Istoria mișcării legionare. 1944-1968

Istoria mișcării legionare. 1944-1968
Preț: 50,00 lei
Disponibilitate: stoc indisponibil
Anul publicării: 2012
Pagini: 288
Format: 17x24
Categoria: Istorie

DESCRIERE

„Istoria Mişcării legionare. 1944–1968“ descrie cum a continuat Garda de Fier să existe ca organizaţie politică după venirea comuniştilor la putere şi cum au coabitat extremiştii de dreapta cu „oamenii muncii“.
În volum, autorul prezintă modalităţile prin care legionarii au reuşit să se menţină pe scena politică şi publică după Al Doilea Război Mondial, respectiv cum au format un guvern de exil şi o „armată naţională” la Viena după 23 august 1944; cum au organizat opoziţia împotriva regimului comunist instalat în România de trupele Armatei Roşii.
Lucrarea mai studiază grupările legionare care au participat la rezistenţa armată în munţi; cum şi-au schimbat americanii poziţia faţă de legionari, în contextul participării acestora la efortul comun al occidentalilor de sabotare a comunizării Europei de Est de către Uniunea Sovietică.
De asemenea, cartea mai analizează destinul adepţilor extremei drepte în închisorile comuniste; cum au reuşit să se integreze legionarii în „societatea de tip nou” pe care au găsit-o după ce le-au fost amnistiate pedepsele politice, în anul 1964.

* * *
În volumul de faţă – Istoria mişcării legionare 1944-1968 – etapa care încheie istoria acestei mişcări, cât şi traiectoria ei de ansamblu timp de trei decenii (1938-1968), cercetarea se întemeiază în proporţie de cel puţin 70% pe informaţia inedită aflată la Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi în Arhivele Naţionale Istorice Centrale... Evoluţiile au fost reconstituite cu grijă de autor din multiple informaţii – în majoritate inedite – şi reprezintă contribuţii notabile în cunoaşterea unei teme noi în întregimea ei, intrată acum în circuitul ştiinţific.
Citind volumul, ai sentimentul unui lucru bine întocmit. Un sentiment care vine din faptul că lucrarea urmează şi aplică regulile ştiute şi îndelung confirmate ale cercetării istorice: de la informaţia culeasă, pe cât posibil, din multiple documente, la analiza ei critică şi la reconsti-tuirea într-un tot coerent, cât mai aproape de ce va fi fost. Este un rezultat care ne confirmă că realitatea unor ani poate fi cunoscută, încet, cu trudă, dar cu înţelegere şi dreaptă cumpănire.”
Acad. Dinu C. Giurescu

* * *
Aşa-zisul „pericol legionar“ nu era doar o temă propagandistică după război. Garda de Fier fusese în perioada interbelică o grupare importantă pe scena politică românească, chiar dacă nu avusese reprezentare parlamentară consistentă. În primul rând, organizaţia s-a remarcat prin abilitatea de a-i atrage pe tinerii intelectuali în rândurile ei, dar şi prin unele episoade extremiste, cum au fost asasinatele contra prim-miniştrilor Ion-Gheorghe Duca şi Armand Călinescu. În perioada septembrie 1940-ianuarie 1941, Mişcarea legionară își exercitase actul de guvernare alături de Ion Antonescu, însă colaborarea s-a încheiat violent, prin evenimen-tele din 21-23 ianuarie 1941. După 23 august 1944, cercurile politice, militare şi intelectuale susţineau că Garda de Fier reprezenta un pericol pentru soliditatea colaborării cu Aliaţii, întrucât era de sorginte nazistă şi aştepta instrucţiuni din Germania – organizaţia fiind denumită „Coloana a V-a a lui Hitler“. Lucrările ştiinţifice elaborate în baza documentelor de arhivă au infirmat teza supunerii ideologice a legionarilor faţă de nazişti, precum şi a finanţării de la Berlin. Mai mult, în perioada războiului, liderii organizaţiei refugiaţi în Germania avuseseră un statut incert, fiind internaţi în domicilii obligatorii şi în lagăre...
... Teza pe care o susţinem, în urma cercetării întreprinse, este că Mişcarea legionară a reuşit să rămână o organizaţie politică şi după 23 august 1944, deşi oficial nu i-a fost reconfirmat nici un moment acest statut. Deşi fostele partide politice care activaseră înainte de februarie 1938 şi-au putut relua activitatea, legionarii nu au beneficiat de acest drept, în baza Convenţiei de Armistiţiu, care interzicea activitatea organizaţiilor de extremă dreapta. Totuşi, neoficial, legionarii erau consideraţi parteneri de dialog politic atât de comunişti, cât şi de celelalte partide democratice. Întrucât situaţia internaţională era confuză după 9 mai 1945, existând zvonuri privind „iminenţa“ unui nou război mondial între ţările democratice şi cele comuniste, Mişcarea legionară a rămas o organizaţie în aşteptare.
Ilarion Țiu


Astăzi, cuvântul „hitlerist“ la noi în ţară este sinonim cu cuvântul „legionar“ şi în acelaşi timp cu „trădător şi duşman al poporului“[1].

Teohari Georgescu, aprilie 1945

După Lovitura de Palat de la 23 august 1944, România a intrat într-o nouă fază a istoriei sale, caracterizată de influenţa dominantă a Uniunii Sovietice. Până în decembrie 1989, atât viaţa politică, cât şi viaţa privată au fost marcate de această reconfigurare a statutului internaţional al ţării noastre.

Mişcarea legionară, alături de grupările politice tradiţionale, a fost influenţată de noile împrejurări, evoluţia organizaţiei având o serie de caracteristici. Încă de la fondare, Garda de Fier a făcut parte din familia politică a extremei drepte. Aşadar, prin ideologie, gruparea se afla în opoziţie cu Partidul Comunist Român, care, după 23 august 1944, a devenit dominant pe scena politică a ţării, cu ajutorul Armatei Roşii şi a Uniunii Sovietice. Pe de altă parte, conducerea Mişcării legionare, aflată în Germania, a fost angrenată într-o construcţie opoziţionistă faţă de noile autorităţi instalate după 23 august 1944 – „Guvernul Naţional“ de la Viena. Aşadar, legionarii din ţară se aflau subordonaţi ierarhic unor lideri fideli încă naziştilor, având, în consecinţă, un statut incomod. Nu trebuie omis nici faptul că membrii Gărzii de Fier erau consideraţi impulsivi, extremişti şi, în consecinţă, un pericol pentru democratizarea României, solicitată de Naţiunile Unite Antifasciste la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Toate aceste aspecte negative de imagine ale Mişcării legionare au fost exploatate de Partidul Comunist Român, care, începând cu 23 august 1944, încerca să-şi legitimeze politic dominanţa pe care Armata Roşie i-o atribuise în actul de guvernare. „Tema legionară“ a fost utilizată continuu de propaganda comunistă, cu precădere până în martie 1945, când la conducerea Executivului a fost instalat dr. Petru Groza (cazurile de activitate legionară erau fictive, având rolul de a întreţine atmosfera de „pericol nazist“ în rândul populaţiei)[2]. Nici după acest moment legionarii nu au fost excluşi de pe lista „atentatorilor“ la „democratizarea“ ţării, dar discursul propagandistic oficial s-a nuanţat şi s-a estompat.

