Drept civil. Partea generala In reglementarea noului Cod civil

Drept civil. Partea generala In reglementarea noului Cod civil
Preț: 49,00 lei
Disponibilitate: stoc indisponibil
Anul publicării: 2013
Pagini: 388
Categoria: Civil

DESCRIERE

Data aparitiei: Aprilie 2013


Pentru orice jurist – dar si pentru simplul particular – dreptul civil, prin impactul sau cotidian, are o importanta deosebita. Dreptul civil reprezinta nu numai ramura de drept cea mai densa si elaborata, dar si domeniul care a creat, in principal, vocabularul si conceptele juridice; el este totodata acela care poate sa formeze in noi ceea ce se numeste spirit juridic.

Este sigur ca fara un studiu temeinic al dreptului civil nu se pot intelege celelalte ramuri ale dreptului privat. Dar acest studiu necesita in prealabil o vedere de ansamblu asupra principiilor si institutiilor dreptului civil. Acest preambul ne este oferit in mod traditional de „Partea generala” sau, cum se mai numeste, „Teoria generala” ori „Introducere in dreptul civil”

Inceputul studiului acestei discipline comporta inevitabil – datorita gradului mare de abstractizare – unele dificultati pentru lectorul neinitiat; orice inceput este greu. De aceea la baza elaborarii acestui curs a stat, in primul rand, o conceptie didactica; in acest sens cursul reda numeroase exemple si spete pentru a facilita intelegerea notiunilor si institutiilor tratate.

Manualul vrea sa atinga in acelasi timp doua teluri: unul de initiere a viitorilor nostri colegi, initiere absolut indispensabila pentru a accede la treptele urmatoare ale dreptului civil; celalalt, de orientare in materie a celor ce nu imbratiseaza profesiuni juridice. In mod firesc, analizele sunt intemeiate pe noul Cod civil si pe noul Cod de procedura civila.
Date tehnice

Titlu: Drept civil. Partea generala
Pret: 49, 00 RON
ISBN: 978-606-673-049-5
Format: Academic
Pagini: 388


