Eliberarea. Dincolo de limite, dincolo de sine

În Eliberarea, Cătălin continuă să analizeze esenţa fiinţării şi a devenirii fiinţei umane, în drumul ei către Eliberare. Capitolele cărţii vorbesc despre complexitatea acestui proces: Liniştea, Egoul, Cunoaşterea, Acum-ul, Gândurile, Observarea, frica, Acceptarea, Siguranţa, Suferinţa, Conştientizarea, Conflictul, Non-dualitatea, Devenirea, Ascultarea, Tradiţiile, Simplitatea, Eliberarea.

Synopsis:

Eliberarea nu este rezultatul unei viziuni sau produsul unei căi spirituale. La finalul tuturor căilor, se regăseşte punctul comun. Bineînţeles, fiecare cale este unică şi individuală, însă, într-un final, toate căile duc într-un singur punct. Această carte este o invitaţie la ceea ce uneşte, nu la ceea ce fragmentează. O întoarcere conştientă la Unica Prezenţă.

Viziunile despre Eliberare diferă. Însă viziunea despre Eliberare nu este Eliberarea în Sine. Tocmai de aceea, în momentul în care omul îşi permite să renunţe conştient la ancorarea în propria viziune, acesta merge dincolo de factorul care nu îl lasă să observe că deja este acolo unde vrea să ajungă. Totul este Aici, Acum. În mod paradoxal, deja eşti Ceea Ce Dintotdeauna Eşti. Altfel, nu ai fi.

Aşadar, tocmai pentru că nu suntem aici pentru a crea un nou sistem sau o nouă cale, se poate observa că acest text va conduce cititorul către transcenderea propriilor limite. Printr-un limbaj direct şi lipsit de orice apartenenţă, cartea de faţă nu protejează un sine egotic spiritualizat şi nu îşi propune să scoată în evidenţă o anumită imagine preferenţială despre sine. Eliberarea nu protejează pe nimeni şi, în cele din urmă, Eliberarea dezrădăcinează chiar şi cele mai adânci ataşamente faţă de propria călătorie. În absenţa ataşamentului faţă de propria cale, rămâne o prezenţă liberă de orice condiţionare. În absenţa celui îngrădit, rămâne Eliberarea.

Dincolo de frică, durere şi suferinţă. Dincolo de ritualuri şi tradiţii. Dincolo de sine.

Despre autor:

Prin cărţile scrise şi prin conferinţele susţinute, Cătălin Manea aprofundează aspectele esenţiale ale călătoriei de întoarcere la Natura Primordială a Fiinţei. În modul său de exprimare, Cătălin îmbină artisticul cu practicul, folosind în dese rânduri jocuri subtile de cuvinte, tocmai pentru a evidenţia prezenţa Infinitului Mister transcendent cunoaşterii conceptuale.

Mai multe informaţii despre Cătălin Manea şi despre activitatea lui, pot fi găsite pe site-ul www. catalin-manea. com.

Fragment din carte:

 SUFERINŢA

Focul arde doar dacă este întreţinut. Odată cu recunoaşterea factorului care întreţine focul, probabilitatea de ardere îşi pierde din potenţialitate, acest fapt datorându‑se lip­sei de dependenţă faţă de cauzalitatea focului. Odată desco­perit sinele care întreţine focul, are loc o separaţie spontană între foc (ceea ce este întreţinut) şi sine (cel care întreţine ceea ce este întreţinut). Aşadar, urmând o analogie firească, putem face legătura conştientă între suferinţă şi foc.

Fără un sine care să întreţină suferinţa, nu ar exista personalizare şi, implicit, dependenţa faţă de reacţie. Suferinţa nu este proprie, ci de­vine proprie odată cu raportarea inconştientă la reacţia sinelui egotic asupra durerii. În mod evident, acolo unde nu există circumstanţe propice, nu există acţiune inconştientă, iar aceste circumstanţe sunt amplificate intens de prezenţa identificării şi a reacţiei, care este o emanaţie perpetuă provenită chiar din identificare. Identificarea sporeşte tendinţa de posesie, iar po­sesia împuterniceşte protecţia, această relaţie ducând la trans­punerea sinelui individual în frontul de luptă construit chiar de propria ignoranţă. De ce este vorba despre ignoranţă? Pentru că o majoritară cauză a suferinţei este chiar ignorarea adevă­ratei naturi a realităţii, care nu are deloc de‑a face cu fragmen­tarea sau personalizarea. Dacă nu există un fragment care să fie condus de propriul interes de a‑şi proteja conţinutul, atunci suferinţei i se confiscă factorii care îi certificau puterea de control. Cu adevărat, iluzia te poate controla doar cu puterea pe care tu i‑o oferi, această putere provenind, în mare parte, din identificarea cu o formă de existenţă separată de celelalte forme şi, implicit, separată chiar de Existenţă.