Aşa-zisul „pericol legionar“ nu era doar o temă propagandistică după război. Garda de Fier fusese în perioada interbelică o grupare importantă pe scena politică românească, chiar dacă nu avusese reprezentare parlamentară consistentă. În primul rând, organizaţia s-a remarcat prin abilitatea de a-i atrage pe tinerii intelectuali în rândurile ei, dar şi prin unele episoade extremiste, cum au fost asasinatele contra prim-miniştrilor Ion-Gheorghe Duca şi Armand Călinescu[3]. În perioada septembrie 1940-ianuarie 1941, Mişcarea legionară își exercitase actul de guvernare alături de Ion Antonescu, însă colaborarea s-a încheiat violent, prin evenimentele din 21-23 ianuarie 1941[4]. După 23 august 1944, cercurile politice, militare şi intelectuale susţineau că Garda de Fier reprezenta un pericol pentru soliditatea colaborării cu Aliaţii, întrucât era de sorginte nazistă şi aştepta instrucţiuni din Germania – organizaţia fiind denumită „Coloana a V-a a lui Hitler“. Lucrările ştiinţifice elaborate în baza documentelor de arhivă au infirmat teza supunerii ideologice a legionarilor faţă de nazişti, precum şi a finanţării de la Berlin[5]. Mai mult, în perioada războiului, liderii organizaţiei refugiaţi în Germania avuseseră un statut incert, fiind internaţi în domicilii obligatorii şi în lagăre[6].

Având în vedere contextul descris mai sus, în lucrarea de faţă vom prezenta o analiză istorică a evoluţiei Mişcării legionare după 23 august 1944, prin metoda cronologică, în vederea identificării mecanismelor prin care organizaţia a supravieţuit politic după intrarea României în războiul contra Germaniei. Ne interesează, de asemenea, mijloacele prin care Garda de Fier a reuşit să evite asocierea cu naziştii după încheierea conflagraţiei, şi în ce măsură a reprezentat o forţă de opoziţie pentru Partidul Comunist Român. Vom studia activitatea organizaţiei şi după suprimarea grupărilor politice de către regimul comunist, începând cu 1947. Limita superioară cronologic este anul 1968, când statutul României pe plan internaţional s-a îmbunătăţit datorită unor acţiuni dizidente întreprinse de Nicolae Ceauşescu în cadrul „blocului socialist“, în urma cărora a câştigat simpatia statelor democratice. După acest moment, interesul occidentalilor faţă de opoziţia din România, inclusiv faţă de legionari, a scăzut drastic, descurajând astfel atitudinile contestatare la adresa regimului.

Teza pe care o susţinem, în urma cercetării întreprinse, este că Mişcarea legionară a reuşit să rămână o organizaţie politică şi după 23 august 1944, deşi oficial nu i-a fost reconfirmat nici un moment acest statut. Deşi fostele partide politice care activaseră înainte de februarie 1938 şi-au putut relua activitatea, legionarii nu au beneficiat de acest drept, în baza Convenţiei de Armistiţiu, care interzicea activitatea organizaţiilor de extremă dreapta. Totuşi, neoficial, legionarii erau consideraţi parteneri de dialog politic atât de comunişti, cât şi de celelalte partide democratice. Întrucât situaţia internaţională era confuză după 9 mai 1945, existând zvonuri privind „iminenţa“ unui nou război mondial între ţările democratice şi cele comuniste, Mişcarea legionară a rămas o organizaţie în aşteptare. Aceasta intra în calculele politice atât ale comuniştilor, cât şi ale naţional-ţărăniştilor. De fapt, toate grupările de pe scena politică au avut negocieri neoficiale cu legionarii, până în momentul interzicerii partidelor, în anii 1947-1948. De asemenea, după instalarea definitivă a regimului comunist, în 1948, Mişcarea legionară şi-a păstrat statutul de organizaţie politică, pe fondul aceluiaşi prezumtiv război „iminent“ între Est şi Vest. Chiar după eliberarea deţinuţilor politic, din 1964 legionarii erau trataţi ca potenţiali opozanţi ai regimului, în contextul în care nu au fost sinceri în procesul de „reeducare prin muncă cultural-educativă“, păstrându-şi atitudinile dobândite prin ideologia de dreapta pe care o îmbrăţişaseră în tinereţe.

Având în vedere că Mişcarea legionară a fost o organizaţie politică după Al Doilea Război Mondial, vom studia în ce măsură a activat împotriva instaurării dictaturii comuniste. În consecinţă, vom analiza un caz paradoxal, respectiv acţiunea unei grupări de extremă dreapta contra instaurării unui alt tip de autoritarism, de stânga. Trebuie menţionat că, încă din 1944, legionarii au renunţat la tezele ideologice autoritariste, pe fondul unui curent general european de democratizare a vieţii politice.

După cum am precizat anterior, resursele Mişcării legionare de opoziţie faţă de instaurarea comunismului erau limitate. În primul rând, prin Convenţia de Armistiţiu, legionarii trebuiau să renunţe la unele mesaje doctrinare ale organizaţiei, care-i făcuseră atractivi înainte de război. Aşadar, înceta critica la adresa democraţiei şi a „politicianismului“. De fapt, nici nu mai conta aşa mult doctrina după 23 august 1944, întrucât nu s-au mai făcut înscrieri semnificative. Dispoziţiile către cuiburi spuneau că era nevoie de „oameni siguri“, cunoscuţi cu activitate legionară înainte de război, pentru a nu se infiltra agenţi ai serviciilor secrete. Pe de altă parte, ca şi în cazul celorlalte „partide istorice“, acţiunea de recrutări de noi membrii era iluzorie, întrucât cetăţenii neangajaţi politic înainte de război s-au înscris în partidele de stânga, pentru diverse beneficii, sau pentru a-şi conserva statutul socio-economic. În general, partidele tradiţionale s-au bazat pe membrii pe care-i avuseseră înainte de februarie 1938. Pe lângă această problemă a recrutărilor de noi membri, Mişcarea legionară mai avea probleme şi în ceea ce privea menţinerea celor vechi. Mai mult decât naţional-ţărăniştii sau naţional-liberalii, legionarii înclinau să se înscrie în partidele apropiate comuniştilor, din oportunism sau constrângere.

În consecinţă, potenţialul de acţiune politică al Mişcării legionare după război a fost afectat de noile împrejurări. În general, organizaţia a supravieţuit în virtutea instinctului de conservare, membrii săi acţionând pentru a cunoaşte ce avea de gând Guvernul cu ei, sau în baza relaţiilor de prietenie. Aşadar, pe parcursul lucrării vom analiza în ce măsură s-au putut menţine unele contacte în împrejurările date (capitolul 1), care erau planurile organizaţiei pentru România post-belică şi în ce măsură Mişcarea legionară a participat la rezistenţa împotriva comunismului (capitolul 2). De asemenea, vom studia dacă noua structură colectivă de conducere a organizaţiei de după război (constituită în jurul lui Nicolae Petraşcu) a reuşit să menţină unitatea Gărzii de Fier – în libertate şi în spaţiul penitenciar –, având în vedere că, prin tradiţie, exista un singur lider care avea autoritate asupra tuturor camarazilor (capitolul 3). Nu în ultimul rând, ne interesează cum a supravieţuit organizaţia după graţierea deţinuţilor politic în 1964, şi în ce relaţii s-a aflat cu regimul comunist „liberal“ al lui Nicolae Ceauşescu (capitolul 4).

Analiza activităţii Mişcării legionare în perioada 1944-1968 se doreşte a fi o contribuţie la istoriografia românească întrucât nu există lucrări de specialitate dedicate exclusiv acestei perioade. Cercetarea va contribui la cunoaşterea în domeniu, incluzând Mişcarea legionară în categoria grupărilor politice care s-au opus instaurării comunismului în România, în baza unei analize care îmbină contribuţiile istoriografice de până acum, cu informaţiile extrase din memorialistică şi documentele inedite de arhivă.

