Nulitatile in procesul penal

Lucrarea reprezinta o analiza actuala, din perspectiva practicianului, a nulitatii ca sanctiune procesuala penala si a efectelor sale concrete asupra procedurilor penale, fiind subliniate doar acele aspecte care nu au fost transate anterior in cadrul dezbaterilor juridice si care pot constitui inca motiv de cercetare.

Sunt prezentate si sistematizate chestiuni controversate ce privesc incidenta si aprecierea concreta a cauzelor de nulitate absoluta (necompetenta, sesizarea instantei, incompatibilitatea judecatorului, continuitatea completului de judecata, omisiunea intocmirii minutei, caracterul public al sedintei de judecata, participarea procurorului, prezenta inculpatului, asistenta juridica obligatorie etc.), aspecte ce tin de diversele cauze de nulitate relativa semnalate in practica judiciara (indeplinirea procedurii de citare, prezentarea materialului de urmarire penala etc.), dar si probleme ce tin de posibila calificare a sanctiunilor procesuale aplicabile ca nulitati absolute sau relative, indeosebi in materia componentelor dreptului la aparare lato sensu. Abordarea acestei problematici tine seama de solutiile, convergente sau nu, ale practicii judiciare nationale, jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului si doctrinei juridice.

De asemenea, sunt redate sintetic cazurile de nulitate – absoluta si relativa – in reglementarea noului Cod de procedura penala.



Cuprins
Capitolul I. Noţiune. Sediul materiei_ ________________ 1
Capitolul al II‑lea. Cazurile de nulitate absolută
reglementate de dispoziţiile art. 197 alin. (2) CPP___ 4
Secţiunea 1. Competenţa după materie
sau după calitatea persoanei_ __________________ 4
1. 1. Necompetenţa instanţelor de judecată_________ 8
1. 2. Necompetenţa organelor de urmărire penală.
Sancţiunea aplicabilă în cazul actelor
de urmărire penală efectuate de un organ
pretins necompetent______________________ 11
Secţiunea a 2‑a. Sesizarea instanţei_______________ 23
2. 1. Sesizarea instanţei prin plângere întemeiată
pe dispoziţiile art. 2781 CPP_________________ 23
2. 2. Verificarea legalităţii şi temeiniciei
rechizitoriului de către prim‑procurorul
parchetului emitent________________________ 26
2. 3. Alte aspecte ce pot afecta legalitatea
actului de sesizare________________________ 29
Secţiunea a 3‑a. Compunerea completului
de judecată________________________________ 46
3. 1. Compunerea completului de judecată
cu numărul de judecători, conform dispoziţiilor
legii de organizare judiciară_________________ 47
3. 2. Cazurile de incompatibilitate_ ______________ 47
3. 3. Incidenţa dispoziţiilor Regulamentului de
ordine interioară al instanţelor judecătoreşti
asupra compunerii
completului de judecată_____ 69
3. 4. Continuitatea completului de judecată________ 70
3. 5. Omisiunea întocmirii minutei, nesemnarea
încheierilor de şedinţă sau a hotărârilor
judecătoreşti, motive de nulitate atrase de
imposibilitatea verificării în căile de atac a
legalităţii constituirii completului de judecată,
X Nulităţile în procesul penal
caracterul public al şedinţei sau rezultatul
deliberărilor_ ____________________________ 73
Secţiunea a 4‑a. Publicitatea şedinţei de judecată____ 78
4. 1. Cauzele privind infractorii minori_ ___________ 78
4. 2. Caracterul şedinţei în cazul infracţiunilor
de trafic de minori şi pornografie infantilă_ _____ 81
4. 3. Caracterul şedinţei în cazul anumitor
cereri privind măsurile preventive_ ___________ 84
Secţiunea a 5‑a. Participarea procurorului___________ 86
Secţiunea a 6‑a. Participarea obligatorie a
inculpatului sau a învinuitului__________________ 90
6. 1. Judecarea cauzelor în primă instanţă,
apel sau recurs__________________________ 90
6. 2. Căile extraordinare de atac şi alte cereri în
faza executării pedepsei_ __________________ 95
6. 3. Lipsa inculpatului la judecarea cererilor
privind arestarea preventivă_________________ 97
Secţiunea a 7‑a. Asistenţa juridică obligatorie a
inculpatului sau a învinuitului _________________ 100
7. 1. Asistenţa juridică obligatorie a inculpatului
în cursul judecăţii________________________ 100
7. 2. Asistenţa juridică a inculpatului sau a
învinuitului în cursul urmăririi penale_________ 117
Secţiunea a 8‑a. Efectuarea referatului
de evaluare în cauzele cu infractori minori_______ 125
Capitolul al III‑lea. Cazurile de nulitate relativă_ _____ 127
Secţiunea 1. Îndeplinirea procedurii de citare_ ______ 127
Secţiunea a 2‑a. Alte împrejurări care pot
constitui cauze de nulitate____________________ 147
Capitolul al IV‑lea. Cauzele de nulitate în noul
Cod de procedură penală_ ____________________ 179
Index_________________________________________ 195


Capitolul I. Noţiune.
Sediul materiei
1. Nulităţile constituie sancţiuni procedurale penale, destinate
să asigure respectarea principiului legalităţii ca principiu
fundamental al procedurii penale.
Nulităţile sunt definite ca fiind sancţiunile procedurale ce
lovesc actele procedurale existente, care au luat fiinţă prin
nerespectarea dispoziţiilor legale, prin omisiunea sau violarea
formelor prescrise de lege[1], sau sancţiunile care decurg
din neîndeplinirea actelor procedurale, potrivit legii, şi au
drept efect ineficienţa acestora[2].
Nulitatea este examinată în doctrină alături de inexistenţa
actului, inadmisibilitate şi decădere, toate intrând în conţinutul
noţiunii de „sancţiune procedurală penală” în sens larg.
Dispoziţiile care reglementează nulitatea ca sancţiune
procedurală penală se regăsesc în Titlul V, Capitolul VI,
Partea generală a Codului de procedură penală, art. 197.
2. În sistemul Codului de procedură penală român, nulităţile
se clasifică în nulităţi exprese şi nulităţi virtuale, după
modul în care sunt reglementate cazurile de nulitate.
Nulităţile exprese sunt cele prevăzute expres de normele
de procedură şi atrag ineficienţa actului viciat, indiferent de
existenţa unei vătămări. Astfel de nulităţi sunt cele enumerate
de dispoziţiile art. 197 alin. (2) CPP: dispoziţiile relative
la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, la
sesizarea instanţei, la compunerea acesteia şi la publicitatea
şedinţei de judecată, participarea procurorului, prezenţa învinuitului
sau a inculpatului şi asistarea acestora de către apărător,
când sunt obligatorii, potrivit legii, precum şi efectuarea
referatului de evaluare în cauzele cu infractori minori.