Raportarea la propriul conţinut constituie o probabilitate destul de mare în ceea ce priveşte supunerea faţă de fluctuaţiile relativului în care există forma. A depinde de un anumit frag­ment exterior echivalează cu a autoriza, în mod inconştient, controlul iluziei asupra elementului cu care te identifici. Prin percepţia în separare, are loc sporirea şanselor de raportare la dorinţele egotice, râvnele personale şi stimulii senzoriali, aceste elemente fiind instrumentele cele mai des folosite de către sinele egotic, în perspectiva consolidării recompensei personale, care nicidecum nu este o certitudine, ci o probabili­tate care implică efort, acţiune şi reacţie. Aşadar, recompensa nu este percepută ca fiind o călătorie, ci mai degrabă, ca fiind o destinaţie, care, prin interpretarea subiectivă, poate avea po­tenţialul de a stimula activitatea mentală şi emoţională.

Dacă recompensa era o certitudine, interesul pentru recompensă scădea în mod evident, chiar datorită faptului că un element localizabil poate oferi o răsplată localizabilă, finită şi anticipa­bilă. A transcende separarea înseamnă, automat, a depăşi ne­voia fictivă de a primi ceva de la altcineva, din simplul motiv că, fără separare, nu există altcineva, ci doar acelaşi. Dacă nu există un altul, raportarea la conţinutul propriu îşi pierde justi­ficarea, deoarece „propriul“ nu poate exista cât timp nu există un fragment care să protejeze ceea ce deţine, sau, mai indicat spus, ceea ce are impresia că deţine. Însă, convingerea că poţi deţine ceva este foarte promiţătoare pentru sinele individual care există chiar pe această structură a tendinţei de a cuceri şi de a a avea autoritate în realitatea pe care o fragmentează prin percepţie. Ce interes ar mai putea întreţine egoul dacă i s‑ar confisca posibilitatea de a deţine ceva? Unde nu există perspective de acumulare, nu există nici supunere faţă de cel care încearcă să acumuleze, prin intermediul identificării şi, implicit, al relaţiei cunoaştere – perspectivă – percepţie.

Ataşamentul faţă de propriul conţinut este un factor fun­damental în angrenajul supunerii faţă de suferinţă. Orice urmă de ataşament este o mişcare de dependenţă, iar orice tendinţă de dependenţă împuterniceşte o posibilitate de a suferi. Cu alte cuvinte, orice urmă de ataşament amplifică posibilitatea de a suferi, din simplul motiv că relativitatea în care există forma nu îi asigură formei îndeplinirea dorinţelor şi materializarea pretenţiilor. Odată cu identificarea, apare şi raportarea, care, bineînţeles, conduce la personalizare/separare. Gând după gând, emoţie după emoţie, convingere după convingere. Tot acest proces de împroprietărire mentală, emoţională sau spiri­tuală este, de fapt, o călătorie în interiorul labirintului egotic, în care suferinţa, frica şi durerea sunt evident autoritare. Deşi este deosebit de greu de acceptat, călătoria spirituală începe chiar prin intermediul egoului – din dorinţa egoului de a se purifica sau elibera – chiar dacă în dese rânduri sunt invocaţi alţi factori, care, paradoxal şi uşor amuzant, ţin tot de „per­sonalizare“. Propria călătorie, propria karmă, propriul suflet, propria reîncarnare, propria evoluţie, propria ascensiune, propriul spirit. Tot ceea ce este propriu conduce la separare, indiferent dacă identificarea se face la nivel subtil sau grosier. Şi tot ceea ce implică raportarea inconştientă la separare re­prezintă o veritabilă cale către durere, frică şi amăgire, toc­mai din simplul motiv că, odată cu identificarea inconştientă şi reactivă, apare negreşit şi ataşamentul, care reprezintă hrana principală a suferinţei.