[1]„Hitlerist, legionar sau trădător şi duşman al poporului, înseamnă acelaşi lucru“, în Scânteia, 23 aprilie 1945.

[2]Scânteia, septembrie 1944-martie 1945, passim.

[3]Heinen, Armin, Legiunea „Arhanghelul Mihail“, mişcare socială şi organizaţie politică: o contribuţie la problema fascismului internaţional, Bucureşti, Editura Humanitas, 2006, p. 443-451.

[4]Ţiu, Ilarion, Mişcarea legionară după Corneliu Codreanu, vol. II, Regimul Antonescu (ianuarie 1941-august 1944), Bucureşti, Editura Vremea, 2007, p. 31-36.

[5]Heinen, Armin, op. cit., p. 172, 314-317.

[6]Ţiu, Ilarion, op. cit., p. 100-110, 124-129.



Sumar

Prefață (acad. Dinu C. Giurescu)

Capitolul 1. Mişcarea legionară la sfârşitul celui de-al doilea război mondial

1. 1. „Guvernul Naţional“ şi „Armata Naţională“ de la Viena

1. 1. 1. Argumentul ideologic anticomunist

1. 1. 2. Atitudinea Mişcării legionare faţă de Lovitura de Palat de la 23 august 1944

1. 1. 3. Emigraţia românească din spaţiul controlat de nazişti

1. 1. 4. Activităţi de propagandă

1. 1. 5. Tratativele pentru formarea „Guvernului Naţional“ de la Viena

1. 1. 6. Formarea „Guvernului Naţional“ de la Viena

1. 1. 7. Reprezentarea diplomatică

1. 1. 8. „Armata Naţională“

1. 1. 9. Misiuni în ţară

1. 2. Reorganizarea Mişcării legionare din ţară după 23 august 1944

1. 2. 1. Operaţiunea de „triere“ a legionarilor: august 1944-martie 1945

1. 2. 2. Apropierea de PNŢ iniţiată de Horaţiu Comăniciu

1. 2. 3. „Gruparea Radu Mironovici“

1. 2. 4. „Comandamentul pe ţară“

1. 2. 5. Reorganizarea „Comandamentului pe ţară“ de către Nicolae Petraşcu

1. 2. 6. Circulara lui Nicolae Petraşcu din 6 august 1945

1. 3. Protocolul dintre Mişcarea legionară şi Ministerul de Interne (10 decembrie 1945)

1. 3. 1. Arestarea lui Nicolae Petraşcu (15 octombrie 1945)

1. 3. 2. Negocierea „pactului de neutralitate“

1. 3. 3. Dispoziţiile lui Nicolae Petraşcu după elaborarea „pactului de neutralitate“

1. 3. 4. Aplicarea „pactului de neutralitate“



Capitolul 2. Forme de activitate clandestină după „pactul de neutralitate“

2. 1. Perioada „neutralităţii“ (decembrie 1945 – noiembrie 1947)

2. 1. 1. George Manu şi „Mişcarea Naţională de Rezistenţă“

2. 1. 2. „Comandamentul pe ţară“

2. 1. 3. „Gruparea Radu Mironovici“

2. 1. 4. „Gruparea macedonenilor“

2. 1. 5. Acţiunea informativă a autorităţilor contra Mişcării legionare

2. 2. Reorganizarea Mişcării legionare (noiembrie 1947 – mai 1948)

2. 2. 1. Abandonarea „pactului de neutralitate“ de către legionari

2. 2. 2. Negocieri în „Comandamentul pe ţară“ privind reorganizarea Mişcării legionare

2. 2. 3. Serviciul de informaţii pro-american al Mişcării legionare

2. 2. 4. Activitatea de opoziţie a lui George Manu

2. 2. 5. „Gruparea macedonenilor“

2. 2. 6. Activităţi după arestările începute la 14/15 mai 1948

2. 3. Activităţi de rezistenţă iniţiate de legionari

2. 3. 1. Cadrul general al mişcării de rezistenţă anticomunistă

2. 3. 2. Legionarii din mişcarea de rezistenţă din Bucovina

2. 3. 3. Legionarii din mişcarea de rezistenţă din Dobrogea

2. 3. 4. Legionarii din mişcarea de rezistenţă din Banat

2. 3. 5. Legionarii din mişcarea de rezistenţă din Oltenia

2. 3. 6. Legionarii din mişcarea de rezistenţă din Transilvania

2. 3. 7. Paraşutarea echipelor legionare de către franco-americani



Capitolul 3. Mişcarea legionară în detenţie

3. 1. Procesele liderilor Mişcării legionare (1948-1949)

3. 1. 1. Operaţiunea de arestare a legionarilor începută în noaptea de 14/15 mai 1948

3. 1. 2. Anchetele

3. 1. 3. Procesele

3. 1. 4. Situaţia din penitenciare

3. 1. 5. Stabilirea domiciliilor obligatorii

3. 2. „Organizaţia din închisori“

3. 2. 1. Premisele organizării legionarilor în spaţiul penitenciar

3. 2. 2. „Comandamentul“ din închisori al Mişcării legionare

3. 2. 3. Coduri de comunicare

3. 2. 4. Lideri ai Mişcării legionare decedaţi în închisori

3. 2. 5. Proiecte de viitor discutate în spaţiul penitenciar de liderii Mişcării legionare