[1] I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, Bucureşti, 1997,
p. 383.
[2] N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ed. Paidea,
Bucureşti, 2002, p. 477.
2 Nulităţile în procesul penal
Nulităţile virtuale sunt deduse din reglementarea legală,
fără a fi prevăzute expres. Astfel de nulităţi sunt, spre exemplu,
cele privitoare la vicierea procedurii de citare cu o parte
din proces.
Din punctul de vedere al efectelor, nulităţile se împart în
nulităţi absolute şi nulităţi relative.
Nulităţile absolute nu pot fi înlăturate în niciun mod, se
iau în considerare şi din oficiu şi în orice stare a procesului şi
nu sunt condiţionate de dovedirea vreunei vătămări. Se consideră,
în principiu, că sfera nulităţilor absolute coincide cu
cea a nulităţilor exprese.
Nulităţile relative sunt supuse unor condiţii: invocarea
lor exclusiv de persoana vătămată în interesele sale de actul
presupus viciat; invocarea nulităţii într‑un anumit termen – în
timpul executării actului sau la primul termen, dacă partea
nu a fost prezentă; dovedirea existenţei unei vătămări ce nu
poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului viciat. Nulităţile
virtuale sunt considerate a fi nulităţi relative.
Nulitatea relativă poate fi constatată doar în ipoteza dovedirii
unei vătămări concrete, sarcina probei acestei vătămări
aparţinând părţii care invocă cu interes propriu această sancţiune
procedurală.
În ceea ce priveşte modalitatea procesuală în care nulitatea
relativă poate fi invocată, în cursul cercetării judecătoreşti,
aceasta se face direct în faţa instanţei, iar în cursul urmăririi
penale, poate fi invocată pe calea plângerii împotriva actelor
procurorului, reglementată de dispoziţiile art. 275‑278 CPP[1]
sau, cel mai târziu, la momentul prezentării materialului de
urmărire penală. Nulitatea relativă trebuie invocată într‑un
anumit termen, respectiv în cursul efectuării actului, dacă cel
interesat este prezent la acest moment, sau la primul termen
de judecată cu procedura completă, dacă cel interesat a lipsit
la efectuarea actului pe care îl consideră viciat.
În funcţie de măsura sau întinderea în care este afectat
actul viciat, nulităţile sunt clasificate în nulităţi totale şi nulităţi
parţiale.
[1] V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu,
Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, Ed. Academiei
Române, Ed. All Beck, Bucureşti, vol. I, 2003, p. 408.
I. Noţiune. Sediul materiei 3
3. Odată constatate, nulităţile au ca efecte: lipsirea de valabilitate
a actului nul, cu efecte ex tunc, de la data întocmirii
actului; pe cale de consecinţă, nulitatea actelor subsecvente
ce decurg din actul afectat, în privinţa acestora, nulitatea, ca
sancţiune procedurală, operând indirect; obligaţia de refacere
a actului anulat, fie de organul care l‑a emis, fie de organul
judiciar care a constatat nulitatea[1].
Ca efect indirect, constatarea nulităţii unui act procesual
sau procedural atrage şi anularea actelor anterioare, concomitente
sau posterioare, care se află într‑o strânsă legătură
cu acesta, organul judiciar având obligaţia de a stabili întinderea
acestui efect şi actele concrete lovite pe cale de consecinţă
de sancţiunea nulităţii.
Constatarea nulităţii actului atrage şi obligaţia organului
judiciar de a îl reface, în măsura în care această operaţie este
posibilă. În cursul urmăririi penale, refacerea actului cade în
sarcina organului de cercetare penală, iar constatarea nulităţii
în cursul judecăţii atrage obligaţia instanţei de a‑l reface,
indiferent dacă sancţiunea priveşte un act de urmărire penală
sau de judecată[2].
[1] N. Volonciu, op. cit., p. 479.
[2] V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu,
op. cit., p. 410.
Capitolul al II‑lea. Cazurile
de nulitate absolută reglementate de
dispoziţiile art. 197 alin. (2) CPP
4. Potrivit dispoziţiilor art. 197 alin. (2) CPP, sunt prevăzute
sub sancţiunea nulităţii dispoziţiile relative la competenţa
după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea
instanţei, la compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei
de judecată, dispoziţiile relative la participarea procurorului,
prezenţa învinuitului sau a inculpatului şi asistarea acestora
de către apărător, când sunt obligatorii, potrivit legii, precum
şi la efectuarea referatului de evaluare în cauzele cu infractori
minori.
Acestor cazuri de nulitate expresă absolută practica judiciară
le‑a adăugat şi alte ipoteze în care a constatat incidenţa
nulităţii absolute, ipoteze ce vor fi prezentate în ultima parte
a lucrării.
Secţiunea 1. Competenţa după materie
sau după calitatea persoanei
5. Acest caz de nulitate absolută vizează, pe de o parte,
competenţa materială şi personală a instanţelor de judecată
şi, pe de altă parte, competenţa materială şi personală a organelor
de urmărire penală.
Nerespectarea competenţei teritoriale a organelor judiciare
atrage nulitatea relativă a actelor efectuate de organele
necompetente, iar excepţia de necompetenţă teritorială
poate fi invocată de procuror, fiecare dintre părţi sau pusă
în discuţia părţilor din oficiu, numai până la citirea actului de
sesizare în faţa primei instanţe de judecată.
6. În ceea ce priveşte competenţa materială şi personală
a instanţelor de judecată, aceasta este reglementată de
dispoziţiile art. 25‑29 CPP (Titlul II, Capitolul I, Secţiunea I).
Conform art. 39 CPP, excepţia de necompetenţă materială
şi cea de necompetenţă după calitatea persoanei pot
II. Cazurile de nulitate absolută 5
fi ridicate în tot cursul procesului penal, inclusiv în căile de
atac, până la pronunţarea hotărârii definitive, de oricare dintre
părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu. Aceste dispoziţii
trebuie corelate cu cele ale art. 40‑42 CPP, ce reglementează
chestiunea stabilirii organului competent în ipoteza schimbării
calităţii inculpatului, a schimbării încadrării juridice sau
calificării faptei, precum şi condiţiile şi măsura în care actele
îndeplinite de organele necompetente îşi păstrează valabilitatea
în urma constatării necompetenţei.