Cuprins 5
Cuprins
CAPITOLUL I. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL CIVIL... 11
Preliminarii. Despre Drept şi Dreptate... 11
§1. Terminologie şi definire... 15
§2. Diviziunea dreptului... 19
§3. Principalele sisteme de drept... 21
§4. Profil istoric privind dreptul civil român... 23
§5. Rolul şi funcţiile dreptului civil... 29
§6. Domeniul dreptului civil... 30
§7. Principiile dreptului civil... 32
§8. Delimitarea dreptului civil faţă de alte ramuri de drept... 38
§9. Norma de drept civil... 42
9. 1. Noţiune. Definire..... 42
9. 2. Clasificare.... 43
§10. Izvoarele dreptului civil... 47
10. 1. Noţiune. Definire. Clasificare... 48
§11. Aplicarea legii civile în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor... 67
11. 1. Consideraţii generale... 67
11. 2. Aplicarea legii civile în timp... 70
11. 3. Aplicarea legii civile în spaţiu... 75
11. 4. Aplicarea legii civile asupra persoanelor... 75
§12. Interpretarea legii civile... 76
12. 1. Interpretarea oficială şi interpretarea neoficială... 77
12. 2. Interpretarea literală, extensivă sau restrictivă... 79
12. 3. Metodele de interpretare... 80
CAPITOLUL II. RAPORTUL JURIDIC CIVIL... 87
§1. Noţiune. Caracter. Structură... 87
§2. Izvoarele raportului juridic civil concret... 89
§3. Subiectele raportului juridic civil... 94
3. 1. Noţiune... 95
3. 2. Determinarea subiectelor... 95
3. 3. Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil... 95
3. 4. Schimbarea subiectelor raportului juridic civil... 97
3. 5. Capacitatea subiectelor raportului juridic civil... 99
3. 6. Capacitatea civilă de exerciţiu... 100
§4. Conţinutul raportului juridic civil... 102
4. 1. Noţiunea de drept subiectiv civil... 102
4. 2. Teorii privind drepturile subiective... 104
4. 3. Noţiunea de conţinut al raportului juridic civil.... 106
4. 4. Definiţia şi caracterele juridice ale dreptului subiectiv... 107
4. 5. Clasificarea drepturilor civile subiective... 108
4. 6. Recunoaşterea şi ocrotirea drepturilor civile... 125
4. 7. Exercitarea drepturilor civile subiective. Abuzul de drept... 126
6 DREPT CIVIL ~ Partea generală
4. 8. Apărarea drepturilor civile prin mijloace juridice... 131
4. 9. Clasificarea obligaţiilor civile corelative drepturilor subiective... 136
§5. Obiectul raportului juridic civil... 141
5. 1. Noţiunea de obiect al raportului juridic... 141
5. 2. Bunurile... 141
5. 2. 1. Noţiunile de „lucru” şi „bun”... 141
5. 2. 2. Clasificarea bunurilor... 145
CAPITOLUL III. ACTUL JURIDIC CIVIL... 168
§1. Noţiune şi clasificare... 168
§2. Condiţii pentru valabilitatea actului juridic... 189
2. 1. Terminologie... 189
2. 2. Clasificarea condiţiilor... 189
2. 3. Capacitatea... 191
2. 4. Consimţământul... 193
2. 5. Viciile de consimţământ... 206
2. 6. Obiectul actului juridic civil... 240
A. Eroarea... 206
B. Dolul... 223
C. Violenţa... 230
D. Leziunea... 235
2. 7. Cauza actului juridic civil... 249
2. 8. Forma actului juridic civil... 257
§3. Modalităţile actului juridic... 262
3. 1. Noţiune... 262
3. 2. Utilitatea folosirii modalităţilor actului juridic... 263
3. 3. Termenul... 264
3. 4. Condiţia... 271
3. 5. Comparaţie între termen şi condiţie... 278
3. 6. Sarcina... 278
§4. Efectele actului juridic civil... 280
4. 1. Noţiune.... 280
4. 2. Principiul forţei obligatorii a actului juridic.... 280
4. 3. Regula irevocabilităţii actului juridic... 284
4. 4. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil... 287
§5. Nulitatea actului juridic civil... 302
5. 1. Definire..... 302
5. 2. Sediul materiei... 303
5. 3. Scurt istoric... 304
5. 4. Funcţiile nulităţii... 305
5. 5. Delimitarea nulităţii de alte cauze de ineficacitate a actului juridic civil... 305
5. 6. Clasificarea nulităţilor... 310
5. 7. Cauzele nulităţii... 327
5. 8. Efectele nulităţii actului juridic.... 328
5. 9. Menţinerea efectelor actului lovit de nulitate în temeiul unor principii de drept... 335
CAPITOLUL IV. PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ, DECĂDEREA ŞI CALCULUL
TERMENELOR... 339
Cuprins 7
§1. Consideraţii preliminare privind prescripţia extinctivă... 339
1. 1. Noţiune şi definire... 339
1. 2. Sediul materiei... 341
1. 3. Funcţiile şi justificarea prescripţiei extinctive.... 341
1. 4. Concepţii privind prescripţia.... 342
1. 5. Natura juridică a prescripţiei extinctive... 343
1. 6. Caracterele juridice ale prescripţiei extinctive... 344
1. 7. Efectul prescripţiei extinctive... 344
1. 8. Invocarea şi renunţarea la prescripţie... 345
1. 9. Norme incidente prescripţiei extinctive... 346
1. 10. Principiile prescripţiei extinctive... 347
§2. Domeniul de aplicare al prescripţiei extinctive... 348
§3. Termenele de prescripţie extinctivă... 356
§4. Începutul cursului prescripţiei extinctive... 357
§5. Suspendarea cursului prescripţiei extinctive... 361
§6. Întreruperea prescripţiei extinctive... 364
§7. Repunerea în termenul de prescripţie... 366
§8. Împlinirea şi calculul termenelor de prescripţie... 368
§. 9. Decăderea... 369
Index de adagii şi maxime... 371
Anexă... 373
Bibliografie uzuală... 375
Index... 377