3. 3. „Reeducarea“

3. 3. 1. „Fenomenul Piteşti“

3. 3. 2. „Reeducarea prin muncă cultural-educativă“



Capitolul 4. Mişcarea legionară după graţierea pedepselor politice din 1964

4. 1. Eliberarea legionarilor din închisori

4. 1. 1. Statistici privind legionarii eliberaţi în 1964

4. 1. 2. Viaţa în libertate

4. 2. Tactici ale Securităţii de control politic al legionarilor

4. 2. 1. Procesul „Spiridon Cândea“

4. 2. 2. Procesul „Lae Orbulescu“

4. 3. „Duşmanii socialismului“

4. 3. 1. Statistici privind legionarii din evidenţele Securităţii după 1968

4. 3. 2. Activităţi legionare la sfârşitul regimului comunist



Concluzii

Anexe

Abrevieri

Bibliografie



I s t o r i a m i ș c ă r i i l e g i o n a r e 1 9 4 4 - 1 9 6 8 | 7
7
Sumar
Cuvânt înainte (acad. Dinu C. Giurescu) / 9
Introducere / 13
Capitolul 1. Mişcarea legionară la sfârşitul celui de-al doilea război
mondial / 21
1. 1. „Guvernul Naţional“ şi „Armata Naţională“ de la Viena / 21
1. 1. 1. Argumentul ideologic anticomunist / 21
1. 1. 2. Atitudinea Mişcării legionare faţă de Lovitura de Palat
de la 23 august 1944 / 22
1. 1. 3. Emigraţia românească din spaţiul controlat de nazişti / 26
1. 1. 4. Activităţi de propagandă / 31
1. 1. 5. Tratativele pentru formarea „Guvernului Naţional“ de la Viena / 33
1. 1. 6. Formarea „Guvernului Naţional“ de la Viena / 40
1. 1. 7. Reprezentarea diplomatică / 44
1. 1. 8. „Armata Naţională“ / 45
1. 1. 9. Misiuni în ţară / 48
1. 2. Reorganizarea Mişcării legionare din ţară după 23 august 1944 / 54
1. 2. 1. Operaţiunea de „triere“ a legionarilor: august 1944-martie 1945 / 55
1. 2. 2. Apropierea de PNŢ iniţiată de Horaţiu Comăniciu / 75
1. 2. 3. „Gruparea Radu Mironovici“ / 78
1. 2. 4. „Comandamentul pe ţară“ / 80
1. 2. 5. Reorganizarea „Comandamentului pe ţară“ de către Nicolae Petraşcu / 82
1. 2. 6. Circulara lui Nicolae Petraşcu din 6 august 1945 / 86
1. 3. Protocolul dintre Mişcarea legionară şi Ministerul de Interne
(10 decembrie 1945) / 89
1. 3. 1. Arestarea lui Nicolae Petraşcu (15 octombrie 1945) / 89
1. 3. 2. Negocierea „pactului de neutralitate“ / 90
1. 3. 3. Dispoziţiile lui Nicolae Petraşcu după elaborarea „pactului de
neutralitate“ / 91
1. 3. 4. Aplicarea „pactului de neutralitate“ / 94
Capitolul 2. Forme de activitate clandestină după
„pactul de neutralitate“ / 96
2. 1. Perioada „neutralităţii“ (decembrie 1945 – noiembrie 1947) / 96
2. 1. 1. George Manu şi „Mişcarea Naţională de Rezistenţă“ / 96
2. 1. 2. „Comandamentul pe ţară“ / 104
2. 1. 3. „Gruparea Radu Mironovici“ / 108
2. 1. 4. „Gruparea macedonenilor“ / 108
2. 1. 5. Acţiunea informativă a autorităţilor contra Mişcării legionare / 111
2. 2. Reorganizarea Mişcării legionare (noiembrie 1947 – mai 1948) / 113
2. 2. 1. Abandonarea „pactului de neutralitate“ de către legionari / 113
2. 2. 2. Negocieri în „Comandamentul pe ţară“ privind reorganizarea
Mişcării legionare / 115
2. 2. 3. Serviciul de informaţii pro-american al Mişcării legionare / 125
8 | I l a r i o n Ț i u
2. 2. 4. Activitatea de opoziţie a lui George Manu / 130
2. 2. 5. „Gruparea macedonenilor“ / 136
2. 2. 6. Activităţi după arestările începute la 14/15 mai 1948 / 137
2. 3. Activităţi de rezistenţă iniţiate de legionari / 148
2. 3. 1. Cadrul general al mişcării de rezistenţă anticomunistă / 148
2. 3. 2. Legionarii din mişcarea de rezistenţă din Bucovina / 151
2. 3. 3. Legionarii din mişcarea de rezistenţă din Dobrogea / 152
2. 3. 4. Legionarii din mişcarea de rezistenţă din Banat / 155
2. 3. 5. Legionarii din mişcarea de rezistenţă din Oltenia / 157
2. 3. 6. Legionarii din mişcarea de rezistenţă din Transilvania / 158
2. 3. 7. Paraşutarea echipelor legionare de către franco-americani / 163
Capitolul 3. Mişcarea legionară în detenţie / 172
3. 1. Procesele liderilor Mişcării legionare (1948-1949) / 172
3. 1. 1. Operaţiunea de arestare a legionarilor începută în noaptea de 14/15 mai
1948 / 173
3. 1. 2. Anchetele / 177
3. 1. 3. Procesele / 178
3. 1. 4. Situaţia din penitenciare / 182
3. 1. 5. Stabilirea domiciliilor obligatorii / 183
3. 2. „Organizaţia din închisori“ / 185
3. 2. 1. Premisele organizării legionarilor în spaţiul penitenciar / 186
3. 2. 2. „Comandamentul“ din închisori al Mişcării legionare / 188
3. 2. 3. Coduri de comunicare / 201
3. 2. 4. Lideri ai Mişcării legionare decedaţi în închisori / 202
3. 2. 5. Proiecte de viitor discutate în spaţiul penitenciar de liderii Mişcării legionare
/ 204
3. 3. „Reeducarea“ / 205
3. 3. 1. „Fenomenul Piteşti“ / 205
3. 3. 2. „Reeducarea prin muncă cultural-educativă“ / 224
Capitolul 4. Mişcarea legionară după graţierea pedepselor politice din
1964 / 239
4. 1. Eliberarea legionarilor din închisori / 239
4. 1. 1. Statistici privind legionarii eliberaţi în 1964 / 239
4. 1. 2. Viaţa în libertate / 241
4. 2. Tactici ale Securităţii de control politic al legionarilor / 245
4. 2. 1. Procesul „Spiridon Cândea“ / 245
4. 2. 2. Procesul „Lae Orbulescu“ / 252
4. 3. „Duşmanii socialismului“ / 255
4. 3. 1. Statistici privind legionarii din evidenţele Securităţii după 1968 / 255
4. 3. 2. Activităţi legionare la sfârşitul regimului comunist / 256
Concluzii / 259
Anexe / 265
Abrevieri / 284
Bibliografie / 285