7. Potrivit dispoziţiilor art. 40 CPP, atunci când competenţa
instanţei este determinată de calitatea inculpatului,
instanţa iniţial învestită rămâne competentă să judece
cauza, chiar dacă, după săvârşirea infracţiunii, inculpatul
îşi pierde
această calitate, numai în două situaţii, şi anume
atunci când fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale inculpatului
sau a fost pronunţată o hotărâre în primă instanţă.
Cu excepţia infracţiunilor săvârşite de persoanele enumerate
de dispoziţiile art. 29 pct. 1 CPP, care prin calitatea lor
personală atrag competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie[
1], dobândirea calităţii după săvârşirea infracţiunii nu determină
schimbarea competenţei.
8. Potrivit art. 41 CPP, instanţa sesizată cu judecarea unei
infracţiuni rămâne competentă a o judeca, chiar dacă constată,
după efectuarea cercetării judecătoreşti, că infracţiunea
este de competenţa instanţei inferioare. Scopul este asigurarea
operativităţii procesului penal[2]. Atunci când stabilirea
greşită a încadrării juridice este evidentă din momentul
[1] Potrivit art. 29 pct. 1 CPP – Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie: „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: 1. judecă în primă instanţă:
a) infracţiunile săvârşite de senatori, deputaţi şi europarlamentari;
b) infracţiunile săvârşite de membrii Guvernului;
c) infracţiunile săvârşite de judecătorii Curţii Constituţionale;
d) infracţiunile săvârşite de membrii Consiliului Superior al Magistraturii;
e) infracţiunile săvârşite de judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
precum şi de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie;
f) infracţiunile săvârşite de mareşali, amirali, generali şi chestori;
g) alte cauze date prin lege în competenţa sa”.
[2] N. Volonciu, op. cit., p. 314.
6 Nulităţile în procesul penal
sesizării instanţei, putându‑se constata direct din modul de
expunere a faptelor în actul de sesizare, fără a mai fi necesară
administrarea altor probe, se dispune declinarea competenţei
în favoarea instanţei inferioare.
9. Schimbarea calificării faptei printr‑o lege nouă, intervenită
în cursul judecării cauzei, nu atrage necompetenţa
instanţei de judecată, afară de cazul când prin lege s‑ar dispune
altfel.
10. Acestor cazuri de prorogare de competenţă li se
adaugă
ipoteza reglementată de dispoziţiile art. 332 alin. (1)
teza finală CPP, ce priveşte necompetenţa organelor de
urmărire penală. Potrivit acestor dispoziţii, când se constată,
înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, că în cauza
supusă judecăţii s‑a efectuat cercetare penală de un alt organ
decât cel competent, instanţa se desesizează şi restituie
cauza procurorului, ce procedează conform art. 268 alin. (1)
CPP. Însă cauza nu se restituie atunci când constatarea are
loc după începerea dezbaterilor sau când instanţa, în urma
cercetării judecătoreşti, schimbă încadrarea juridică a faptei
într‑o altă infracţiune pentru care cercetarea penală ar fi
revenit altui organ de cercetare.
11. Dispoziţii speciale privind competenţa instanţelor de judecată
se regăsesc în numeroase legi speciale, spre exemplu:
– Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea
traficului de persoane[1]. Potrivit dispoziţiilor art. 21, infracţiunile
prevăzute de această lege se judecă în primă instanţă de
către tribunal;
– Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic[2].
Potrivit art. 29, infracţiunile prevăzute la art. 24[3] şi la
[1] M. Of. nr. 783 din 11 decembrie 2001.
[2] Republicată în M. Of. nr. 959 din 29 noiembrie 2006.
[3] Potrivit art. 24 din Legea nr. 365/2002 – Falsificarea instrumentelor
de plată electronică: „(1) Falsificarea unui instrument de plată electronică
se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează punerea în circulaţie, în
orice mod, a instrumentelor de plată electronică falsificate sau deţinerea
lor în vederea punerii în circulaţie.
(3) Pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor
drepturi, dacă faptele prevăzute la alin. (1) şi (2) sunt săvârşite de o
persoană care, în virtutea atribuţiilor sale de serviciu:
II. Cazurile de nulitate absolută 7
art. 25[1] se judecă, în primă instanţă, de către tribunal. În cazul
celorlalte infracţiuni reglementate de această lege, competenţa
în primă instanţă revine judecătoriei. În cazul infracţiunilor
informatice reglementate de Titlul III – Prevenirea şi
combaterea criminalităţii informatice din Legea nr. 161/2003
privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de
afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei[2], instanţa competentă
să judece cauzele privind aceste infracţiuni, în lipsa
unei dispoziţii exprese derogatorii, este tot judecătoria;
– Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea
criminalităţii organizate[3]; potrivit art. 11, urmărirea penală
pentru infracţiunile prevăzute la art. 7 – Iniţierea sau constituirea
unui grup infracţional organizat ori aderarea sau sprijinirea
sub orice formă a unui astfel de grup – se efectuează
în mod obligatoriu de procuror şi se judecă în primă instanţă
de tribunal. În măsura în care această infracţiune se află în
concurs real cu oricare dintre infracţiunile prevăzute de legile
privitoare la comerţul electronic sau de Legea nr. 161/2003,
competenţa de judecare a cauzei revine tribunalului ca instanţă
de fond.
12. Prorogarea de competenţă. Conform doctrinei juridice,
prorogarea de competenţă constă în prelungirea sau
extinderea competenţei normale a organelor judiciare asupra
unor cauze care în mod obişnuit revin altor organe judiciare
sau în extinderea competenţei unui organ judiciar şi asupra
a) realizează operaţii tehnice necesare emiterii instrumentelor de
plată electronică ori efectuării tipurilor de operaţiuni prevăzute la art. 1
pct. 11; sau
b) are acces la mecanismele de securitate implicate în emiterea sau
utilizarea instrumentelor de plată electronică; sau
c) are acces la datele de identificare sau la mecanismele de securitate
implicate în efectuarea tipurilor de operaţiuni prevăzute la art. 1 pct. 11.
(4) Tentativa se pedepseşte”.
[1] Potrivit art. 25 din Legea nr. 365/2002 – Deţinerea de echipamente
în vederea falsificării instrumentelor de plată electronică: „Fabricarea ori
deţinerea de echipamente, inclusiv hardware sau software, cu scopul de
a servi la falsificarea instrumentelor de plată electronică se pedepseşte
cu închisoare de la 6 luni la 5 ani”.
[2] M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003.
[3] M. Of. nr. 50 din 29 ianuarie 2003.