Abrevieri 3
Prof. univ. dr. Lect. univ. dr.
Ovidiu Ungureanu Cornelia Munteanu
DREPT CIVIL.
PARTEA GENERALĂ
în reglementarea noului Cod civil
Universul Juridic
Bucureşti
-2013-
Editat de S. C. Universul Juridic S. R. L.
Copyright © 2013, S. C. Universul Juridic S. R. L.
Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin
S. C. Universul Juridic S. R. L.
Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al
S. C. Universul Juridic S. R. L.
NICIUN EXEMPLAR DIN PREZENTUL TIRAJ NU VA FI
COMERCIALIZAT DECÂT ÎNSOŢIT DE SEMNĂTURA
ŞI ŞTAMPILA EDITORULUI, APLICATE PE INTERIORUL
ULTIMEI COPERTE.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
UNGUREANU, OVIDIU
Drept civil: partea generală în reglementarea
noului Cod civil / Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu. -
Bucureşti: Universul Juridic, 2013
Bibliogr.
ISBN 978-606-673-049-5
I. Munteanu, Cornelia
347(498)
REDACÞIE: tel./fax: 021. 314. 93. 13
tel.: 0732. 320. 666
e-mail: redactie@universuljuridic. ro
DEPARTAMENTUL telefon: 021. 314. 93. 15; 0726. 990. 184
DISTRIBUÞIE: tel./fax: 021. 314. 93. 16
e-mail: distributie@universuljuridic. ro
www. universuljuridic. ro
COMENZI ON-LINE,
CU REDUCERI DE PÂNÃ LA 15%
Cuprins 9
Abrevieri
adde – a se adăuga
alin. – alineat(ul)
art. – articol(ul)
A. U. L. B. – Acta Universitatis,, Lucian Blaga”
B. Of. – Buletinul Oficial, Partea I
B. J. – Buletinul Jurisprudenţei pe anul……
B. J. C. D. – Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul….
C. A. – Curtea de apel
Cass. I, II – Curtea de Casaţie şi Justiţie a României, secţia I şi secţia a II-a
C. civ. – Codul civil
C. civ. fr. – Codul civil francez
CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului
C. fam. – Codul familiei
C. pen. – Codul penal
C. proc. civ. – Codul de procedură civilă
C. proc. pen. – Codul de procedură penală
C. D. – Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem
CJCE – Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene
CSJ – Curtea Supremă de Justiţie
Dalloz – Recueille Dalloz
Dreptul – Revista Dreptul
Ed. – Editura
ed. – ediţia
et alii – şi alţii
eod. loc. – în acelaşi loc
H. G. – Hotărârea Guvernului României
ibidem – tot acolo, în acelaşi loc
idem – acelaşi autor
i. e. – id est (adică)
infra – mai jos
ÎCCJ – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Jud. – judecătoria
J. N. – revista Justiţia Nouă
L. P. – revista Legalitatea Populară
LPA – Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 289/2009
privind Codul civil
loc. cit. – locul citat
M. Of. – Monitorul Oficial al României, Partea I
n. a. – nota autorului (autorilor)
10 DREPT CIVIL ~ Partea generală
n. n. – nota noastră (a autorului/autorilor)
OG – Ordonanţa Guvernului
OUG – Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
op. cit. – opera citată
p. – pagina
par. – paragraf(ul)
passim – în diverse locuri
P. R. – Pandectele Române
R. D. C. – Revista de Drept Comercial
R. R. D. – Revista Română de Drept
R. D. T. civ. – Revue trimestrielle de droit civil
S. C. J. – Revista Studii şi Cercetări Juridice
s. n. – sublinierea noastră
S. U. B. B. – Studia Universitatis,, Babeş-Bolyai” – Iurisprudentia
S. D. R. – Revista Studii de Drept Românesc
supra – mai sus
ş. a. – şi alţii
Trib. jud. – Tribunalul judeţean
Trib. Supr. – Tribunalul Suprem
TUE – Tratatul privind Uniunea Europeană
vol. – volumul
vs. – versus
Capitolul I. Consideraţii generale privind dreptul civil 11
CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL CIVIL
Bibliografie – D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român
în comparaţie cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, tomul I, Editura
Tipografiei ziarului „Curierul judiciar”, Bucureşti, 1916, p. 7-141; M. B. Cantacuzino,
Elementele dreptului civil, Ed. „Cartea românească” S. A., Bucureşti, 1921, p. 5-35; C.
Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil, vol. I, Ed. „Naţionala”
S. Ciornei, Bucureşti, 1929, p. 1-10; Tratat de drept civil, coord. Tr. Ionaşcu, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1967, p. 17-155; Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în
dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a XI-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P.
Truşcă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 31-78; E. Lupan, I. Sabău-Pop, Tratat de
drept civil român, vol. I, Partea generală, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 1-89; M.
Mureşan, Drept civil. Partea generală, Ed. Cordial S. R. L., Cluj-Napoca, 1992, p. 35-96; G.
