedea
L.‑M. Crăciunean, Protecţia drepturilor culturale în dreptul internaţional,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 44‑46.
[2] Cultural Rights in the Case‑Law of the European Court of Human Rights,
European Court of Human Rights, Research Division, January 2011, la adresa:
http://www.echr.coe.int/NR/rdonlyres/F8123ACC‑5A5A‑4802‑86BE‑8CDA-
93FE58DF/0/RAPPORT_RECHERCHE_Droits_culturels_EN.pdf (consultată
ultima dată la 8 februarie 2013). Dat publicităţii în luna ianuarie 2011, raportul
prezintă situaţia cauzelor soluţionate de Curte în contextul, mai larg, al
drepturilor culturale. Spre deosebire de alte convenţii cu un obiectiv similar,
Convenţia europeană a drepturilor omului nu reglementează
în conţinutul său
dreptul la cultură, dreptul de a participa la viaţa culturală, vreun alt drept care
să conţină o referinţă explicită la cultură şi nici drepturi culturale ca atare. Cu
toate acestea, raportul ilustrează cum, printr‑un mod dinamic de interpretare
a diferitelor articole ale Convenţiei, Curtea a reuşit să protejeze identitatea
culturală şi, în sens larg, drepturile culturale.
[3] Prin adoptarea la 10 decembrie 2008, de către Adunarea Generală a
ONU, şi deschiderea spre semnare la 24 septembrie 2009, a Protocolului
adiţional la Pactul internaţional privind drepturile economice sociale şi culturale.
În prezent, protocolul a fost semnat de 42 de state şi ratificat de 10 state,
acesta fiind numărul minim de ratificări cerut pentru ca el să intre în vigoare.
Protocolul va intra în vigoare la data de 5 mai 2013. Ultimul stat care a ratificat
Protocolul este Uruguay‑ul, la 5 februarie 2013. Cele 10 state care au ratificat
sunt: Argentina, Bolivia, Bosnia şi Herţegovina, Ecuador, El Salvador,
Mongolia, Portugalia, Slovacia, Spania şi Uruguay. A se vedea pentru amănunte:
http://treaties.un.org/pages/ViewDetails.aspx?src=TREATY&mtdsg_
no=IV‑3‑a&chapter=4&lang=en (consultat ultima data la 8 februarie 2013).
Ceea ce va aduce nou Protocolul Opţional la PIDESC, după intrarea lui în
vigoare, este tocmai extinderea şi eficientizarea acestui mecanism de protecţie.
Reformarea mecanismului de protecţie presupune următoarele trei
modalităţi concrete de acţiune: 1. instituirea procedurii comunicărilor individuale
(art. 1‑9 din Protocolul Opţional); 2. instituirea procedurii comunicărilor
interstatale (art. 10 din Protocolul Opţional) şi 3. instituirea procedurii
de informare, atunci când există date că un stat parte realizează grave şi
sistematice încălcări ale drepturilor economice, sociale şi culturale (art. 11‑13
din Protocolul Opţional).
[4] Prin adoptarea, la nivelul Consiliului Europei, a primului instrument cu
forţă juridică obligatorie, respectiv Convenţia‑cadru pentru protecţia minorităţilor
naţionale, semnată la Strasbourg la 1 februarie 1995 şi intrată în viI.
Diversitatea culturală – o valoare a comunităţii internaţionale 3
prin consacrarea diversităţii culturale ca valoare a comunităţii
internaţionale. Această consacrare s‑a făcut la nivelul UNESCO,
iniţial printr‑un document de soft law[1], iar apoi printr‑un document
cu forţă juridică obligatorie[2].
Adoptarea în anul 2001 a Declaraţiei UNESCO privind diversitatea
culturală are o dimensiune simbolică importantă în evoluţia
dreptului internaţional public. Ea are semnificaţia unui „viraj
politic” cu o însemnătate remarcabilă. Considerată, anterior
acestui
moment, o frână pusă în calea dezvoltării, un obstacol
în calea modernităţii, progresului ori a democraţiei, diversitatea
culturală a devenit, peste noapte (s.n.), resursă şi sursă a dezvoltării,
democraţiei, ştiinţei şi păcii[3].
Pe de altă parte, conceptul de diversitate culturală admite
existenţa unei varietăţi de culturi diferite care nu sunt, nici pe
departe, izolate, ci interacţionează şi se intersectează în permanenţă.
Astfel, Convenţia UNESCO privind protecţia şi promovarea
diversităţii de expresie culturală (2005), plecând de la afirmaţii
precum: diversitatea culturală constituie o caracteristică
definitorie a umanităţii; diversitatea culturală constituie moştenirea
umanităţii, fiind necesară pentru umanitate la fel cum biodiversitatea
este necesară pentru natură ori diversitatea culturală
este o cerinţă indispensabilă a dezvoltării durabile, defineşte
diversitatea culturală în următorii termeni: „Diversitatea culturală
se referă la multiplele moduri în care se exprimă culturile grupurigoare
la 1 februarie 1998, şi prin permanenta preocupare a Curţii Europene
a Drepturilor Omului ori a Comitetului pentru Drepturile Omului de a proteja
drepturile persoanelor aparţinând acestei categorii. România a semnat şi
ratificat Convenţia la 11 mai 1995, iar pe 1 februarie 1998 aceasta a intrat în
vigoare şi faţă de statul român.
[1] Declaraţia Universală a UNESCO privind diversitatea culturală, adoptată
de UNESCO la 2 noiembrie 2001, va fi denumită, în continuare, Declaraţia
UNESCO din 2001.
[2] Convenţia asupra protecţiei şi promovării diversităţii expresiilor culturale
(aceasta este traducerea oficială a legiuitorului român) din 20 octombrie
2005, adoptată de statele membre ale UNESCO la Paris la 20 octombrie
2005 şi intrată în vigoare în luna martie a anului 2007. Convenţia a fost
ratificată de România prin Legea nr. 248/2006 (M. Of. nr. 559 din 28 iunie
2006). În ceea ce ne priveşte, vom folosi pe cuprinsul prezentei lucrări, cu
valoare echivalentă, formulările Convenţia UNESCO din 2005 sau Convenţia
UNESCO privind diversitatea culturală de expresie.
[3] În acest sens, a se vedea P. Meyer‑Bisch, “La centralité des droits
culturels, points de contact entre diversité et droits de l’homme”, în Annuaire
International des Droits de l’homme, vol. III/2008, Bruylant, Bruxelles, 2008,
p. 32.
