Jurnal bruxellez

Sa-l credem pe autor cand decide: “M-am resemnat. Belgia e ca o femeie. O poti adora sau detesta, dar e zadarnic sa incerci s-o intelegi.”

Fragmente:

…dintre cei 761 de medici din ţările Uniunii Europene care s-au stabilit, în ultimul an, în Belgia, circa o treime sunt români. Anunţul a fost făcut de însuşi ministrul federal al Muncii, Monica De Coninck.

Este pentru prima oară când afluxul de medici români îl depăşeşte pe cel al francezilor, italienilor şi olandezilor în halate albe, care, în mod tradiţional, aleg să profeseze în regat.

Generalişti, psihiatri, ginecologi, pediatri, românii acoperă mai toată plaja specialităţilor medicale într-o ţară, Belgia, al cărei sistem de sănătate e plasat, într-un clasament mondial de specialitate, pe locurile 12-15.

Cel puţin în cazul celor care izbutesc să-şi deschidă cabinete proprii, primii pacienţi sunt, fireşte, compatrioţi cărora le e mai uşor să spună în limba maternă ce-i doare. Mai mult, sunt doctori români, oficial numiţi „de familie“, care devin, de fapt, medici ai imigranţilor.

De la armeni la turci şi de la bulgari la pakistanezi, sunt fără număr străinii care contează pe empatia, răbdarea şi omenia câte unui generalist roman.

Dacă mass-media se mulţumeşte să consemneze statisticile seci, comunicate de autorităţi, mult mai suculente sunt intervenţiile de pe forumurile ziarelor. Belgienii pacienţi acuză că în spitale afacerea e profitabilă exclusiv pentru angajatorii românilor.

Aceştia sunt mai prost plătiţi decât colegii indigeni, dar bolnavilor li se percep tarife identice. E logic să fie aşa, dacă n-ar exista, se plâng bolnavii sau aparţinătorii acestora, problema limbii.

Deşi cu o calificare compatibilă cu exigenţele din Belgia, deşi cu reputaţie de francofoni, deşi bine intenţionaţi şi amabili, medicii români pricep greu ce li se spune şi se fac şi mai greu înţeleşi.

Un tată se plânge că fiul său nici nu s-ar mai fi născut dacă o asculta pe doctoriţa româncă la care a apelat soţia la începutul sarcinii. Mai mult prin gesturi, aceasta ar fi încercat să-i

convingă că fătul e mort şi că singura soluţie e chiuretajul. Un fiu, în schimb, laudă devotamentul cu care medicii| români i-au îngrijit şi vindecat mama. O singură persoana de pe forumuri priveşte problema nu din perspectiva belgiană, ci, ironic-compătimitor, dinspre România: „Remar câţi - scrie el - sănătatea excepţională a românilor, care n-au nevoie de medici la ei în ţară.“

Caz rar, cam toată presa de acasă preia articolul din ziarul flamand De Standaard despre româncele exploatate la abatoarele din Anderlecht. Cu totul, lucrează acolo peste 120 de compatrioate.

Doar o parte au contract de muncă şi un salariu de 12 euro pe oră, potrivit convenţiilor din această branşă. Restul muncesc la negru, primesc doar 6-7 euro la 60 de minute, stau peste program şi n-au pauze de masă.

Dezvăluit de preşedinta PSD Belgia, Codruţa-Liliana Filip, scandalul arde încă la foc mic, fiindcă nici administraţia abatoarelor, nici inspectorii de muncă din Bruxelles nu confirmă c-ar avea ştire despre aşa ceva.

Acuma, eu pe cine să cred? Pe de o parte, autorităţile belgiene-s clar ineficiente. Pe de alta, pesediştii mint şi când îi întrebi cât e ceasul...