Boroi, C. A. Anghelescu, Drept civil. Partea generală. Persoanele (conform noului Cod
civil), Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 1-51; E. Chelaru, Drept civil. Partea generală, ed.
a 2-a, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 3-37; I. Reghini, Ş. Diaconescu, Introducere în
dreptul civil, vol. I, Ed. Sfera juridică, Cluj-Napoca, 2004, p. 7-89; I. Dogaru, S. Cercel,
Drept civil. Partea generală, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 3-79; C. T. Ungureanu,
Drept civil. Partea generală. Persoanele (în reglementarea noului Cod civil), Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2012, p. 1-45; E. J. Prediger, Introducere în studiul dreptului civil (în
reglementarea noului Cod civil), Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 1-35; T. Prescure, R.
Matefi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 1-101;
A. Colin, H. Capitant, Cours élémentaire de droit civil français, vol. I, Libraire Dalloz,
Paris, 1934, p. 1-13; J. Carbonnier, Droit civil. Introduction, 25 édition refondue, PUF,
Paris, 1997, p. 21-133; B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Introduction au droit, quatrième
édition, Litec, Paris, 1996, p. 19-119; Ch. Larroumet, Introduction à l’étude du droit privé,
tome I, 4-e édition, Economica, Paris, 2004, p. 5-193.
Preliminarii. Despre Drept şi Dreptate
Diversitatea drepturilor de pe mapamond (dreptul german, francez, anglo-american,
român, japonez, chinez etc.) este un element de civilizaţie la fel ca cea a limbilor, etniilor,
culturilor. Cujus regio, ejus jus (cui îi aparţine ţinutul, a aceluia este dreptul). Această diversitate
este produsul unei evoluţii istorice (dreptul roman, babilonian etc.): conceptele
dreptului, mecanismele şi regulile sale nu sunt apărute de ieri din voinţa arbitrară a unui
legiuitor. Dreptul nu se naşte gata făcut, el se naşte din nevoie, spunea M. B. Cantacuzino şi
„se face cu încetul şi necontenit”.
De-a lungul timpului juriştii au dat răspunsuri diferite întrebării ce este dreptul.
Dreptul, spuneau romanii, este „arta binelui şi a justului” sau „arta de a da fiecăruia ce este
al său”. Astăzi, mai mult decât o artă, dreptul este considerat o ştiinţă: se vorbeşte despre
„ştiinţele juridice”. Totuşi, dreptul nu este o ştiinţă exactă: aceleaşi cauze nu produc
întotdeauna aceleaşi efecte. Există jurişti care definesc dreptul pur şi simplu ca „ceea ce
12 DREPT CIVIL ~ Partea generală
spune legea”: dreptul s-ar reduce astfel la regulile puse şi impuse de autoritate publică. De
altă parte, în temeiul legii se încheie contractul definit ca „legea părţilor”, încă o formă de
drept. Judecătorii la rândul lor, aşa cum vom vedea, rostesc dreptul în hotărârile lor.
Profesorii facultăţilor de drept „fac” de asemenea dreptul în sensul că el le este obiect de
studiu, de reflecţie, de critică şi de a arăta calea de urmat pentru realizarea sa practică. De
fapt - cum spunea G. Renard – facultăţile de Drept sunt sacerdoţiul intelectual şi moral
menit să întreţină şi să propage credinţa în Justiţie. În acest fel abordările dreptului sunt
multiple iar definiţiile sale de asemenea.
Dar ideea de drept? Dreptul gândit ca atare? Desigur că dreptul considerat în esenţa lui
nu este uşor de surprins. Sub acest aspect dreptul este o abstracţiune. Definiţia acestei entităţi
abstracte nu este un fapt brut de observaţie, ci fructul unei reflecţii milenare care, emanând de
la jurişti, filozofi, sociologi …, se transmite, se şlefuieşte, se decantează, se deplasează şi se
redefineşte din timp în timp; „o comoară rafinată dar niciodată desăvârşită”.
Cuvântul drept este susceptibil de diverse accepţiuni. Se înţelege prin el atât o categorie
de fenomene sociale, cât şi o ştiinţă şi, dincolo de fenomene şi deasupra ştiinţei, un absolut,
temă de filozofie pentru care – cum s-a observat - atât de uşor se moare în revoluţii şi
războaie.
„Dreptul trebuie să fie … întocmai cât este”; el poate fi, bunăoară, „forma cea mai
organizată a controlului social”, „un model de conduită construit de puterea statală”; „o
procedură pentru a menţine pacea între oameni”; „un sistem de comunicare şi de schimb”;
„antidotul păcatului”, spuneau marii noştri jurişti.
Dacă acest concept îmbracă mai multe sensuri, un lucru se poate afirma cu certitudine:
dreptul este făcut pentru noi, oamenii. În crearea, comunicarea şi realizarea sa dreptul apare
ca un fenomen al vieţii sociale. În context social dreptul întreţine raporturi de analogie, de
