Istorie pentru examenul de bacalaureat şi admitere în învăţământul superior - Liviu Lazar

Romanizarea geto-dacilor
Romanizarea este un proces istoric complex, prin care civilizaţia romană s-a impus, prin intermediul limbii latine, şi s-a extins de la sud la nord de Dunăre.

Romanizarea s-a realizat în trei etape:

•    romanizarea preliminară (anterioară stăpânirii romane propriu-zise) - secolele I î. Hr. - 106 d. Hr.;

•    romanizarea efectivă (derulată în timpul stăpânirii romane) - 106 - 271/275;

•    romanizarea postaureliană (reprezentată de continuarea legăturilor cu Imperiul Roman după retragerea stăpânirii romane din provincia Dacia) - 271/275 - secolul al VII-lea.

Principalii factori care au contribuit la derularea procesului de romanizare în timpul stăpânirii romane au fost:

•    armata romană - este un element de bază al romanizării, ea reprezentând permanent aproximativ 55. 000 de soldaţi, cam a zecea parte din trupele imperiului. Trupele staţionau în tabere militare romane, numite castre, care erau răspândite pe întregul teritoriu din Dacia şi Dobrogea. În jurul castrelor s-au creat aşezări civile numite canabae, unde locuiau familiile soldaţilor, meşteri şi ţărani daci. Ambele tipuri de aşezări au reprezentat un nucleu important al romanizării.

•    administraţia romană - limba latină era limba oficială în Dacia romană. Dacă la început funcţiile sunt deţinute numai de cetăţeni romani, care vorbeau limba oficială - latina, mai târziu vom găsi şi daci romanizaţi în funcţii, contribuind astfel la procesul de romanizare.

•    veteranii - sunt un alt element important al romanizării. După 15-20 de ani de serviciu militar în provincie soldatul îşi stabilea destule legături aici, de cele mai multe ori avea şi copii cu femei dace, încât la terminarea serviciului militar prefera să rămână pe loc, unde primea şi lotul de pământ.

•    coloniştii romani - sunt un factor extrem de important al romanizării. Coloniştii sunt cetăţeni romani din provinciile asiatice, africane şi europene (mai puţin italici), care vor locui mai ales la oraşe, unde sunt majoritari, dar şi la sate alături de localnici, unde vor înfiinţa chiar aşezări noi (vicus) sau ville rustice (ferme agricole).

•    urbanizarea - în Dacia, ca, de altfel, în întreg imperiul, romanii construiesc numeroase oraşe. Multe dintre ele vor fi ridicate pe locul unor vechi aşezări dacice, populate mai ales de colonişti. Ele vor atrage şi pe localnici, care trebuiau să înveţe să vorbească în latină. Oraşele erau de două feluri: colonii (de rang mai înalt, organizate după modelul Romei) ca Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Napoca, Drobeta, Apulum etc. şi municipii (de rang inferior, dar cu autonomie proprie) ca Dierna, Tibiscum, Porolissum, Ampelum etc.

•    dreptul roman - la rândul său acţionează pentru romanizare, normele sale fiind preluate de autohtoni şi păstrate până târziu în dreptul românesc.

•    cultura materială romană - se impune cu uşurinţă, fiind preluată de daci, deoarece este de mai bună calitate decât a lor. În toate domeniile vieţii economice, de la cultivarea pământului şi până la exploatarea aurului şi construcţia oraşelor, modelul roman se impune cu autoritate.

•    limba latină - este factorul care permite dacilor să intre în armată, în administraţie sau pur şi simplu să comunice cu coloniştii. Ea se impune pe tot teritoriul provinciei, în trei generaţii ea devenind limba locuitorilor Daciei romane. Latina folosită era cea populară (vulgata), de factură orientală, învăţată cu greşeli de localnici.

•    religia romană - provincia Dacia va fi inundată de zeităţi romane dar şi orientale aduse de coloniştii originari de acolo, cum ar fi zeul Mithras (Soarele nebiruit).