Cuvânt înainte
Mişcarea legionară sau Legiunea îşi are începutul la 24 iunie 1927, la
Iaşi, din iniţiativa unui grup de tineri – Corneliu Codreanu, Ion I. Moţa, Ilie
Gârneaţă, Corneliu Georgescu şi Radu Mironovici. Ei pun bazele unei grupări
intitulată Legiunea Arhanghelul Mihail. Aderenţii ei legionarii, îşi propuneau o
acţiune de regenerare naţională, politică şi spirituală1.
Doi ani mai târziu Corneliu Codreanu înfiinţează şi Garda de Fier, organizaţie
cu caracter paramilitar şi antisemit.
Urmare unor violenţe antisemite guvernul dizolvă în 1930 ambele grupări
şi din nou în 1933. Dar la 10 decembrie 1934, naţionaliştii radicali întemeiază
şi prima lor formaţiune politică, partidul Totul pentru Ţară.
La alegerile din 1931, 1932 şi 1933 rezultatele obţinute de aderenţii Legiunii
au fost modeste de tot, fără însemnătate.
În schimb, începând cu 1935, activitatea noului partid a mers crescendo,
cu o eficientă organizare în teritoriu, cu tabere de muncă ale tineretului legionar
în zeci de localităţi, cu repetate acţiuni de la om la om, cu accentul pe tradiţie,
cinste, naţiune, credinţă, sacrificiu de sine.
Aşa se face că, la zece ani de la înfiinţare, Mişcarea legionară (Partidul
Totul pentru Ţară) se situează pe locul 3 la alegerile parlamentare din decembrie
1937, cu 478. 378 voturi (15, 58% din total) şi 66 mandate în Camera Deputaţilor.
Pe locurile 1 şi 2 erau Partidul Naţional Liberal – 1. 103. 353 voturi
(35, 92% şi 152 mandate) şi Partidul Naţional Ţărănesc – 626. 612 voturi
(20, 40% cu 86 deputaţi).
Situaţia creată de rezultatele alegerilor parlamentare din decembrie 1937
a constituit o motivaţie de prim ordin pentru regele Carol al II-lea ca să instituie
un regim monarhic autoritar, cu interzicerea activităţii tuturor partidelor
politice (14 februarie 1938) şi promulgarea unei noi constituţii (24 februarie
1938).
Noul regim a procedat la un şir de măsuri represive împotriva Mişcării
legionare, cu arestarea liderilor şi activiştilor din teritoriu, internarea lor în
lagăr, cu un proces de „înaltă trădare“ intentat lui Corneliu Codreanu şi condamnarea
sa la 10 ani muncă silnică (mai 1938), fiind încarcerat la Jilava, apoi
la Râmnicu Sărat.
1 Istoria României în date, elaborată de Dinu C. Giurescu, Horia C. Matei, Nicolae C. Nicolescu,
Marcel D. Popa, Gheorghe Rădulescu, Alexandru Stănciulescu, coordonator Dinu C. Giurescu,
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, sub data de 24 iunie 1947.
10 | I l a r i o n Ț i u
Regimul a trecut apoi la lichidarea fizică a şefului Mişcării legionare.
Corneliu Codreanu şi alţi 13 deţinuţi legionari (Nicadorii – asasinii lui I. G. Duca
şi Decemvirii – ucigaşii lui Mihai Stelescu, un dizident al Legiunii) au fost
transportaţi de la Râmnicu Sărat la Jilava şi pe drum au fost executaţi (pe baza
unui ordin verbal) sub pretextul că ar fi încercat să fugă de sub escortă.
Uciderea lui Corneliu Codreanu a dus, ca represalii, la asasinarea – de
către un comando legionar – a primului ministru Armand Călinescu (21 septembrie
1939). La acest asasinat regimul a răspuns cu o represiune masivă –
251 persoane, aproape toată conducerea Legiunii – sunt executate (ordin verbal,
fără vreo judecată).
Şirul sângeros se încheie la 26-28 noiembrie 1940, sub regimul generalului
Antonescu, când echipe de legionari scăpate de sub control ucid, tot fără
lege, 72 de persoane – reprezentanţi ai regimului Carol al II-lea, comisari de
poliţie, dar şi profesorul Virgil Madgearu şi savantul Nicolae Iorga!
*
Dr. Ilarion Ţiu aparţine celei mai tinere generaţii de istorici. A cercetat,
cu o solidă stăpânire a meseriei, două etape din evoluţia Mişcării legionare,
după executarea lui Corneliu Codreanu şi anume:
– sub regimul dictaturii regale, 1938 până în septembrie 1940;
– sub regimul generalului (mareşalului) Ion Antonescu, ianuarie 1941–
august 1944.
Rezultatele cercetărilor sale sunt cuprinse în două volume, apărute în
20072. Ambele au ca temei o largă informaţie inedită aflată îndeosebi în dosarele
Arhivei Naţionale Istorice Centrale, şi o cuprinzătoare bibliografie. Ambele
volume se caracterizează prin analiza critică a informaţiei, o argumentaţie
strânsă, o expunere clară şi ordonată.
*
Ilarion Ţiu şi-a continuat cercetarea în volumul de faţă – Istoria mişcării
legionare, 1944-1968. Este etapa care încheie istoria acestei Mişcări, cât şi traiectoria
ei de ansamblu timp de trei decenii (1938-1968). Cercetarea se întemeiază
în proporţie de cel puţin 70% pe informaţia inedită aflată la Consiliului
Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi în Arhivele Naţionale Istorice
Centrale.
În analiza temei, mai mulţi factori au fost luaţi în considerare de autor,
anume:
– Statutul Mişcării, interzisă de la 23 ianuarie 1941 şi intrată în clandestinitate;
2 Mişcarea legionară după Corneliu Codreanu (titlul principal la ambele volume): I – Dictatura
regală (februarie 1938-septembrie 1940). Mecanismele schimbului de generaţie, Bucureşti,
Editura Vremea, 2007, 231 p. + 4 anexe; II – Regimul Antonescu (ianuarie 1941–august
1944), aceeaşi editură, 191 p.
I s t o r i a m i ș c ă r i i l e g i o n a r e 1 9 4 4 - 1 9 6 8 | 11
– Refugierea unor lideri ai ei în Germania;
– Situaţia după 23 august 1944. Pe de o parte, legionarii erau consideraţi
parteneri neoficiali de dialog şi de către guvernamentali – îndeosebi Partidul
Comunist – şi de opoziţie. Pe de altă parte, legionarii sunt văzuţi ca un obstacol
major în calea „democratizării“, îndeosebi de către liderii PCR.
– Regruparea iniţială a aderenţilor Legiunii, în jurul unor lideri – Horaţiu
Comăniciu, Radu Mironovici, Nicolae Petraşcu – aflaţi în ţară, plus Horia Sima
din Germania (1944-1945);
– A doua regrupare a efectivelor Legiunii după semnarea unui protocol cu
Ministerul de interne (10 decembrie 1945);
– Etapa cea mai dură, care începe cu arestarea în masă a aderenţilor Legiunii
(14/15 mai 1948), continuată cu „procesele“ unor lideri, cu infama acţiune
aşa-zisă de reeducare (Piteşti) – un univers al violenţei absolute – cu metoda
„cultural-educativă“ (la Aiud), nu mai puţin apăsătoare şi chinuitoare psihic.
Cercetarea lui Ilarion Ţiu merge mai departe pentru a stabili situaţia foştilor
legionari, după graţierile din 1963/1964.
Numeroase contribuţii se regăsesc la fiecare din componentele mai sus
enumerate. Ele se reunesc pentru a reconstitui istoria acestei Mişcări, în faza ei
de sfârşit. Dintre aceste contribuţii de reţinut şi compoziţia grupelor de rezistenţă
din munţi – catalogate de oficialităţi ca „legionare“ şi de fapt infirmate de
evidenţa documentară; de asemenea, statistica legionarilor eliberaţi în 1964 –
ei formau circa 41% din cetăţenii socotiţi, atunci, că reprezintă în continuare,
un pericol pentru regimul democrat-popular. De asemenea, urmărirea „informativă“
a foştilor lideri; sau activitatea anticomunistă a mişcării, în creştere, în
paralel cu războiul rece între SUA şi URSS.
Evoluţiile au fost reconstituite cu grijă de autor din multiple informaţii –
în majoritate inedite – şi reprezintă contribuţii notabile în cunoaşterea unei
teme noi în întregimea ei, intrată acum în circuitul ştiinţific.
Citind volumul, ai sentimentul unui lucru bine întocmit. Un sentiment
care vine din faptul că lucrarea urmează şi aplică regulile ştiute şi îndelung
confirmate ale cercetării istorice: de la informaţia culeasă, pe cât posibil, din
multiple documente, la analiza ei critică şi la reconstituirea într-un tot coerent,
cât mai aproape de ce va fi fost. Este un rezultat care ne confirmă că realitatea
unor ani poate fi cunoscută, încet, cu trudă, dar cu înţelegere şi dreaptă cumpănire.
Acad. Dinu C. Giurescu