4 Protecţia diversităţii culturale în dreptul internaţional
lor şi societăţilor. Aceste expresii sunt transmise în cadrul şi între
grupuri şi societăţi (…)”[1].
Alain Touraine[2], având în vedere contextul creat prin adoptarea
documentelor menţionate, propunea chiar o schimbare de
paradigmă în sensul înlocuirii paradigmei sociale, foarte vocală
în zilele noastre, cu cea culturală, iar Patrice Meyer‑Bisch[3] aprecia
că nici măcar nu este necesară această înlocuire, ci este suficientă
o simplă reîmprospătare, regândire a paradigmelor sociale,
economice şi politice în sensul sublinierii interdependenţei lor
şi cu luarea în considerare a dimensiunii culturale a socialului,
practic, cu conturarea unei noi culturi a socialului.
La toate aceste schimbări de optică a contribuit, de o manieră
decisivă, şi practica instanţelor internaţionale din materia drepturilor
omului, care a încercat să crească justiţiabilitatea drepturilor
economice, sociale şi culturale şi a drepturilor persoanelor aparţinând
minorităţilor, realizând aceasta, în special, prin ceea ce
doctrina
a numit protejarea prin ricoşeu[4]. Din punct de vedere
practic, protejarea prin ricoşeu a însemnat acceptarea recunoaşterii,
de către organele de control (jurisdicţionale şi cvasi‑jurisdicţionale),
a unor violări ale drepturilor economice, sociale şi
culturale ori ale drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale, folosindu‑se pentru aceasta de mecanisme de protecţie
concepute pentru a servi punerii în practică şi protejării drepturilor
civile şi politice. Această practică, aprecia Mylène Bidault[5],
decurge din principiul indivizibilităţii şi interdependenţei drepturilor
omului, căruia i s‑a acordat un mult mai accentuat caracter
operaţional, iar construcţiile pretoriene realizate de această
manieră au pus în lumină existenţa unei dimensiuni economice,
sociale şi culturale a multora dintre drepturile civile şi politice.
Implicându‑se în mod activ la conturarea acestei noi abordări
la nivel internaţional, Uniunea Europeană a devenit şi principalul
ei promotor şi susţinător, transformând‑o într‑un element
esenţial al politicii sale externe. Diversitatea culturală a devenit
la nivelul acestei construcţii juridice atât un subiect politic, cât şi
[1] Art. 4 pct. 1 din Convenţia UNESCO privind protecţia şi promovarea
diversităţii de expresie culturală (2005).
[2] A. Touraine, Un nouveau paradigme pour comprendre le monde d’aujourd’hui,
Paris, 2005.
[3] P. Meyer‑Bisch, “La centralité...”, p. 36.
[4] M. Bidault, La protection internationale des droits culturels, Bruylant,
Bruxelles, 2009, p. 187‑190.
[5] Idem, p 187‑189.
I. Diversitatea culturală – o valoare a comunităţii internaţionale 5
unul juridic şi de politică externă. Dacă la nivel politic diversitatea
culturală şi mai ales unitatea în diversitate nu erau neapărat
concepte noi[1], noutatea apare, fără îndoială, în momentul în
care se încearcă conturarea unei dimensiuni juridice a acestora,
insistându‑se pe obligaţia statelor membre de a deveni parte la
astfel de instrumente juridice, respectiv atunci când diversitatea
culturală este promovată ca element esenţial al politicii externe
a Uniunii. Având în vedere tradiţia în materie, şi anume faptul
că Uniunea nu are competenţe în materie culturală, preocuparea
Uniunii pentru aspectele legate de promovarea şi protejarea
diversităţii culturale nu a fost foarte bine primită de unele state
membre. În ciuda titulaturii sonore, statele membre şi‑au văzut
ameninţate, în acest mod, un domeniu sensibil, aflat în competenţa
lor tradiţională, şi anume domeniul cultural.
La nivel politic, conceptul de diversitate culturală a constituit
unul dintre principalele elemente de autocaracterizare a Uniunii
Europene. Ea a folosit acest concept în tot ceea ce a însemnat
acţiune politică sau politici la nivelul Uniunii. La nivel juridic,
conceptul a devenit unul de prim plan numai după anul 2001, în
strânsă legătură cu implicarea Uniunii în activitatea UNESCO de
elaborare şi adoptare a Declaraţiei UNESCO din 2001, respectiv
a Convenţiei UNESCO din 2005.
Anul 2001 este cel în care UNESCO a adoptat Declaraţia
Universală privind diversitatea culturală şi momentul de la care,
salutând iniţiativa UNESCO, Uniunea s‑a implicat la nivel internaţional,
încurajând de o manieră activă elaborarea şi adoptarea,
în anul 2005, a Convenţiei UNESCO privind diversitatea culturală
de expresie, pentru ca apoi să şi devină parte la aceasta.
Armin von Bogdandy a descris de o manieră foarte interesantă
relaţia care s‑a stabilit între dreptul Uniunii şi dreptul internaţional
general, după momentul 2005, folosind formularea „elemente
ale unei prietenii frumoase”[2], şi a arătat că relaţia este una
ce poate fi caracterizată prin câştig pentru fiecare dintre părţile
implicate: dreptul internaţional oferă instituţiilor Uniunii instrumentele
necesare pentru a atinge unitatea europeană şi, în acelaşi
timp, Uniunea serveşte la implementarea dreptului internaţional
al diversităţii culturale.
[1] A. Von Bogdandy, “The European Union as Situation, Executive and
Promoter of International Law of Cultural Diversity ‑ Elements of a Beautiful
Friendship”, EJIL, vol. 19, nr. 2, 2008, p. 241.
[2] Idem, p. 243.
6 Protecţia diversităţii culturale în dreptul internaţional
Relativ la acest din urmă aspect, considerăm că Uniunea serveşte,
într‑adevăr, la implementarea, după propriul său model[1],
„uniţi în diversitate”, a dreptului internaţional al diversităţii culturale[
2], contribuind prin intermediul valorilor promovate în cadrul
politicii sale externe la consolidarea acestuia şi la nivel mondial.
Termenul de model, prezent chiar în titlul acestei lucrări, va
fi avut în vedere în accepţiunile pe care le vom menţiona în cele
ce urmează.