8 Nulităţile în procesul penal
unor infracţiuni sau persoane care nu îi sunt date în competenţă
conform normelor obişnuite[1].
Prorogarea competenţei poate viza doar chestiunile ce
cad în mod normal în competenţa unui organ judiciar inferior.
Extinderea competenţei pe această cale este aplicabilă în
principiu în următoarele cazuri: reunirea cauzelor în caz de
conexitate[2] sau indivizibilitate[3], schimbarea încadrării juridice
sau a calificării, precum şi chestiunile prealabile.
1. 1. Necompetenţa instanţelor de judecată
13. Problematica competenţei materiale şi personale este
mult prea extinsă pentru a putea fi abordată într‑o manieră
adecvată în cadrul acestei lucrări, urmând a prezenta chestiuni
de principiu şi cu caracter general.
Ipoteza modificării dispoziţiilor privind competenţa
personală
sau materială a instanţelor de judecată în cursul
procesului penal este în general reglementată prin dispoziţiile
tranzitorii ale legii de modificare. În situaţia în care nu există
astfel de dispoziţii tranzitorii, noile dispoziţii procedurale privitoare
la competenţă sunt imediat aplicabile, ceea ce impune
imediata declinare a competenţei de soluţionare a cauzei,
iar nerespectarea acestei obligaţii atrage nulitatea absolută
a hotărârii emise de instanţa devenită necompetentă.
[1] N. Volonciu, op. cit., p. 306
[2] Conform dispoziţiilor art. 34 CPP, există conexitate:
a) când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite prin acte
diferite, de una sau de mai multe persoane împreună, în acelaşi timp şi
în acelaşi loc;
b) când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite în timp ori în loc
diferit, după o prealabilă înţelegere între infractori;
c) când o infracţiune este săvârşită pentru a pregăti, a înlesni sau
a ascunde comiterea altei infracţiuni, ori este săvârşită pentru a înlesni
sau asigura sustragerea de la răspundere penală a făptuitorului altei
infracţiuni;
d) când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea
cauzelor se impune pentru o mai bună înfăptuire a justiţiei.
[3] Conform dispoziţiilor art. 33 CPP, există indivizibilitate:
a) când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane;
b) când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite prin acelaşi
act;
c) în cazul infracţiunii continuate sau în orice alte cazuri când două
sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune.
II. Cazurile de nulitate absolută 9
O astfel de situaţie a fost creată de modificarea competenţei
personale de soluţionare a cauzelor privind avocaţii şi
executorii judecătoreşti prin Legea nr. 79/2007 pentru modificarea
art. 281 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală[1].
Nedeclinarea competenţei de soluţionare a cauzei în curs
este sancţionată cu nulitatea absolută, întrucât legea de modificare,
în măsura în care a intrat în vigoare anterior pronunţării
sentinţei penale, nu stipulează dispoziţii tranzitorii, ceea
ce conduce la concluzia că aceste norme legale de procedură
sunt de imediată aplicabilitate.
Sancţiunea nulităţii absolute este aplicabilă şi în ipoteza
plângerii la rezoluţie, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 2781
alin. (1) CPP, plângerea se face la judecătorul de la instanţa
căreia i‑ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza
în primă instanţă.
În practica judiciară s‑a argumentat că „în această ipoteză
nu se impune trimiterea cauzei la parchetul care a emis soluţia
contestată, întrucât, în măsura în care urmărirea penală a
fost efectuată înainte de modificarea dispoziţiilor privitoare la
competenţă, acest organ de urmărire penală era competent a
efectua cercetările potrivit dispoziţiilor în vigoare la acel moment”[
2].
14. Neobservarea încadrării juridice greşite a faptelor
are ca efect nulitatea absolută a hotărârii judecătoreşti în
cazul în care încadrarea juridică corectă a faptei atrage competenţa
instanţei superioare.
Spre exemplu, judecarea greşită a cauzei sub aspectul infracţiunii
de act sexual cu un minor, încadrarea dată în actul
de sesizare, fără a se observa că vârsta victimei şi gradul de
dezvoltare fizică şi psihică exclud existenţa unui consimţământ
valabil, atrage nulitatea hotărârilor pronunţate, întrucât
încadrarea juridică corectă a faptei este viol calificat, prevăzută
de art. 197 alin. (3) teza I CP, pentru care competenţa
de soluţionare aparţine tribunalului[3].
[1] M. Of. nr. 225 din 2 aprilie 2007.
[2] C. A. Galaţi, s. pen., dec. nr. 167/R/2008, www. jurisprudenta. org.
[3] C. A. Bacău, s. pen., min. şi fam., dec. nr. 685/2009, www. jurisprudenta.
org.
10 Nulităţile în procesul penal
15. În ipoteza adoptării unei legi speciale ce modifică
competenţa materială a instanţei de judecată în favoarea
unei instanţe superioare în grad, noile dispoziţii procedurale
nu au efect asupra cauzei penale în curs, în măsura în
care, în urma aplicării principiului lex mitior, încadrarea juridică
mai favorabilă inculpatului şi care atrage competenţa materială
a instanţei iniţial învestite este cea din legea veche.
Spre exemplu, în cazul infracţiunilor de proxenetism prevăzute
de art. 329 CP, săvârşite înainte de intrarea în vigoare
a Legii nr. 678/2001 privind combaterea traficului de persoane,
în virtutea principiului aplicării legii mai favorabile, nu
sunt aplicabile dispoziţiile art. 21 din legea specială ce prevăd
competenţa materială a tribunalului, pentru că ar fi încălcate
dispoziţiile art. 11 CP şi principiul neretroactivităţii legii
penale, astfel încât judecarea cauzei în fond de către tribunal
atrage nulitatea absolută a hotărârii pronunţate cu încălcarea
normelor de competenţă materială[1].
16. O aplicare interesantă a principiului lex mitior în materia
normelor procesuale penale o face Curtea Constituţională
în Decizia nr. 665/2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate
a dispoziţiilor art. 23 alin. (2) şi (3) din Legea
nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată[
2].
În considerentele acestei decizii, analizând incidenţa
principiului legii penale mai favorabile, consacrat la nivel
constituţional de dispoziţiile art. 15 alin. (2), principiu considerat
tradiţional în doctrina şi practica judiciară exclusiv la domeniul
dreptului penal material, substanţial, asupra dispo[
1] I. C. C. J., s. pen., dec. nr. 5361/2004, www. scj. ro.