I s t o r i a m i ș c ă r i i l e g i o n a r e 1 9 4 4 - 1 9 6 8 | 13
Introducere
Astăzi, cuvântul „hitlerist“ la noi în ţară este sinonim cu cuvântul
„legionar“ şi în acelaşi timp cu „trădător şi duşman al poporului“3.
Teohari Georgescu, aprilie 1945
upă Lovitura de Palat de la 23 august 1944, România a intrat într-o
nouă fază a istoriei sale, caracterizată de influenţa dominantă a
Uniunii Sovietice. Până în decembrie 1989, atât viaţa politică, cât şi
viaţa privată au fost marcate de această reconfigurare a statutului internaţional
al ţării noastre.
Mişcarea legionară, alături de grupările politice tradiţionale, a fost influenţată
de noile împrejurări, evoluţia organizaţiei având o serie de caracteristici.
Încă de la fondare, Garda de Fier a făcut parte din familia politică a extremei
drepte. Aşadar, prin ideologie, gruparea se afla în opoziţie cu Partidul Comunist
Român, care, după 23 august 1944, a devenit dominant pe scena politică a
ţării, cu ajutorul Armatei Roşii şi a Uniunii Sovietice. Pe de altă parte, conducerea
Mişcării legionare, aflată în Germania, a fost angrenată într-o construcţie
opoziţionistă faţă de noile autorităţi instalate după 23 august 1944 – „Guvernul
Naţional“ de la Viena. Aşadar, legionarii din ţară se aflau subordonaţi ierarhic
unor lideri fideli încă naziştilor, având, în consecinţă, un statut incomod. Nu
trebuie omis nici faptul că membrii Gărzii de Fier erau consideraţi impulsivi,
extremişti şi, în consecinţă, un pericol pentru democratizarea României, solicitată
de Naţiunile Unite Antifasciste la finalul celui de-Al Doilea Război
Mondial.
Toate aceste aspecte negative de imagine ale Mişcării legionare au fost exploatate
de Partidul Comunist Român, care, începând cu 23 august 1944, încerca
să-şi legitimeze politic dominanţa pe care Armata Roşie i-o atribuise în actul
de guvernare. „Tema legionară“ a fost utilizată continuu de propaganda comunistă,
cu precădere până în martie 1945, când la conducerea Executivului a fost
instalat dr. Petru Groza (cazurile de activitate legionară erau fictive, având
rolul de a întreţine atmosfera de „pericol nazist“ în rândul populaţiei)4. Nici
după acest moment legionarii nu au fost excluşi de pe lista „atentatorilor“ la
„democratizarea“ ţării, dar discursul propagandistic oficial s-a nuanţat şi s-a
estompat.
3 „Hitlerist, legionar sau trădător şi duşman al poporului, înseamnă acelaşi lucru“, în Scânteia,
23 aprilie 1945.
4 Scânteia, septembrie 1944-martie 1945, passim.
D
14 | I l a r i o n Ț i u
Aşa-zisul „pericol legionar“ nu era doar o temă propagandistică după război.
Garda de Fier fusese în perioada interbelică o grupare importantă pe scena
politică românească, chiar dacă nu avusese reprezentare parlamentară consistentă.
În primul rând, organizaţia s-a remarcat prin abilitatea de a-i atrage pe
tinerii intelectuali în rândurile ei, dar şi prin unele episoade extremiste, cum au
fost asasinatele contra prim-miniştrilor Ion-Gheorghe Duca şi Armand Călinescu5.
În perioada septembrie 1940-ianuarie 1941, Mişcarea legionară își exercitase
actul de guvernare alături de Ion Antonescu, însă colaborarea s-a încheiat
violent, prin evenimentele din 21-23 ianuarie 19416. După 23 august 1944, cercurile
politice, militare şi intelectuale susţineau că Garda de Fier reprezenta un
pericol pentru soliditatea colaborării cu Aliaţii, întrucât era de sorginte nazistă
şi aştepta instrucţiuni din Germania – organizaţia fiind denumită „Coloana a
V-a a lui Hitler“. Lucrările ştiinţifice elaborate în baza documentelor de arhivă
au infirmat teza supunerii ideologice a legionarilor faţă de nazişti, precum şi a
finanţării de la Berlin7. Mai mult, în perioada războiului, liderii organizaţiei
refugiaţi în Germania avuseseră un statut incert, fiind internaţi în domicilii
obligatorii şi în lagăre8.
Având în vedere contextul descris mai sus, în lucrarea de faţă vom prezenta
o analiză istorică a evoluţiei Mişcării legionare după 23 august 1944, prin metoda
cronologică, în vederea identificării mecanismelor prin care organizaţia a
supravieţuit politic după intrarea României în războiul contra Germaniei. Ne
interesează, de asemenea, mijloacele prin care Garda de Fier a reuşit să evite
asocierea cu naziştii după încheierea conflagraţiei, şi în ce măsură a reprezentat
o forţă de opoziţie pentru Partidul Comunist Român. Vom studia activitatea
organizaţiei şi după suprimarea grupărilor politice de către regimul comunist,
începând cu 1947. Limita superioară cronologic este anul 1968, când statutul
României pe plan internaţional s-a îmbunătăţit datorită unor acţiuni dizidente
întreprinse de Nicolae Ceauşescu în cadrul „blocului socialist“, în urma cărora a
câştigat simpatia statelor democratice. După acest moment, interesul occidentalilor
faţă de opoziţia din România, inclusiv faţă de legionari, a scăzut drastic,
descurajând astfel atitudinile contestatare la adresa regimului.
Teza pe care o susţinem, în urma cercetării întreprinse, este că Mişcarea legionară
a reuşit să rămână o organizaţie politică şi după 23 august 1944, deşi
oficial nu i-a fost reconfirmat nici un moment acest statut. Deşi fostele partide
politice care activaseră înainte de februarie 1938 şi-au putut relua activitatea,
legionarii nu au beneficiat de acest drept, în baza Convenţiei de Armistiţiu, care
5 Heinen, Armin, Legiunea „Arhanghelul Mihail“, mişcare socială şi organizaţie politică: o contribuţie
la problema fascismului internaţional, Bucureşti, Editura Humanitas, 2006, p. 443-451.
6 Ţiu, Ilarion, Mişcarea legionară după Corneliu Codreanu, vol. II, Regimul Antonescu (ianuarie
1941-august 1944), Bucureşti, Editura Vremea, 2007, p. 31-36.
7 Heinen, Armin, op. cit., p. 172, 314-317.
8 Ţiu, Ilarion, op. cit., p. 100-110, 124-129.
I s t o r i a m i ș c ă r i i l e g i o n a r e 1 9 4 4 - 1 9 6 8 | 15
interzicea activitatea organizaţiilor de extremă dreapta. Totuşi, neoficial, legionarii
erau consideraţi parteneri de dialog politic atât de comunişti, cât şi de
celelalte partide democratice. Întrucât situaţia internaţională era confuză după
9 mai 1945, existând zvonuri privind „iminenţa“ unui nou război mondial între
ţările democratice şi cele comuniste, Mişcarea legionară a rămas o organizaţie
în aşteptare. Aceasta intra în calculele politice atât ale comuniştilor, cât şi ale
naţional-ţărăniştilor. De fapt, toate grupările de pe scena politică au avut negocieri
neoficiale cu legionarii, până în momentul interzicerii partidelor, în anii
1947-1948. De asemenea, după instalarea definitivă a regimului comunist, în
1948, Mişcarea legionară şi-a păstrat statutul de organizaţie politică, pe fondul
aceluiaşi prezumtiv război „iminent“ între Est şi Vest. Chiar după eliberarea
deţinuţilor politic, din 1964 legionarii erau trataţi ca potenţiali opozanţi ai regimului,
în contextul în care nu au fost sinceri în procesul de „reeducare prin
muncă cultural-educativă“, păstrându-şi atitudinile dobândite prin ideologia de
dreapta pe care o îmbrăţişaseră în tinereţe.
Având în vedere că Mişcarea legionară a fost o organizaţie politică după Al
Doilea Război Mondial, vom studia în ce măsură a activat împotriva instaurării
dictaturii comuniste. În consecinţă, vom analiza un caz paradoxal, respectiv
acţiunea unei grupări de extremă dreapta contra instaurării unui alt tip de