Pe de o parte, atunci când vorbim despre model european
de protejare a diversităţii culturale, avem în vedere o accepţiune
largă şi una restrânsă. Accepţiunea largă se referă la acel
model
de protejare a diversităţii culturale rezultat la nivelul continentului
european din acţiunea şi activitatea celor trei organizaţii
internaţionale, respectiv: Consiliul Europei, Uniunea Europeană
şi OSCE. Este un model original în care instrumente juridice de
soft law şi o serie de instrumente politice sunt puse în acţiune.
Accepţiunea restrânsă se referă la modelul de protejare a diversităţii
culturale promovat la nivelul Uniunii Europene prin intermediul
instrumentelor pe care aceasta le are la dispoziţia sa.
Pe de altă parte, din punct de vedere semantic, având în
vedere
accepţiunile multiple ale noţiunii de „model”, nu vom
avea în vedere accepţiunea potrivit căreia „modelul este o simplă
formă care se limitează la a reproduce caracteristicile originalului,
realizând astfel mai multe obiecte identice”, ci acea accepţiune
potrivit căreia „un model este o persoană, un obiect, o lucrare
sau o construcţie care, prin valoare şi calităţi, poate servi drept
exemplu”[3].
Secţiunea a 2‑a. Definiţii. Dificultăţi
teoretice şi practice
Definirea conceptului de „diversitate culturală” nu constituie o
misiune uşoară, în special dacă avem în vedere una dintre com-
[1] Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (DEX), Ed. Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 1998, p. 644.
[2] În ceea ce ne priveşte un „aşa‑numit” drept internaţional al diversităţii
culturale, nu include Convenţia‑cadru privind protecţia minorităţilor naţionale.
Motivul pentru care afirmăm acest lucru este acela că vedem acest instrument,
mai degrabă, ca unul specific modelului european de protejare a
diversităţii culturale, în sensul larg al termenului.
[3] DEX, p. 644.
I. Diversitatea culturală – o valoare a comunităţii internaţionale 7
ponente sale, şi anume cultura, care, pe lângă caracterul său
extrem de dinamic, are şi variate accepţiuni ce pot să modifice
de o manieră esenţială modul în care poate fi abordată problema.
Astfel, cultura poate fi privită atât în sens restrâns (concepţia
tradiţională[1], care vizează doar arta şi literatura), cât şi în sens
larg (concepţia antropologică[2], care include, pe lângă artă, literatură
şi tradiţii, modurile de viaţă, modurile de a trăi împreună,
sistemele de valori etc.). Din punct de vedere al prezentei lucrări,
este mult mai potrivit să ne oprim la noţiunea de cultură în sens
antropologic, cu atât mai mult cu cât numai o astfel de abordare
ar fi de utilitate maximă atunci când s‑ar pune problema protejării
diversităţii culturale. În sens antropologic, cultura se înfăţişează,
în întregime, ca „un concept subiectiv, capabil să primească înţelesuri
diferite în funcţie de popoarele şi contextele diferite”[3], ea
putând fi utilă în protejarea drepturilor culturale pe care le deţin
membrii minorităţilor.
Nu negăm însă, prin această opţiune, utilitatea şi importanţa
concepţiei tradiţionale. Aceasta, la rândul ei, este foarte potrivită
atunci când vine vorba despre membrii minorităţilor, constituind
un instrument util pentru „desenarea” dorinţei acestor membrii de
a‑şi păstra diferenţele culturale.
[1] O definiţie a culturii potrivit concepţiei tradiţionale este cea a lui Lyndel
Prott: „cultura reprezintă cele mai înalte realizări ale oamenilor: lucrările
muzicale, filosofice, literare, artistice şi arhitecturale, tehnici şi ritualuri care
au inspirat umanitatea şi care pot fi percepute de comunităţi ca cele mai înalte
realizări ale lor”, L. Prott, “Cultural Rights as People’s Rights in International
Law”, în J. Crawford (ed.), The Rights of Peoples, Oxford, 1992, p. 93‑106.
[2] „(...) totalitatea cunoştinţelor şi practicilor, intelectuale şi materiale,
ale fiecăruia dintre grupurile particulare ale unei anumite societăţi şi, într‑o
anumită măsură, a societăţii ca întreg. De la mâncare la îmbrăcăminte, tehnici
casnice la tehnici industriale, de la formule de politeţe la mass‑media, de la
ritmul de lucru la reguli de familie, toate practicile umane, toate materialele
inventate sau manufacturate au legătură şi constituie, în toate relaţiile lor
şi în totalitate, cultura”. A se vedea, pentru această definiţie, Lord Slynn,
“Law and Culture ‑ A European Setting”, The Tanner Lectures on Human
Values, delivered at Brasenose College Oxford, 28 and 29 Octombrie 1993,
p. 37‑63, citat de T. Ahmed, T. Hervey, “The European Union and Cultural
Diversity: a Missed Opportunity?”, în European Yearbook of Minority Issues,
vol. 3, 2003/4, Martinus Nijhoff Publishers, Leiden‑Boston, p. 45.
[3] A se vedea N.N. Shuibhne, EC Law and Minority Language Policy,
Culture, Citizenship and Fundamental Rights, Haga, 2002, p. 110.
8 Protecţia diversităţii culturale în dreptul internaţional
Chiar dacă la nivelul UNESCO diversitatea culturală a cunoscut
de‑a lungul timpului[1] patru abordări, în prezent se consideră că
două[2] sunt perspectivele din care diversitatea culturală poate fi
privită şi că acestea două sunt convergente, ele neexcluzându‑se
reciproc.
O primă perspectivă este aceea care priveşte diversitatea
culturală din interiorul unei anumite societăţi şi care îşi canalizează
atenţia pe aspecte precum: drepturile fundamentale ale
omului; promovarea democraţiei culturale; egalitatea participării
tuturor minorităţilor (etnice, de gen, lingvistice, rasiale, religioase,
sexuale etc.) şi este pusă sub umbrela mult folositului concept de
„multiculturalism”.
O a doua perspectivă vizează diversitatea culturală dintre
diferite state, societăţi şi/sau culturi şi unde acesta este privită ca
un principiu ce ar trebui respectat în schimburile de bunuri culturale
şi servicii, dintre aceste state şi/sau culturi.
„Diversitatea semnifică o multitudine de actori luaţi împreună
cu rezervele lor de informaţii, de energie şi capacităţile lor de
acţiune (...), diversitatea socială constituie bogăţia unei societăţi,
a unui sistem social”[3].