[2] M. Of. nr. 547 din 10 august 2007. Dispoziţiile art. 23 alin. (2) şi (3)
ce au făcut obiectul analizei Curţii au următorul cuprins: „(2) Urmărirea
penală şi judecarea foştilor membri ai Guvernului pentru infracţiunile
săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, astfel cum acestea sunt prevăzute
de art. 7‑11, se efectuează potrivit normelor de procedură penală de
drept comun. (3) Prevederile de ordin procedural ale prezentei legi nu se
aplică foştilor membri ai Guvernului în nicio situaţie”.
Cu opinie separată, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate
ridicată de Adrian Năstase în dosarul nr. 15. 083/1/2006
al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, şi a constatat că dispoziţiile
art. 23 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea
ministerială, republicată, sunt neconstituţionale.
II. Cazurile de nulitate absolută 11
ziţiilor procesuale, Curtea Constituţională a argumentat că,
„în condiţiile în care textul constituţional de referinţă nu înţelege
să cantoneze principiul pe care îl consacră exclusiv pe tărâmul
dreptului substanţial, nu există temei pentru a o face pe
cale de interpretare, refuzându‑i incidenţa în materie procedurală.
Nici imperativul imediatei aplicări a normei procesuale
penale care guvernează această materie nu oferă o raţiune
suficientă convertirii sale într‑un fine de neprimire a excepţiei
referitoare la încălcarea principiului neretroactivităţii legii”.
17. Excepţia necompetenţei materiale sau după calitatea
persoanei poate fi ridicată oricând şi avută în vedere
din oficiu, direct de instanţa de recurs, chiar dacă nu a fost
ridicată în ciclurile procesuale anterioare şi calea de atac a
fost formulată numai de partea vătămată[1].
1. 2. Necompetenţa organelor de urmărire penală.
Sancţiunea aplicabilă în cazul actelor de urmărire
penală efectuate de un organ pretins necompetent
18. Competenţa organelor de urmărire penală este reglementată
de dispoziţiile art. 207‑215 din Capitolul II, Titlul
I, Partea specială a Codului de procedură penală, dispoziţii
speciale fiind inserate şi în legile speciale.
În ceea ce priveşte competenţa organelor de cercetare
penală ale Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate
Organizată şi Terorism (D. I. I. C. O. T.) şi Direcţiei Naţionale
Anticorupţie (D. N. A.), aceasta este reglementată de
dispoziţiile legilor speciale de organizare.
Competenţa materială a organelor de cercetare din cadrul
D. I. I. C. O. T. este reglementată de dispoziţiile Legii
nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea
în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor
de Criminalitate Organizată şi Terorism[2] şi cuprinde
infracţiunile enumerate de dispoziţiile art. 12 din lege[3].
[1] C. A. Constanţa, s. pen., dec. nr. 122/2009, portal. just. ro.
[2] M. Of. 1089 din 23 noiembrie 2004.
[3] Potrivit art. 12 din Legea nr. 508/2004: „(1) Sunt de competenţa
Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism
următoarele infracţiuni din Codul penal, republicat, cu modificările
şi completările ulterioare, şi din legi speciale, indiferent de calitatea per12
Nulităţile în procesul penal
soanei, cu excepţia celor date în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie,
după cum urmează:
a) infracţiunile prevăzute la art. 7 şi 8 din Legea nr. 39/2003 privind
prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, cu modificările ulterioare,
cu excepţia cazurilor în care infracţiunea gravă este una dintre
cele definite la art. 2 lit. b) pct. 15 şi 20 din Legea nr. 39/2003, cu modificările
ulterioare. Dispoziţiile art. 9 şi 10 din Legea nr. 39/2003, cu
modificările ulterioare, se aplică în mod corespunzător;
b) infracţiunile contra siguranţei statului prevăzute în Codul penal şi
în legile speciale;
c) infracţiunile prevăzute de Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi
combaterea terorismului şi cele prevăzute în Legea nr. 111/1996 privind
desfăşurarea în siguranţă, reglementarea, autorizarea şi controlul activităţilor
nucleare, republicată;
d) infracţiunile prevăzute la titlul III, „Prevenirea şi combaterea criminalităţii
informatice”, al cărţii I din Legea nr. 161/2003 privind unele
măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice,
a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare;
e) infracţiunile din domeniul proprietăţii intelectuale şi industriale,
dacă sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale
organizate sau unor asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârşirii
de infracţiuni;
f) infracţiunile prevăzute de Legea nr. 143/2000 privind prevenirea
şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu modificările şi
completările ulterioare, şi cele din Legea nr. 300/2002 privind regimul
juridic al precursorilor folosiţi la fabricarea ilicită a drogurilor, cu modificările
şi completările ulterioare;
g) infracţiunile prevăzute în Legea nr. 678/2001 privind prevenirea
şi combaterea traficului de persoane, cu modificările şi completările ulterioare;
h) infracţiunile prevăzute în Legea nr. 365/2002 privind comerţul
electronic, republicată, dacă sunt săvârşite de persoane care aparţin
unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii sau grupări constituite
în scopul săvârşirii de infracţiuni;
i) infracţiunile prevăzute de Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital,
cu modificările şi completările ulterioare;
j) infracţiunile prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, aprobată cu modificări
prin Legea nr. 243/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi de
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 112/2001 privind sancţionarea
unor fapte săvârşite în afara teritoriului ţării de cetăţeni români sau de
persoane fără cetăţenie domiciliate în România, aprobată cu modificări
prin Legea nr. 252/2002, dacă sunt săvârşite de persoane care aparţin
unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii sau grupări constituite
în scopul săvârşirii de infracţiuni;
k) infracţiunile privind traficul de ţesuturi, celule şi organe umane,
II. Cazurile de nulitate absolută 13
Competenţa D. N. A. este reglementată de dispoziţiile
O. U. G. nr. 43/2002[1], cu modificările şi completările ulterioare,
şi este detaliată de dispoziţiile art. 13 din acest act normativ[
2].
dacă sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale
organizate sau unor asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârşirii
de infracţiuni;
l) infracţiunile de contrabandă prevăzute în Codul vamal al României,
indiferent de valoarea prejudiciului, dacă sunt săvârşite de persoane
care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii sau
grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni;
m) celelalte infracţiuni prevăzute în Codul vamal al României, dacă
sunt conexe sau indivizibile cu alte infracţiuni aflate în competenţa Direcţiei
de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism;
n) infracţiunile prevăzute în Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea
şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri
de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, cu modificările
şi completările ulterioare, dacă banii, bunurile şi valorile care au făcut
obiectul spălării banilor provin din săvârşirea infracţiunilor date în competenţa
Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată
şi Terorism.