autoritarism, de stânga. Trebuie menţionat că, încă din 1944, legionarii au renunţat
la tezele ideologice autoritariste, pe fondul unui curent general european
de democratizare a vieţii politice.
După cum am precizat anterior, resursele Mişcării legionare de opoziţie faţă
de instaurarea comunismului erau limitate. În primul rând, prin Convenţia de
Armistiţiu, legionarii trebuiau să renunţe la unele mesaje doctrinare ale organizaţiei,
care-i făcuseră atractivi înainte de război. Aşadar, înceta critica la
adresa democraţiei şi a „politicianismului“. De fapt, nici nu mai conta aşa mult
doctrina după 23 august 1944, întrucât nu s-au mai făcut înscrieri semnificative.
Dispoziţiile către cuiburi spuneau că era nevoie de „oameni siguri“, cunoscuţi
cu activitate legionară înainte de război, pentru a nu se infiltra agenţi ai
serviciilor secrete. Pe de altă parte, ca şi în cazul celorlalte „partide istorice“,
acţiunea de recrutări de noi membrii era iluzorie, întrucât cetăţenii neangajaţi
politic înainte de război s-au înscris în partidele de stânga, pentru diverse beneficii,
sau pentru a-şi conserva statutul socio-economic. În general, partidele tradiţionale
s-au bazat pe membrii pe care-i avuseseră înainte de februarie 1938.
Pe lângă această problemă a recrutărilor de noi membri, Mişcarea legionară
mai avea probleme şi în ceea ce privea menţinerea celor vechi. Mai mult decât
naţional-ţărăniştii sau naţional-liberalii, legionarii înclinau să se înscrie în partidele
apropiate comuniştilor, din oportunism sau constrângere.
În consecinţă, potenţialul de acţiune politică al Mişcării legionare după război
a fost afectat de noile împrejurări. În general, organizaţia a supravieţuit în
16 | I l a r i o n Ț i u
virtutea instinctului de conservare, membrii săi acţionând pentru a cunoaşte ce
avea de gând Guvernul cu ei, sau în baza relaţiilor de prietenie. Aşadar, pe parcursul
lucrării vom analiza în ce măsură s-au putut menţine unele contacte în
împrejurările date (capitolul 1), care erau planurile organizaţiei pentru România
post-belică şi în ce măsură Mişcarea legionară a participat la rezistenţa
împotriva comunismului (capitolul 2). De asemenea, vom studia dacă noua
structură colectivă de conducere a organizaţiei de după război (constituită în
jurul lui Nicolae Petraşcu) a reuşit să menţină unitatea Gărzii de Fier – în libertate
şi în spaţiul penitenciar –, având în vedere că, prin tradiţie, exista un
singur lider care avea autoritate asupra tuturor camarazilor (capitolul 3). Nu în
ultimul rând, ne interesează cum a supravieţuit organizaţia după graţierea
deţinuţilor politic în 1964, şi în ce relaţii s-a aflat cu regimul comunist „liberal“
al lui Nicolae Ceauşescu (capitolul 4).
Analiza activităţii Mişcării legionare în perioada 1944-1968 se doreşte a fi o
contribuţie la istoriografia românească întrucât nu există lucrări de specialitate
dedicate exclusiv acestei perioade. Cercetarea va contribui la cunoaşterea în
domeniu, incluzând Mişcarea legionară în categoria grupărilor politice care s-au
opus instaurării comunismului în România, în baza unei analize care îmbină
contribuţiile istoriografice de până acum, cu informaţiile extrase din memorialistică
şi documentele inedite de arhivă.
Istoriografia temei
Istoria Mişcării legionare a prezentat interes istoriografic încă din perioada
regimului comunist. Prima sinteză a fost publicată în anul 1971 (reeditată în
1980), sub semnătura a doi istorici de la Institutul de Studii Istorice şi Social-
Politice de pe lângă Comitetul Central al Partidului Comunist Român – Mihai
Fătu şi Ion Spălăţelu. Discursul istoriografic a fost puternic ideologizat, după
cum reiese încă din titlul monografiei: „Garda de Fier, organizaţie teroristă de
tip fascist“9. Lucrarea reia tezele regimului privind caracterul antinaţional şi
terorist al Mişcării legionare. Referitor la perioada 1944-1948, cei doi istorici au
preluat integral informaţiile din rechizitoriile proceselor care li s-au organizat
legionarilor după arestările începute în noaptea de 14/15 mai 1948: acţiunea
anti-naţională a lui Horia Sima de constituire a unui guvern în exil, în 1944-
1945 (p. 367); acţiunea trădătoare a lui Platon Chirnoagă de constituire unei
„Armate Naţionale“ în exil (p. 370); sabotajele puse la cale de echipele de legionari
paraşutate, în 1944 (p. 372); acţiunea trădătoare a lui Eugen Teodorescu
de constituire a unui serviciu de informaţii pro-american, în 1947 (p. 378); presupusele
atentate împotriva membrilor guvernului iniţiate de George Manu, în
9 Fătu, Mihai, Spălăţelu, Ion, Garda de Fier, organizaţie teroristă de tip fascist, Bucureşti, Editura
Politică, 1980, 388 p.
I s t o r i a m i ș c ă r i i l e g i o n a r e 1 9 4 4 - 1 9 6 8 | 17
1948 (p. 377); operaţiunea „imperialistă“ a franco-americanilor de paraşutare a
unor legionari la începutul anilor ’50 (p. 384). De asemenea, M. Fătu şi I.
Spălăţelu blamează în termeni duri strategia lui Iuliu Maniu de a-i primi pe
unii legionari transilvăneni în PNŢ, în anul 1944 (p. 373-374).
În epocă, istoricii regimului care au scris despre Mişcarea legionară au avut
un puternic concurent în persoana cercetătorului german Armin Heinen, care
în anul 1984 a susţinut la Universitatea Trier teza de doctorat cu titlul „Die
Legion «Erzengel Michael» in Rumänien: soziale Bewegung und politische
Organisation: ein Beitrag zum Problem des internationales Faschismus“, publicată
anul în 1986 la München10, iar în România în anul 1999 (reeditată în
2006). Monografia lui Armin Heinen este cea mai completă istorie a Mişcării
legionare care s-a scris până în prezent, însă cercetătorul german nu a surprins
în lucrarea sa perioada de după război. Probabil nu a avut posibilitatea să cerceteze
arhivele româneşti despre perioada respectivă. Referitor la aspectele care
ne interesează, Armin Heinen a surprins doar etapa „Guvernului Naţional“ de
la Viena, cercetând arhive din spaţiul german11.
După căderea comunismului, în România au apărut mai multe lucrări de
specialitate care tratează istoria Mişcării legionare. Însă, majoritatea, se referă
la perioada interbelică, când organizaţia era condusă de Corneliu Codreanu.
Este de înţeles, întrucât această etapă din istoria Gărzii de Fier a fost cea mai
prodigioasă atât politic, cât şi cultural. Totuşi, unii cercetători au studiat şi activitatea
organizaţiei după Al Doilea Război Mondial, în măsura în care au avut
acces la Arhiva Serviciului Român de Informaţii, până la constituirea Consiliului
Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (în anul 2000). Astfel, în
1997 a apărut lucrarea „Mişcarea legionară: mit şi realitate“, sub semnătura lui
Constantin Petculescu12. Pe alocuri însă, istoricul păstrează limbajul predecesorilor
săi din perioada comunistă, căzând în capcana tezelor emise de autorii
rechizitoriilor proceselor în care au fost judecaţi legionarii după 14/15 mai 1948.
Analiza comparativă a surselor şi interpretarea documentelor este ambiguă. O
eroare de interpretare este afirmaţia că „Mişcarea Naţională de Rezistenţă lucra
direct şi era oarecum subordonată conducerii Mişcării legionare din ţară“ (p.
238).
Istoria postbelică a Mişcării legionare beneficiază de informaţii furnizate de