Pierre Vandernoot[4], în încercarea de a explica conceptul de
diversitate culturală, a arătat că acesta se sprijină pe o constatare
juridică şi faptică, şi anume: de câţiva ani, teoria drepturilor
omului este confruntată cu emergenţa revendicărilor identitare
ale grupurilor constituite în sânul societăţilor noastre, plecând de
la aspecte care, cel mai frecvent, prezintă un caracter etnic, religios
sau lingvistic şi se întemeiază pe dispoziţiile art. 27 din Pactul
internaţional privind drepturile civile şi politice.
[1] Producţie artistică, identitate, în relaţie cu dezvoltarea şi, în prezent,
în relaţie cu democraţia. A se vedea, pentru amănunte, L.‑M. Crăciunean,
„Protecţia diversităţii culturale în dreptul internaţional – UNESCO, între
tradiţii şi cultura diversităţii”, în NRDO nr. 4/2010, p. 25‑42.
[2] În acest sens, a se vedea N. Obuljen, “Definitions ‑ Article 4”, în
S. Schorlemer, P.T. Stoll (eds.), The UNESCO Convention on the Protection
and Promotion of the Diversity of Cultural Expression: Explanatory Notes,
Springer Verlag, Berlin‑Heidelberg, 2012, p. 135‑136.
[3] P. Meyer‑Bisch, “La centralité... ”, p. 38.
[4] P. Vandernoot, “La protection juridictionnelle de la diversité culturelle
et ses limites. Droits et diversité culturels dans les instruments internationaux
du système des Nations Unies”, în Annuaire International des Droits de
l’Homme, III 2008, Bruylant, Bruxelles, 2008, p. 377.
I. Diversitatea culturală – o valoare a comunităţii internaţionale 9
Pe de altă parte, Armin von Bogdandy arată, fără ca prin
aceasta să admită existenţa unei ramuri distincte de drept internaţional,
că există un aşa‑numit drept internaţional al diversităţii
culturale şi include în aria de acoperire a acestuia: dreptul la
autodeterminare al popoarelor, art. 27 din Pactul internaţional
privind drepturile civile şi politice, Convenţia‑cadru privind protecţia
drepturilor minorităţilor naţionale şi Convenţia UNESCO
privind diversitatea culturală de expresie[1].
Proclamarea diversităţii culturale ca valoare a comunităţii
internaţionale, departe de a rezolva problemele cu care se confruntă
aceasta, a adus în dezbatere noi teme legate de impactul
pe care îl poate avea acest fapt asupra altor instituţii sau valori
deja consacrate. Pe lângă teama că ar putea constitui un element
care să crească vulnerabilitatea celorlalte drepturi ale omului,
considerate a fi nucleul dur, lipsa de conceptualizare suficientă,
începând cu însăşi noţiunea de cultură, a fost elementul care
a trezit principalele discuţii.
În plus, de partea cealaltă s‑au situat cei care au apreciat
adoptarea unui astfel de instrument, dar care au remarcat, repede,
că acesta este unul insuficient de constrângător pentru statele
părţi. Convenţia UNESCO din 2005 lasă, în întregime, la
discreţia statelor părţi modul în care urmează ca dispoziţiile sale
să fie implementate. În mod concret, statele pot să admită, să
accepte şi chiar să tolereze discriminările înrădăcinate în trecut
sau chiar să se dovedească incapabile să le pună capăt ori chiar
să ignore existenţa diversităţii[2].
Convenţia UNESCO din anul 2005, plecând de la afirmaţii
precum: diversitatea culturală constituie o caracteristică definitorie
a umanităţii; diversitatea culturală constituie moştenirea
umanităţii, fiind necesară pentru umanitate la fel cum biodiversitatea
este necesară pentru natură; diversitatea culturală este o
cerinţă indispensabilă a dezvoltării durabile, defineşte conceptul
de următoarea manieră: „Diversitatea culturală se referă la multiplele
moduri în care se exprimă culturile grupurilor şi societă-
[1] A. Von Bogdandy, “The European Union...”, p. 242.
[2] A se vedea J. Dhommeaux, “Droits et diversité culturels dans les
instruments internationaux du système des Nations Unies”, în Annuaire
International des Droits de l’Homme, III 2008, Bruylant, Bruxelles, 2008,
p. 199‑200.
10 Protecţia diversităţii culturale în dreptul internaţional
ţilor. Aceste expresii sunt transmise în cadrul şi între grupuri şi
societăţi (…)”[1].
Secţiunea a 3‑a. Protejarea diversităţii
culturale la nivel internaţional prin intermediul
drepturilor omului şi al implementării drepturilor
culturale[2]
Aşadar, la nivelul dreptului internaţional, aceste preocupări
din sfera drepturilor culturale sunt reflectate în activitatea recentă
a ONU, dar mai ales a UNESCO. Astfel, apariţia la nivelul
UNESCO a primelor instrumente juridice care vorbesc expres
despre protejarea diversităţii culturale (şi ne referim aici la Declaraţia
UNESCO din 2001 privind diversitatea culturală şi la Convenţia
UNESCO din 2005 privind diversitatea culturală de expresie),
precum şi la contextul politic al adoptării acestora – pe de
o parte, o mare opoziţie din partea SUA, care şi‑a văzut imediat
afectate interesele economice de pe piaţa audio‑vizualului, iar,
pe de altă parte, nemulţumirea Europei faţă de nereuşita de a
impune „clauza culturală” în legislaţia Organizaţiei Mondiale a
Comerţului (OMC)[3], nu au constituit decât primul pas.
La o dată relativ recentă, mai precis la 24 septembrie 2009,
deschiderea spre semnare a Protocolului Opţional la Pactul
internaţional
privind drepturile economice, sociale şi culturale[
4] – care a intrat în vigoare la data de 5 mai 2013 – constituie
un nou pas înainte în direcţia eficientizării mecanismului de protecţie
a drepturilor economice, sociale şi culturale[5]. El continuă,
[1] Art. 4 pct. 1 din Convenţia UNESCO din anul 2005.
[2] Pentru o analiză mult mai amplă a rolului pe care drepturile culturale şi
întărirea sistemului lor de protecţie îl joacă în dreptul internaţional, a se vedea
L.‑M. Crăciunean, Protecţia drepturilor culturale în dreptul internaţional,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, lucrare ce constituie parte integrantă a
prezentei lucrări şi a proiectul individual de cercetare „Protecţia diversităţii
culturale în dreptul internaţional: modelul „uniţi în diversitate”?.