(2) Procurorii specializaţi din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor
de Criminalitate Organizată şi Terorism efectuează în mod obligatoriu
urmărirea penală pentru infracţiunile prevăzute la alin. (1).
(3) Pentru infracţiunile prevăzute la alin. (1) săvârşite de minori sau
asupra minorilor, urmărirea penală se efectuează de procurori din cadrul
Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism,
anume desemnaţi de către procurorul general al Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”.
[1] M. Of. nr. 244 din 11 aprilie 2002.
[2] Potrivit art. 13 din O. U. G. nr. 43/2002: „(1) Sunt de competenţa Direcţiei
Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000
pentru
prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu
modificările şi completările ulterioare, săvârşite în una dintre următoarele
condiţii:
a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le‑au comis, au
cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200. 000
euro ori o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei autorităţi publice,
instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice ori dacă valoarea
sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este
mai mare decât echivalentul în lei a 10. 000 de euro;
b) dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale ori de gravitatea
perturbării aduse unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte
persoane juridice ori de valoarea sumei sau a bunului care formează
obiectul infracţiunii de corupţie, sunt comise de către: deputaţi; senatori;
membri ai Guvernului, secretari de stat ori subsecretari de stat şi asimi14
Nulităţile în procesul penal
laţii acestora; consilieri ai miniştrilor; judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie şi ai Curţii Constituţionale; ceilalţi judecători şi procurori; membrii
Consiliului Superior al Magistraturii; preşedintele Consiliului Legislativ şi
locţiitorul acestuia; Avocatul Poporului şi adjuncţii săi; consilierii prezidenţiali
şi consilierii de stat din cadrul Administraţiei Prezidenţiale; consilierii
de stat ai primului‑ministru; membrii şi controlorii financiari ai Curţii
de Conturi şi ai camerelor judeţene de conturi; guvernatorul, prim‑viceguvernatorul
şi viceguvernatorul Băncii Naţionale a României; preşedintele
şi vicepreşedintele Consiliului Concurenţei; ofiţeri, amirali, generali
şi mareşali; ofiţeri de poliţie; preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene;
primarul general şi viceprimarii municipiului Bucureşti; primarii
şi viceprimarii sectoarelor municipiului Bucureşti; primarii şi viceprimarii
municipiilor; consilierii judeţeni; prefecţii şi subprefecţii; conducătorii autorităţilor
şi instituţiilor publice centrale şi locale şi persoanele cu funcţii
de control din cadrul acestora, cu excepţia conducătorilor autorităţilor şi
instituţiilor publice de la nivelul oraşelor şi comunelor şi a persoanelor
cu funcţii de control din cadrul acestora; avocaţii; comisarii Gărzii Financiare;
personalul vamal; persoanele care deţin funcţii de conducere,
de la director inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes naţional, al
companiilor şi societăţilor naţionale, al băncilor şi societăţilor comerciale
la care statul este acţionar majoritar, al instituţiilor publice care au atribuţii
în procesul de privatizare şi al unităţilor centrale financiar‑bancare;
persoanele prevăzute la art. 81 din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi
completările ulterioare; lichidatorii judiciari; executorii Autorităţii pentru
Valorificarea Activelor Statului.
(11) Infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor
Europene sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
(12) Direcţia Naţională Anticorupţie este competentă să efectueze
urmărirea penală, dacă s‑a cauzat o pagubă materială mai mare decât
echivalentul în lei a 1. 000. 000 euro, în cazul infracţiunilor prevăzute la
art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5), art. 246, 247, 248 şi 2481 din Codul
penal, al infracţiunilor prevăzute la art. 175, 177 şi 178‑181 din Legea
nr. 141/1997 privind Codul vamal al României, cu modificările şi completările
ulterioare, şi în Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea
evaziunii fiscale.
(2) Procurorii specializaţi din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie
efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru infracţiunile prevăzute
la alin. (1), (11) şi (12).
(3) Urmărirea penală în cauzele privind infracţiunile prevăzute la
alin. (1), (11) şi (12), săvârşite de militarii în activitate, se efectuează de
procurori militari din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, indiferent de
gradul militar pe care îl au persoanele cercetate.
(4) Sunt de competenţa parchetelor de pe lângă instanţe, potrivit
dispoziţiilor Codului de procedură penală, infracţiunile prevăzute în
Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, care nu
sunt date, conform alin. (1), (11) şi (12), în competenţa Direcţiei Naţionale
Anticorupţie”.
II. Cazurile de nulitate absolută 15
19. Sancţiunea nerespectării dispoziţiilor referitoare la
competenţa
organelor de urmărire penală este restituirea
cauzei în vederea refacerii urmăririi penale, în condiţiile
art. 332 alin. (1) CPP.
Potrivit dispoziţiilor art. 332 alin. (1) CPP, „Când se constată,
înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, că în
cauza supusă judecăţii s‑a efectuat cercetare penală de un
alt organ decât cel competent, instanţa se desesizează şi
restituie cauza procurorului, care procedează potrivit art. 268
alin. (1). Cauza nu se restituie atunci când constatarea are
loc după începerea dezbaterilor sau când instanţa, în urma
cercetării judecătoreşti, schimbă încadrarea juridică a faptei
într‑o altă infracţiune pentru care cercetarea penală ar fi revenit
altui organ de cercetare”.
20. Practica judiciară este în sensul că nu sunt incidente
dispoziţiile art. 197 alin. (2) şi (3) CPP în ipoteza în care,
pe parcursul urmăririi penale, a fost dispusă declinarea de
competenţă ca urmare a schimbării încadrării juridice, întrucât
într‑un astfel de caz sunt aplicabile dispoziţiile art. 42 alin. (2)
raportat la art. 45 alin. (1) CPP, referitor la faptul că organul
judiciar, devenit competent ca urmare a declinării de
competenţă,
poate folosi actele procedurale îndeplinite
după apariţia
motivului de schimbare a competenţei[1].
În aceeaşi linie de idei, spre exemplu, nu sunt nule nici
interceptările telefonice efectuate în temeiul autorizaţiei de
interceptare emise, spre exemplu, de tribunal, dacă ulterior
cauza a devenit de competenţa instanţei superioare şi dosarul
de urmărire penală a fost declinat în favoarea organului de
urmărire penală corespunzător acesteia din urmă, în speţă
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –
D. N. A.
Astfel de acte de urmărire penală pot fi folosite de către
organul de urmărire penală învestit în urma soluţiei de declinare,
în temeiul art. 45 alin. (1) cu referire la art. 42 alin. (2)
CPP, potrivit cărora, dacă declinarea a fost determinată de
competenţa materială sau după calitatea persoanei, instanţa
căreia i s‑a trimis cauza poate folosi actele îndeplinite şi
poate menţine măsurile dispuse de instanţa desesizată.