o lucrare recentă a istoricului Tiberiu Tănase, cu titlul „Feţele monedei: Mişca-
10 Heinen, Armin, Die Legion „Erzengel Michael“ in Rumänien: soziale Bewegung und politische
Organisation: ein Beitrag zum Problem des internationales Faschismus, München, Oldenbourg,
1986, 558 p.
11 Heinen, Armin, Legiunea „Arhanghelul Mihail“..., p. 432-434.
12 Petculescu, Constantin, Mişcarea legionară: mit şi realitate, Bucureşti, Editura Noua Alternativă,
1997, 319 p.
18 | I l a r i o n Ț i u
rea legionară între 1941-1948“13. Istoricul tratează o altă perioadă decât noi,
respectiv 1941-1948. Faţă de informaţiile prezente în „Feţele monedei: Mişcarea
legionară între 1941-1948“, ne propunem să edificăm care a fost structura
de conducere a Mişcării legionare după Al Doilea Război Mondial, să cercetăm
care era numărul legionarilor din ţară, să identificăm detaliile organizatorice
ale Mişcării şi să vedem în ce măsură Garda de Fier a avut potenţial opoziţionist
faţă de regimul comunist.
Sursele
Având în vedere că istoriografia temei este insuficientă pentru edificarea
problemelor studiate în monografia noastră, mai ales pentru perioada post-
1948, am întreprins o cercetare intensă în arhivele publice.
Arhivele Naţionale ale României – Direcţia Arhive Naţionale Istorice Centrale
ne-au furnizat două tipuri de documente. În primul rând, am utilizat dosarele
din fondurile create de Ministerul de Interne în perioada 1944-1948, respectiv
Fondul Cabinetul Ministrului de Interne, Fondul Direcţia Generală a
Poliţiei, Fondul Inspectoratul General al Jandarmeriei, Fondul Ministerul de
Interne – Diverse. Dintre toate acestea, cel din urmă fond a fost cel mai bogat
ca informaţie, însă, din păcate, unele dosare au fost descompletate la sfârşitul
anilor ’40 şi începutul anilor ’50, când o parte a filelor componente au fost transferate
instanţelor de judecată, pentru procesele organizate legionarilor după
operaţiunea de arestare din noaptea de 14/15 mai 1948. Foarte utile ne-au fost
în cercetarea noastră şi dosarele din fondul Comitetului Central al Partidului
Comunist Român, respectiv Secţiile Administrativ-Politică şi Cancelarie. Documentele
prezente în Fondul CC al PCR – Secţia Cancelarie ne edifică asupra
intenţiilor reale ale regimului comunist faţă de partidele din opoziţie, referitor
la Mişcarea legionară, în cazul de faţă. Astfel aflăm că nici un moment autorităţile
nu au dorit un „pact de neutralitate“ cu legionarii, liderii organizaţiei fiind
în permanenţă monitorizaţi, în vederea informării celor mai importanţi
responsabili ai Partidului Comunist Român.
Mult mai utile ne-au fost documentele elaborate de Securitate, depozitate în
fondurile de arhivă ale Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii
(CNSAS). Informaţii cu caracter general sunt prezente în Fondul Documentar,
asemănătoare celor furnizate de fondurile Ministerului de Interne,
depozitate la Arhivele Naţionale. Însă edificatoare ne-au fost documentele din
dosarele Fondului Penal de la CNSAS, mai ales în ceea ce-i priveşte pe liderii
organizaţiei. Aceştia au fost incluşi în procese de mare anvergură, fiindu-le alăturaţi
în „loturile“ lor cei mai importanţi activişti ai organizaţiei. Prin anchete
13 Tănase, Tiberiu, Feţele monedei: Mişcarea legionară între 1941-1948, Bucureşti, Editura
Tritonic, 2010, 320 p.
I s t o r i a m i ș c ă r i i l e g i o n a r e 1 9 4 4 - 1 9 6 8 | 19
şi declaraţii, Securitatea a colectat o multitudine de informaţii despre istoria
Mişcării legionare, cum nu se mai făcuse anterior. Însă rechizitoriile nu au fost
elaborate în baza acestor documente, ci după scenariile pregătite anterior de
autorităţi. După eliberările din 1964, legionarii au fost monitorizaţi prin dosare
de urmărire informativă, depozitate astăzi în Fondul Informativ de la CNSAS.
Lectura acestora ne oferă o imagine despre ce a însemnat Mişcarea legionară
după încheierea perioadei penitenciare, şi în ce măsură membrii acesteia mai
reprezentau un pericol pentru siguranţa statului comunist.
„Moștenirea“ politică și ideologică
a lui Corneliu Codreanu a
rămas principala temă de dezbatere
în Mișcarea legionară și după
Al Doilea Război Mondial
Memorialistica
Având în vedere că documentele de arhivă sunt emise în general de autorităţi,
a fost nevoie să confruntăm unele afirmaţii prezente în dosare cu alte tipuri
de informaţii. În acest sens ne-au fost de ajutor lucrările cu caracter memorialistic,
provenite, cu precădere, din rândul legionarilor. Utilizarea acestora
a fost destul de anevoioasă, având în vedere că membrii Mişcării legionare erau
împărţiţi după război în mai multe „tabere“, care se acuzau reciproc de eşuarea
guvernării „naţional-legionare“ şi de activitatea organizaţiei după asasinarea
lui Corneliu Codreanu. Coroborând lucrările memorialistice cu sursele de arhivă
şi contribuţiile istoriografice, avem convingerea că am extras informaţiile
veridice despre problematica pe care o studiem în lucrarea noastră.
20 | I l a r i o n Ț i u
Terminologie
În cercetarea de faţă vom utiliza unii termeni specifici limbajului legionar,
care vor fi aşezaţi întotdeauna între ghilimele. Aşadar, vom folosi sintagma
„Comandamentul pe ţară“ pentru a desemna structura colectivă de conducere a
Mişcării legionare de după 23 august 1944. „Comandamentul pe ţară“ s-a constituit
încă din perioada regimului Antonescu, însă a fost reactivat după întoarcerea
lui Nicolae Petraşcu în ţară, la sfârşitul anului 1944. Când vom utiliza
cuvântul „Comandant“, cu derivatele sale, ne vom referi la Horia Sima, cunoscut
în organizaţie cu această sintagmă, datorită gradului său din Mişcare. Sima
a fost denumit „Comandantul“ după preluarea conducerii organizaţiei, având în
vedere că predecesorului său, Corneliu Codreanu, i se spusese „Căpitanul“. Tot
cu referire la Horia Sima vom întâlni termenul „simist“ sau „anti-simist“. Acesta
reprezintă calitatea de susţinător sau opozant al lui Sima. În primele două
capitole vom întâlni frecvent noţiunea de „triere“. Este vorba despre acţiunea
autorităţilor de arestare a legionarilor consideraţi periculoşi, în primele luni
după 23 august 1944. Termenul „paraşutaţi“ şi derivatele acestuia se referă la
legionarii lansaţi cu paraşutele de către nazişti la sfârşitul anului 1944, pentru
a pregăti operaţiuni în spatele frontului româno-sovietic. Operaţiunea s-a realizat
în baza Convenţiei de Armistiţiu. Când vom utiliza sintagma „pactul de
neutralitate“, cu derivatele sale, ne vom referi la protocolul negociat de liderii
Mişcării legionare cu Ministerul de Interne, în decembrie 1945. Termenul „macedonean“,
cu derivatele sale, se referă la membrii Mişcării legionare care făceau
parte din comunitatea de aromâni. Aceştia se aflau cu precădere în Dobrogea
şi în Bucureşti, fiind numiţi „macedoneni“ în limbajul legionar încă din perioada
interbelică. Când vom utiliza sintagma „femeile legionare“, cu derivatele
sale, ne vom referi la „Corpul Femeilor Legionare“, sau „Cetăţuile“. Sintagma
„organizaţia din închisori“, cu derivatele sale, se referă la structura politică a
Mişcării legionare care acţiona în spaţiul penitenciar românesc, atât înainte de
23 august 1944, cât şi după aceea.

RECENZII

Spune-ne opinia ta despre acest produs! scrie o recenzie

Titluri de același autor

Created in 0.050 sec