[3] Ne vom referi la acesta, în cele ce urmează, cu abrevierea OMC.
[4] Abreviat PO‑PIDESC.
[5] Punerea în aplicare a drepturilor economice, sociale şi culturale, implementarea
acestora la nivel naţional au format obiect de dezbatere, fiind
adoptate o serie de documente, unele de soft law, altele ca rezultat al cercetării
academice în materie. Dintre acestea amintim: Principiile de la Limburg
privind implementarea Pactului internaţional privind drepturile economice,
sociale şi culturale (1986), Liniile directoare de la Maastricht privind violările
I. Diversitatea culturală – o valoare a comunităţii internaţionale 11
în privinţa drepturilor culturale, drumul „pavat” în anii anteriori de
către UNESCO prin adoptarea Declaraţiei UNESCO din 2001
privind diversitatea culturală şi a Convenţiei pentru protejarea şi
promovarea diversităţii culturale de expresie (2005).
În plus, Protocolul vine să dea eficienţă unor linii politice adoptate
de mult în cadrul organizaţiei, în materia aspectelor culturale,
linii ce transpar cu uşurinţă din întreaga activitate a acesteia
şi au fost confirmate prin intermediul Comentariilor sale generale
din anul 2009.
Alegerea noastră, respectiv discutarea diversităţii culturale
în contextul general al protecţiei drepturilor omului şi, în contextul
special, al drepturilor culturale, este justificată şi de modul
în care Declaraţia UNESCO din 2001 se raportează la acestea,
atunci când proclamă diversitatea culturală ca valoare a comunităţii
internaţionale.
Astfel, potrivit art. 4 al Declaraţiei, drepturile omului sunt văzute
ca garanţii ale diversităţii culturale, citez: „apărarea diversităţii
culturale este un imperativ etic, inseparabil de respectul pentru
demnitatea umană. Aceasta presupune angajamentul faţă de
respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în
special, a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor şi cele
ale populaţiilor indigene. Nimeni nu poate invoca diversitatea culturală
pentru a încălca celelalte drepturi ale omului, garantate de
dreptul internaţional, şi nici pentru a limita domeniului lor de aplicare”,
iar art. 5 al aceleiaşi Declaraţii alege din categoria drepturilor
omului acele drepturi care sunt văzute ca mediu propice
aduse drepturilor economice, sociale şi culturale (1997) şi Principiile de la
Maastricht privind obligaţiile extrateritoriale ale statelor în sfera drepturilor
economice, sociale şi culturale (2011). În ceea ce priveşte ultimul dintre
documente, în preambulul acestuia găsim o serie de prevederi care pot fi
relevante în contextul discuţiei de faţă. În primul rând, parag. 1, care vorbind
despre drepturile omului, ale grupurilor şi ale popoarelor, dispune că aceste
drepturi pot fi afectate şi sunt dependente de acte ori omisiuni ale statelor
produse în afara teritoriului lor (acte, omisiuni extrateritoriale), iar acest lucru
are o relevanţă aparte în contextul globalizării, statele şi alţi actori globali
exercitând o influenţă considerabilă asupra realizării drepturilor economice,
sociale şi culturale. Documentul introduce o idee interesantă, şi anume
aceea de a vedea drepturile omului ca pe un bun public şi un adevărat ghid
pentru redesenarea ordinii mondiale. Pentru amănunte legate de cazurile
concrete în materie, a se vedea F. Coomans, R. Kunneman (eds.), Cases
and Concepts on Extraterritorial Obligations in the Area of Economic, Social
and Cultural Rights, Maastricht Center for Human Rights, Intersentia,
Cambridge‑Antwerp‑Portland, 2012.
12 Protecţia diversităţii culturale în dreptul internaţional
pentru protejarea şi promovarea diversităţii culturale, respectiv
drepturile culturale. În textul art. 5 din Declaraţie se arată: „Drepturile
culturale sunt o parte integrantă a drepturilor omului, care
sunt universale, indivizibile şi interdependente. Înflorirea diversităţii
creatoare necesită punerea în aplicare deplină a drepturilor
culturale, astfel cum sunt definite în art. 27 al Declaraţiei Universale
a Drepturilor Omului şi în art. 13 şi 15 din Pactul internaţional
cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale. Toate
persoanele ar trebui să aibă, prin urmare, posibilitatea de a se
exprima, de a crea şi a difuza munca lor, într‑o limbă la alegerea
lor şi în special în limba lor maternă; toate persoanele sunt
îndreptăţite să beneficieze de dreptul la educaţie de calitate şi la
formare care să respecte pe deplin identitatea lor culturală; toate
persoanele au dreptul de a participa la viaţa culturală, la alegerea
lor, şi de a‑şi realiza propriile practici culturale, cu respectarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”.
Privite multă vreme ca „Cenuşăreasă a familiei drepturilor
omului”[
1], în special, din cauza lipsei de eficacitate a mecanismului
prevăzut pentru protecţia lor, dar şi a insuficientei lor conceptualizări,
drepturile culturale se bucură în prezent, în forurile internaţionale
de decizie, de o atenţie sporită, în strânsă legătură
cu renaşterea unor preocupări legate de diversitatea culturală,
identitatea culturală şi conceptul de demnitate umană[2]. Această
atenţie s‑a concretizat în realizarea unor paşi importanţi către asigurarea
caracterului justiţiabil al drepturilor culturale, inclusiv prin
instituirea unui mecanism de plângeri individuale şi inter‑statale
prin intermediul Protocolul adiţional la PIDESC.
Este extrem de interesantă şi reafirmarea în Declaraţia
UNESCO din 2001 a caracterului universal, indivizibil şi interdependent
al drepturilor omului şi a egalei lor importanţe[3] în cadrul
[1] Expresia a fost folosită de Y.M. Donders pentru a sublinia că, din
punctul de vedere al protecţie legale, drepturile culturale sunt cele mai puţin
dezvoltate drepturi ale omului, în Y.M. Donders, Towards a Right to Cultural
Identity? School of Human Rights Research Series, vol. 15, Intersentia,
Antwerp‑Oxford‑New York, 2002, p. 65.
[2] Idem, p. 81. Identitatea culturală constituie un element important al
demnităţii umane.