[1] I. C. C. J., s. pen., dec. nr. 1606/2010, www. scj. ro.
16 Nulităţile în procesul penal
Nu este necesară o ordonanţă prin care să se dispună
expres asupra aplicării acestui text de lege, întrucât simpla
folosire a acestor acte în vederea stabilirii situaţiei de fapt de
către organul de cercetare penală care a şi învestit instanţa
de judecată cu soluţionarea propunerii de arestare preventivă
este concretizarea opţiunii puse de lege la îndemâna organului
judiciar[1].
Pentru aceleaşi raţiuni, s‑a argumentat în practica judiciară
că, în ipoteza restituirii dosarului în vederea efectuării
urmăririi penale de către parchetul competent, emiterea rechizitoriului,
organul de urmărire penală competent învestit în
urma restituirii poate folosi actele de urmărire penală efectuate
de organul de urmărire penală ce a emis iniţial rechizitoriul,
în temeiul art. 42 alin. (2) şi art. 45 CPP, conform cărora,
în cazul constatării necompetenţei materiale ori după calitatea
persoanei, organul de urmărire penală căruia i s‑a trimis
cauza poate folosi actele îndeplinite şi măsurile dispuse anterior.
În măsura în care ansamblul materialului de urmărire
penală efectuat de organul judiciar necompetent a fost valorificat
în cadrul mijloacelor de probă ce au susţinut rechizitoriul,
nu poate fi reţinută nulitatea actelor de urmărire penală efectuate
de organul de urmărire penală a cărui necompetenţă a
fost constatată prin hotărârea de restituire[2].
21. Însă, independent de existenţa sau nu a unei dispoziţii
de delegare, organele de urmărire penală pot efectua
acte premergătoare, în temeiul art. 224 CPP, după care, în
măsura în care constată că încadrarea juridică a faptei este
într‑o infracţiune pentru care urmărirea penală se face de
procuror, înaintează cauza acestuia. Efectuarea de către procuror
a actelor ulterioare necesare finalizării urmăririi penale
îndeplineşte exigenţele urmăririi penale proprii, neputând fi
invocată nulitatea absolută a actelor de urmărire penală[3].
În ipoteza cauzelor de urmărire penală proprie, ca, spre
exemplu, traficul de droguri [conform dispoziţiilor art. 209
alin. (3) CPP raportat la art. 27 lit. d) CPP], în lipsa unei or-
[1] I. C. C. J., s. pen., dec. nr. 1107/2011, www. scj. ro.
[2] I. C. C. J., s. pen., dec. nr. 4155/2009, www. scj. ro.
[3] C. A. Bacău, s. pen., min. şi fam., înch. nr. 144/2009, www. jurisprudenta.
org.
II. Cazurile de nulitate absolută 17
donanţe de delegare, neparticiparea procurorului la actele
de urmărire penală şi efectuarea lor doar de organe ale
poliţiei judiciare atrag, conform unei practici judiciare majoritare,
nulitatea absolută a actelor de urmărire efectuate în
aceste condiţii.
Spre exemplu, constatarea infracţiunii flagrante de către
organele de poliţie judiciară, audierea învinuiţilor şi a martorilor,
fără participarea procurorului şi în lipsa unei dispoziţii de
delegare care să includă direct sau indirect şi acest act, chiar
dacă anterior a fost emisă o dispoziţie de delegare, ce a vizat
alte categorii de acte, precum ascultarea telefoanelor şi folosirea
unui colaborator sub acoperire, au fost considerate în
practica judiciară ca reprezentând cauze de nulitate absolută
a acestui act[1].
În ipoteza în care urmărirea penală, în cauzele ce cad
în competenţa procurorului conform art. 209 alin. (3) CPP,
în aspectele sale esenţiale, a fost efectuată nu de procuror,
ci de organele de urmărire penală, care nu s‑au limitat la
efectuarea actelor ce nu sufereau amânare, ci au efectuat
cercetarea la faţa locului, au audiat martorii şi inculpaţii, iar
urmărirea penală a fost pusă în mişcare prin rechizitoriu de
către procuror, care s‑a limitat la luarea unor declaraţii în faza
finală a urmăririi penale, sunt încălcate prevederile art. 209
alin. (3) CPP[2].
Cercetarea la faţa locului şi luarea primelor declaraţii
sunt considerate însă, în mod obişnuit, de practica judiciară
ca reprezentând acte cu caracter urgent, ce nu suferă amânare
şi care pot fi efectuate de organele de urmărire penală
în temeiul art. 213 CPP[3].
Faptul că la efectuarea unor acte de urmărire penală,
precum percheziţia domiciliară, participă şi organe ale poliţiei
judiciare, fără a exista o delegare expresă în acest
sens, în opinia practicii nu constituie o nulitate absolută care
[1] I. C. C. J., s. pen., dec. nr. 4092/2003, www. scj. ro.
[2] I. C. C. J., s. pen., dec. nr. 4672/2002, în A. Vasiliu, Nulităţile în procesul
penal. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 108.
[3] C. S. J., s. pen., dec. nr. 741/1998; I. C. C. J., s. pen., dec. nr. 3179/2004,
în A. Vasiliu, op. cit., p. 110.
18 Nulităţile în procesul penal
să poată fi invocată în orice moment al procesului penal, independent
de existenţa ori inexistenţa unei vătămări[1].
22. Chestiunea calităţii de organe de poliţie judiciară
a persoanelor care au efectuat urmărirea penală este,
în principiu, circumscrisă dispoziţiilor art. 197 alin. (2) CPP,
vizând competenţa organelor de urmărire penală.
În acest context, practica judiciară a stabilit, spre exemplu,
că nepublicarea în Monitorul Oficial a ordinelor ministrului
de interne prin care persoanele la care fac referire au fost
desemnate ca lucrători de poliţie judiciară nu afectează calitatea
acestora şi nici competenţa de a efectua actele de urmărire
penală, întrucât în art. 11 alin. (2) lit. a) şi b) din Legea
nr. 24/2000[2] sunt menţionate actele care nu sunt supuse
publicării în Monitorul Oficial, făcându‑se referire expresă şi
la „actele normative clasificate, potrivit legii, precum şi cele
cu caracter individual, emise de autorităţile administrative
autonome şi de organele administraţiei publice centrale de
specialitate”. Potrivit legii contenciosului administrativ, Ordinul
M. A. I. de numire în cadrul Poliţiei Judiciare este un act
administrativ individual, care, spre deosebire de cel normativ,
pentru a cărui valabilitate trebuie publicat în Monitorul Oficial,
îşi produce efectele juridice din momentul comunicării persoanei
fizice prevăzute în act[3].