[3] Dacă este să facem o sinteză a poziţiilor care au susţinut egala importanţă
a drepturilor economice, sociale şi culturale cu cele civile şi politice,
vom putea observa că fostele state socialiste au fost cele care au
avut o astfel de optică. Concepţia socialistă asupra drepturilor omului are
anumite puncte particulare, iar unul dintre aceste puncte este tocmai acela
I. Diversitatea culturală – o valoare a comunităţii internaţionale 13
familiei drepturilor omului[1], cu atât mai mult cu cât, la momentul
adoptării celor două Pacte ONU din 1966, exact acestea au fost
argumentele cu care au „pierdut bătălia” cei care au susţinut că
toate drepturile prevăzute în Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului trebuie să fie reglementate într‑un singur instrument cu
forţă juridică obligatorie[2]. Faţă de rezultatul final, respectiv consacrarea
lor în două instrumente diferite, cu două mecanisme
diferite de implementare, s‑a afirmat şi faptul că nu au fost folosite,
în timpul negocierilor, argumentele potrivite şi că argumentul
privind natura comună a drepturilor civile, politice, economice,
sociale şi culturale ar fi avut mai mult succes[3]. În ceea ce ne
priveşte, considerăm şi am apreciat de aceeaşi manieră, şi în
trecut[4], că nu atât natura drepturilor analizate a prezentat importanţă
în contextul politic în care s‑au discutat cele două Pacte,
cât ideea de a se ajunge la un compromis, la o soluţie de mijloc
între două viziuni asupra drepturilor omului radical diferite, cea
liberală (vestică) şi cea socialistă.
al egalităţii între diferitele categorii de drepturi. Potrivit lui Victor Chkhikvadze,
concepţia socialistă asupra drepturilor omului proclamă indisolubila
unitate şi echivalenţă între toate categoriile de drepturi ale omului, fie că
acestea sunt de natură economică, politică, socială, culturală şi personală.
Ea respinge prioritatea şi ierarhiile dintre aceste drepturi şi în cadrul sistemului
de drepturi ale omului; pledează pentru echivalenţa acestora, fiecare
drept fiind absolut indispensabil pentru viaţa personală a fiecăruia. În plus,
drepturile economice sunt indispensabile pentru ca o persoană să poată
să se bucure efectiv de drepturile politice şi individuale, pentru a putea să
participe liber la activităţile politice, culturale şi alte activităţi ale comunităţii.
Toate aceste drepturi nu pot fi efectiv exercitate atunci când individul nu
are serviciu, nu are locuinţă şi există riscul ca acesta să moară de foame.
A se vedea, pentru o prezentare amplă a concepţiei socialiste a drepturilor
omului, V. Chkhikvadze, “La conception socialiste des droits de l’homme”, în
A. Lapeyre, F. de Tinguy, K. Vasak, Les dimensions universelles des droits
de l’homme, vol. I, Bruylant, Bruxelles, 1990, p. 253‑263.
[1] Art. 5 din Declaraţia UNESCO din 2005 privind diversitatea culturală
statuează: „drepturile culturale sunt o parte integrantă a drepturilor omului,
care sunt universale, indivizibile şi interdependente”.
[2] A se vedea, spre exemplu, Sesiunea a 7‑a a Comisiei pentru Drepturile
Omului, 1951, E/CN.4/SR.234 la 236; Raportul Comisiei pentru Drepturile
Omului asupra celei de a 9‑a sesiuni, 1954, A/2808, § 29.
[3] M. Bidault, La protection..., 2009, p. 39.
[4] A se vedea L.‑M. Crăciunean, “About Cultural Rights in International
Law: Conceptual Clarifications”, în RJIL, no. 12/2011, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2011, p. 70‑91; L.‑M. Crăciunean, „Despre drepturile culturale în
dreptul
internaţional: clarificări conceptuale”, în RRDI nr. 12/2011, p. 49‑69.
14 Protecţia diversităţii culturale în dreptul internaţional
Susţinătorii variantei unui singur instrument cu forţă juridică
obligatorie, printre care şi René Cassin[1], au apreciat, la acel
moment, că separarea celor două categorii de drepturi ar putea
afecta spiritul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, însă
că acest lucru poate fi atenuat şi s‑ar putea vorbi despre o „pluralitate
articulată”, pe de o parte, pentru că cele două instrumente
au fost adoptate simultan, iar, pe de altă parte, prin gândirea
unui mecanism asemănător de implementare. Dacă sub primul
aspect lucrurile au fost rezolvate, ambele pacte fiind adoptate şi
intrând apoi în vigoare în acelaşi an, ultima parte, aceea a conceperii
unui mecanism asemănător de implementare, nu a fost
însă realizată.
Importanţa recunoaşterii şi mai ales a protejării eficiente a
drepturilor culturale a fost subliniată, aşa cum arătam, în repetate
rânduri în strânsă legătură cu protejarea efectivă a diversităţii
culturale, care nu ar putea să‑şi conserve altfel propria bogăţie
şi propriul caracter dinamic. În plus, s‑a realizat şi o altă legătură
importantă, aceea cu democraţia, afirmându‑se că „fără drepturile
culturale democraţiile noastre sunt superficiale”, „drepturile
culturale sunt cele care se găsesc în centrul principiului egalităţii
şi constituie cheia ameliorării, aprofundării şi bunei funcţionări a
democraţiilor noastre”[2].
În aceste împrejurări, se pune în mod firesc întrebarea dacă
abordarea clasică a acestei categorii de drepturi mai este de
actualitate, dacă evoluţiile constante în materie nu impun o repoziţionare
a dreptului internaţional şi dacă modul în care dreptul
internaţional a răspuns, până acum, acestor provocări este cel
care va şi realiza protejarea efectivă a acestor drepturi sau, dimpotrivă,
acesta va constitui, din nou, un instrument pentru modelarea
identităţii actorilor implicaţi. Cât de eficiente sunt instrumentele
adoptate de ONU şi UNESCO pentru a proteja drepturile
culturale şi identitatea culturală?
În mod cert însă merită atenţie schimbarea de optică a celor
două organizaţii ONU şi UNESCO, în sensul în care acţiunile lor
[1] R. Cassin, “La Déclaration Universelle et la mise en oeuvre des droits
de l’homme”, în RCADI, 1951‑II, vol. 79, p. 303‑305.