23. În orice caz, nulitatea actelor de urmărire penală,
consecinţă a unei pretinse lipse de competenţă materială,
personală sau funcţională a organelor de urmărire penală,
poate fi invocată cel mai târziu în cursul cercetării judecătoreşti
la prima instanţă, şi nu direct în căile de atac.
Conform practicii judiciare, deşi, ca regulă generală, nulitatea
absolută poate fi invocată în orice stadiu al procesului,
constatarea nulităţii absolute având ca efect constatarea
obligatorie a cauzei de nulitate şi desfiinţarea actului efectuat
cu încălcarea esenţială a legii, legiuitorul a înţeles să facă
derogări de la această trăsătură a nulităţii absolute, prevăzându‑le
în mod expres, iar o astfel de derogare este regle-
[1] C. A. Constanţa, s. pen., dec. nr. 656/2009, portal. just. ro.
[2] Republicată în M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010.
[3] I. C. C. J., s. pen., dec. nr. 4239/2009, www. scj. ro.
II. Cazurile de nulitate absolută 19
mentată de art. 332 alin. (1) CPP, potrivit căruia nulitatea actelor
de cercetare penală efectuate de un organ de cercetare
necompetent, deşi absolută, nu poate fi invocată decât cel
mai târziu în cursul cercetării judecătoreşti la prima instanţă[1].
În cazul invocării nulităţii referitoare la necompetenţa organului
care a efectuat cercetarea penală după începerea
dezbaterilor în faţa primei instanţe, viciile actelor de urmărire
penală efectuate de organele de urmărire penală necompetente
material sunt acoperite prin desfăşurarea cercetării judecătoreşti.
Această nulitate absolută poate fi ridicată şi în căile de
atac, însă numai în condiţiile în care a fost invocată la prima
instanţă înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, iar
instanţa a respins cererea de restituire a cauzei la parchet[2].
24. Necompetenţa materială a organelor de urmărire
penală nu poate fi invocată în susţinerea constatării nulităţii
actului de sesizare a instanţei, instituţia verificării legalităţii
sesizării, reglementată de dispoziţiile art. 300 CPP, şi
restituirea cauzei pentru refacerea urmăririi penale de către
organul competent, reglementată de dispoziţiile art. 332
alin. (2) CPP, fiind instituţii procesuale distincte.
25. În ipoteza în care urmărirea penală, cu privire la fapte
care, potenţial, fac parte din conţinutul constitutiv al aceleiaşi
infracţiuni comise în formă continuată, a fost efectuată de
organe de urmărire penală distincte, în dosare separate,
posibilitatea virtuală ca şi faptele să se afle în cazul de indivizibilitate
prevăzut de art. 33 lit. c) CP nu atrage necompetenţa
organelor de urmărire penală, dacă, în funcţie de încadrarea
juridică dată faptelor ce au fost cercetate separat, fiecare
dintre unităţile de parchet au avut competenţa materială de a
efectua urmărirea penală.
26. În numeroase situaţii sunt contestate de către apărare
actele de urmărire penală efectuate, în cauzele de urmărire
penală proprie a procurorului, de către organele poliţiei
judiciare, în baza unei dispoziţii de delegare.
[1] C. A. Alba Iulia, s. min., dec. nr. 30/A/2008, www. jurisprudenta. org.
[2] C. A. Bucureşti, s. a II‑a pen., min. şi fam., dec. nr. 25/A/2009,
portal. just. ro.
20 Nulităţile în procesul penal
În astfel de ipoteze, în practică s‑a stabilit, de exemplu,
că nu este lovită de nulitate absolută urmărirea penală dacă
o parte dintre actele de urmărire penală, în ipoteza cauzelor
în care urmărirea penală este efectuată de procuror, sunt
îndeplinite de organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare
fie în baza delegării, fie ca acte premergătoare, întrucât
procurorul, în temeiul art. 217 alin. (4) CPP, poate delega
organelor de cercetare penală efectuarea anumitor acte de
urmărire penală, iar în al doilea rând, actele premergătoare
începerii urmăririi penale sunt efectuate de organele de cercetare
penală, potrivit art. 224 CPP[1].
Împrejurarea că actele de urmărire penală într‑o cauză în
care, potrivit art. 209 alin. (3) CPP, urmărirea penală se efectuează
în mod obligatoriu de către procuror au fost efectuate
în majoritate de organele de cercetare ale poliţiei judiciare şi
numai în parte de procuror poate fi invocată numai până la
finalizarea cercetării judecătoreşti. Dacă, în speţă, acest
aspect, în legătură cu necompetenţa organului care a efectuat
urmărirea penală, nu este sesizat înainte de terminarea
cercetării judecătoreşti, dosarul nu mai poate fi restituit procurorului
şi, în consecinţă, nu se poate invoca încălcarea dispoziţiilor
referitoare la urmărirea penală obligatorie de către
procuror, conform art. 332 alin. (2) CPP[2].
27. În ceea ce priveşte modalitatea şi limitele delegării
ofiţerilor de poliţie judiciară în vederea efectuării actelor de
urmărire, în cazul infracţiunilor de urmărire penală proprie a
procurorului, normele speciale extind această posibilitate de
delegare în cazul D. N. A.
Potrivit art. 10 alin. (1) şi (3) din O. U. G. nr. 43/2002 privind
Direcţia Naţională Anticorupţie, în scopul efectuării cu
celeritate
şi în mod temeinic a activităţilor de descoperire
şi de urmărire a infracţiunilor de corupţie, în cadrul D. N. A.
funcţionează
ofiţeri de poliţie, ce constituie poliţia judiciară a
acestei unităţi de parchet. Ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară
pot efectua numai acele acte de cercetare penală dispuse
de procurorii D. N. A. Ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară îşi
[1] I. C. C. J., s. pen., dec. nr. 1773/2008, www. scj. ro.
[2] I. C. C. J., s. pen., dec. nr. 4053/2011, www. scj. ro.


Titlu: Nulitatile in procesul penal
Autori: Anamaria Tranca
Editura: Hamangiu
Pagini: 208
Data aparititei: 10 Iunie 2013
Format: Carte brosata
ISBN: 978-606-678-675-1

RECENZII

Spune-ne opinia ta despre acest produs!

scrie o recenzie