[2] Pentru această opinie, a se vedea M. Bidault, Protection des droits
culturels, Documents de travail de l’Institut Interdisciplinaire d’Ethique et des
Droits de l’Homme, Fribourg, 2002, p. 7.
I. Diversitatea culturală – o valoare a comunităţii internaţionale 15
sunt astăzi, mai degrabă, convergente, şi nu divergente, ca în
trecut[1].
Având în vedere obiectivele pe care ni le‑am propus în prezentul
demers considerăm utilă trecerea în revistă, în cele ce
urmează, a principalelor reglementări cuprinse în Declaraţia
universală a UNESCO privind diversitatea culturală (2001) şi în
Convenţia UNESCO din 2005.
§1. Declaraţia universală[2] privind diversitatea culturală,
adoptată de UNESCO în noiembrie 2001
Aceasta din urmă, deşi nu este un instrument cu forţă juridică
obligatorie, şi‑a propus promovarea diversităţii culturale în
contextul respectului pentru drepturile omului, arătând încă din
Preambul că „respectul pentru diversitatea culturilor, toleranţa,
dialogul şi cooperarea (…) sunt printre cele mai bune garanţii ale
păcii şi securităţii”.
Încă din Preambulul Declaraţiei, a cărui valoare interpretativă
este incontestabilă, ne‑au reţinut atenţia principiile pe care
declaraţia doreşte să le afirme.
În primul rând, chiar din primul alineat al Preambulului, Declaraţia
face legătura cu drepturile omului şi instrumentele adoptate
în materie de către ONU, arătând că statele au adoptat declaraţia
în virtutea unui angajament „la punerea în aplicare deplină
a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale proclamate în
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi în alte instrumente
juridice universal recunoscute, cum ar fi cele două Pacte inter-
[1] De pildă, Mylène Bidault aprecia că nu aceeaşi a fost poziţia celor
două atunci când s‑a luat în discuţie adoptarea unor instrumente cu forţă
juridică obligatorie care să dea eficienţă Declaraţiei Universale a Drepturilor
Omului din anul 1948. La acea dată atât UNESCO, cât şi Organizaţia
Internaţională a Muncii au fost foarte mulţumite că drepturilor economice,
sociale şi culturale li s‑au creat o poziţie inferioară, prin raportare la cele
civile şi politice, pentru că în acest fel urmau să‑şi păstreze mult mai vizibil
competenţa în sfera acestei categorii de drepturi. Elaborarea unui PIDESC
în care nu era prevăzut un mecanism sancţionator, drepturile nu erau
clarificate suficient cu clauze generale şi un mecanism de implementare
total ineficient a corespuns la acea vreme „ambiţiilor” celor două organizaţii
de a păstra „suveranitatea” asupra problemelor legate de această categorie
de drepturi, M. Bidault, “La protection…”, 2009, p. 38‑39.
[2] Este a doua oară când UNESCO foloseşte noţiunea „universal” în
cuprinsul unui document propriu, prima dată făcând acest lucru în anul 1997
cu Declaraţia Universală asupra genomului uman şi drepturilor omului.
16 Protecţia diversităţii culturale în dreptul internaţional
naţionale din 1966 privind drepturile civile şi politice, respectiv,
drepturile economice, sociale şi culturale”.
Este apoi foarte interesantă trecerea pe care Declaraţia o face
de la instrumentele ONU la propriile sale instrumente convenţionale
şi de soft law, sugerând o complementate a acestora şi îndemnând
la o acţiune concertată, precum şi reafirmarea opţiunii UNESCO
pentru o definiţie antropologică dată culturii. O redare a celor două
alineate poate fi relevantă, astfel: „Referindu‑se la dispoziţiile referitoare
la diversitatea culturală, precum şi exercitarea drepturilor
culturale în instrumentele internaţionale adoptate de UNESCO”[1]
[în Preambulul Declaraţiei – alin. (4)] şi, respectiv, „Reafirmând că,
cultura ar trebui privită ca un set de aspecte distinctive de natură
materială, spirituală, intelectuală şi emoţională ce caracterizează
o societate sau un anumit grup social, şi că aceasta cuprinde, în
plus, faţă de artă şi literatură, stiluri de viaţă, modalităţi de a trăi
împreună, sistemele de valori, tradiţii şi convingeri”[2] [în Preambulul
Declaraţiei – alin. (5)].
Adoptarea Declaraţiei s‑a datorat, printre altele, şi convergenţei
intereselor UNESCO cu cele ale statelor europene şi a primit
la scurt timp susţinere şi din partea statelor din America Latină,
Africa, dar şi din partea lumii arabe. Astfel, la nivelul Comunităţilor
Europene adoptarea unui astfel de instrument a fost apreciată
şi s‑a susţinut ideea unui nou pas înainte către adoptarea unui
instrument cu forţă juridică obligatorie; la nivelul Consiliului Europei,
Comitetul Miniştrilor a adoptat la 7 decembrie 2001, Declaraţia
privind diversitatea culturală; Organizaţia Francofoniei a
adoptat la Beirut, între 19‑20 octombrie 2002 o declaraţie similară;
Liga Arabă, la Conferinţa Islamică a Miniştrilor Culturii, a
adoptat în decembrie 2004, Declaraţia Islamică asupra diversită‑
[1] Printre care, în special, Acordul de la Florenţa din 1950 şi Protocolul
de la Nairobi din 1976, Convenţia universală privind dreptul de autor din
1952, Declaraţia de principii privind cooperarea culturală Internaţională din
1966, Convenţia privind mijloacele de interzicere şi prevenire a importului
ilicit, exportului şi transferului de proprietate al bunurilor culturale (1970),
Convenţia pentru protecţia patrimoniului cultural şi natural mondial din 1972,
în Declaraţia UNESCO asupra rasei şi a prejudiciilor rasiale din 1978, Recomandarea
privind statutul artistului din 1980 şi în Recomandarea privind
salvgardarea culturii tradiţionale şi populare din 1989.
[2] Această definiţie este în conformitate cu concluziile Conferinţei Mondiale
privind Politicile Culturale (MONDIACULT, Mexico City, 1982), ale Comisiei
Mondiale pentru Cultură şi Dezvoltare (Diversitatea noastră creativă,
1995), şi ale Conferinţei interguvernamentale pentru Politici Culturale pentru
dezvoltare (Stockholm, 1998).
I. Diversitatea culturală – o valoare a comunităţii internaţionale 17
ţii culturale; Conferinţa Ibero – americană asupra culturii, a adoptat
între 3 şi 4 octombrie 2002, Declaraţia cu privire la cultură.
Declaraţia constituie o ilustrare a modului tradiţional, bicefal,
în care UNESCO defineşte cultura, acesta având o componentă
antropologică şi o componentă care vizează creaţia culturală[1].
O viziune bifurcată, în acelaşi mod, este dezvoltată în Declaraţie
în legătură cu rolul individului în domeniul culturii şi cu semnificaţia
drepturilor culturale individuale. Din perspectiva viziunii
centrată pe cultură, ca şi proces, individul este privit ca un producător
al culturii în timp ce viziunea centrată pe sistem priveşte
individul ca pe un produs al culturii care, în acelaşi timp, reproduce
sistemul prin intermediul propriilor activităţi. Prima dintre
perspective dă prioritate accesului la cultura proprie, în timp ce
cea de‑a doua acordă mai multă atenţie inovării şi schimbării,
fiind mult mai orientată spre individ[2].
Structura Declaraţiei reflectă şi ea înţelesul dualist al culturii,
aceasta fiind concepută în patru secţiuni după cum urmează:
Identitate, Diversitate şi Pluralism (art. 1‑3); Diversitatea
Culturală şi Drepturile Omului (art. 4‑6); Diversitatea Culturală
şi Creativitatea (art. 7‑9) şi Diversitatea Culturală şi Solidaritatea
Internaţională (art. 10‑12). Declaraţia pune accentul pe faptul că
diversitatea culturală constituie „patrimoniul comun al umanităţii”
subliniind că pluralismul cultural nu poate fi disociat de cadrul
democratic.
Articolul 1 al Declaraţiei statuează, de pildă: „Cultura îmbracă
diverse forme, în timp şi spaţiu. Această diversitate este încorporată
în unicitatea şi pluralitatea identităţilor grupurilor şi a societăţilor
care constituie umanitatea. Ca o sursă de schimb, inovaţie
şi creativitate, diversitatea culturală este la fel de necesară
pentru omenire cum biodiversitatea este necesară pentru natura.
În acest sens, ea constituie patrimoniul comun al umanităţii şi
ar trebui să fie recunoscută şi afirmată în beneficiul generaţiilor
prezente şi viitoare”, iar principii precum: diversitatea culturală
constituie patrimoniul comun al umanităţii şi o resursă importantă
a dezvoltării ori necesitatea cooperării internaţionale în accesul
[1] J. Wouters, M. Vidal, “International Normative Action for Cultural Diversity:
The Contribution of UNESCO”, în M.C. Foblets, J.F. Gaudreault‑DesBiens,
A. Dundes‑Renteln (eds.), Cultural Diversity and the Law. State Responses
from Around the World, Bruylant, Ed. Yvon Blais, Bruxelles, 2010, p. 783.
[2] A. Eide, “Cultural Rights as Individual Human Rights”, în A. Eide,
C. Krause, A. Rosas (eds.), Economic, Social and Cultural Rights. A Textbook,
2nd ed., Dordrecht, Martinus Nijhoff, 2001, p. 291.
18 Protecţia diversităţii culturale în dreptul internaţional
şi participarea în diversitatea culturală, transpar cu uşurinţă din
textul instrumentului menţionat.
În ceea ce priveşte referirea precisă pe care Declaraţia o face
la drepturile omului, acestea constituie garanţii ale diversităţii
culturale, cea din urmă neputând fi invocată pentru a aduce atingere
celorlalte drepturi ale omului deja existente. În plus, „înflorirea
unei diversităţi culturale creative reclamă implementarea
integrală a drepturilor şi libertăţilor drepturilor culturale aşa cum
aceste drepturi au fost concepute şi reglementate în art. 27 din
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi în art. 13
şi 15 din Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale
şi culturale” (art. 5 din Declaraţia UNESCO). În acest mod,
UNESCO recunoaşte că acţiunile sale în materia diversităţii culturale
trebuie să fie surse şi resurse pentru Organizaţia Naţiunilor
Unite, în dezvoltarea şi îmbunătăţirea propriului sistem de
protecţie a drepturilor culturale (s.n.).
Credem că acest lucru poate să fie confirmat şi de dispoziţiile
cuprinse în parag. 40 al Comentariului General no. 21 din 2009,
al Comitetului ONU pentru drepturile economice, sociale şi culturale,
în care se statuează că: „Protejarea diversităţii culturale
este un imperativ etic, inseparabil de respectul pentru demnitatea
umană. Ea implică ataşamentul faţă de drepturile omului şi
libertăţile fundamentale şi necesită pentru realizare, o deplină
implementare a drepturilor culturale (...).
Principiile fundamentale care stau la baza Declaraţiei sunt
enunţate în art. 1‑3 şi ele vizează:
a) considerarea diversităţii culturale ca şi patrimoniu comun
al umanităţii[1];
b) trecerea de la diversitatea culturală, care este o stare de
fapt, la pluralismul cultural, adică la reflectarea diversităţii culturale
la nivel politic[2];
[1] Art. 1 al Declaraţiei UNESCO din 2001 statuează: „Cultura îmbracă
diverse forme, în timp şi spaţiu. Această diversitate este încorporată în unicitatea
şi pluralitatea identităţilor grupurilor şi a societăţilor care constituie
umanitatea. Ca o sursă de schimb, inovaţie şi creativitate, diversitatea
culturală este la fel de necesară pentru omenire cum biodiversitatea este
necesară pentru natura. În acest sens, ea constituie patrimoniul comun al
umanităţii şi ar trebui să fie recunoscută şi afirmată în beneficiul generaţiilor
prezente şi viitoare”.
[2] Art. 2 al Declaraţiei UNESCO din 2001 statuează: „În societăţile noastre
cele mai diverse, este esenţial să se asigure interacţiune armonioasă
între persoane şi grupuri cu multiple, variate şi dinamice identităţi culturale,

Titlu: Protectia diversitatii culturale in dreptul international: modelul „uniti in diversitate”?
Autori: Laura Maria Craciunean
Editura: Hamangiu
Pagini: 256
Data aparititei: 30 Mai 2013
Format: Carte brosata
ISBN: 978-606-678-575-4

RECENZII

Spune-ne opinia ta despre acest produs! scrie o recenzie
Created in 0.024 sec