concurenţă sau de interpenetrare cu alte fenomene sociale. Astfel, el poate facilita
comunicarea între indivizi sau grupuri, concură la regularizarea vieţii sociale, este fenomen
de cultură şi se face vizibil prin fenomenele juridice.
Există o unitate esenţială între ordinea juridică şi stat: dreptul este de esenţă statală,
statul este de esenţă juridică; statul nu poate încălca dreptul, pentru că dreptul este identic
cu voinţa sa. La ora actuală transcendenţa dreptului ni se arată într-o uniune cu statul:
noţiunea de stat de drept. Mai mult decât prin faptul că statul posedă un drept, legi, instanţe,
o ordine care exclude justiţia privată, această noţiune cere ca statul să se simtă legat de
drept, ca el să respecte legile pe care însuşi le-a făcut, să respecte deciziile propriilor
instanţe; trebuie ca cetăţenii să fie garantaţi împotriva unui arbitrariu al legilor sau
instanţelor, să se asigure în primul rând libertatea de credinţă, de conştiinţă şi libertatea de
exprimare. În acest scop este organizată o dublă garanţie: asupra legilor un control de
constituţionalitate, împotriva hotărârilor, căile de atac judecătoreşti. În acest context să
amintim că vechii înţelepţi spuneau că trebuie să ţinem la legi aşa cum ţinem la zidurile
cetăţii noastre. Tragediile greceşti ale lui Eschile, Sofocle şi Euripide au surprins cu o forţă
de expresie unică conflictele esenţiale ale omului şi tragicul condiţiei sale: puterea teribilă şi
stranie a destinului care face incert viitorul său, dar şi imensa putere a omului care poate săl
conducă la bine dar şi la rău. Dar dincolo de acestea ele au pus în lumină ataşamentul
cetăţenilor faţă de lege; aceasta era, după ei, ceea ce-i deosebea de barbarii care sunt supuşi
arbitrariului.
Nu putem să nu remarcăm faptul că dreptul face parte din cultura generală. Din toate
timpurile el a furnizat subiecte scriitorilor şi artiştilor. Bineînţeles că ceea ce intră astfel în
cultura naţională nu este dreptul în stare pură, ci un drept remodelat de imaginaţie, de
Capitolul I. Consideraţii generale privind dreptul civil 13
fantezie. Însă nu toate disciplinele de drept au un impact egal în cultură: dreptul penal a
lăsat mai multe urme decât dreptul civil (poate pentru spectaculozitatea lui dar şi poate
pentru faptul că este mai uşor de receptat şi de înţeles de către neprofesionişti); la fel dreptul
procesual care are ceva în acelaşi timp solemn şi teatral care este mai fascinant pentru
profani decât legea substanţială care este rece, impersonală, abstractă şi uneori obscură. Dar
dreptul este prezent în cultură şi prin fabule, zicători şi proverbe.
Nu trebuie uitat, că dreptul este prin el însuşi o cultură: există o cultură juridică care
joacă un rol important în formarea juristului. În sensul curent, noţiunea de cultură juridică
se referă la un sens calitativ, chiar elitist. Ea se ataşează de calităţile operelor juridice, în
mod obiectiv, dar şi de calităţile personale ale unui jurist (în sens subiectiv). Astfel
înţeleasă, cultura juridică nu este uşor de definit. Unele analize privilegiază forma
(conciziunea, claritatea stilului); se vorbeşte în acest caz despre o elegantia juris; altele fac
elogiul fondului. Se vorbeşte astăzi tot mai mult despre o estetică a dreptului care se
recunoaşte prin maniera de a prezenta materia (ordine, sistematizare, diviziune etc.). Însă se
poate vorbi despre o incultură juridică? Răspunsul se pare că este afirmativ; această
incultură se caracterizează prin texte difuze, limbaj impropriu sau chiar deformarea
instituţiilor tradiţionale şi inflaţia legislativă. Un ilustru profesor spunea că un jurist care
este numai jurist, nu este jurist.
Antiteza cea mai evidentă şi cea mai spontană a ştiinţei dreptului este cea care opune
dreptului faptul; această antiteză este vizibilă în diverse ipoteze: în dreptul procesual ea şi-a
găsit terenul propice: avocaţii pledează în fapt, judecătorii aplică faptului regula de drept
(da mihi facta dabo tibi jus); Curtea de Casaţie şi Justiţie judecă dreptul nu faptul, în timp
ce jurisdicţiile de fond pot judeca în acelaşi timp dreptul şi faptul. În dreptul civil,
concubinajul, uniune de fapt, încearcă să imite căsătoria (uniune de drept) şi invers, posesia,
cel mai caracterizat fapt juridic, aspiră să se transforme în drept. Dar dreptul se naşte din
fapt (jus ex facto oritur). În ciuda simplităţii exprimării acestei maxime celebre, ea este de o
mare profunzime şi ne învaţă să sesizăm că viaţa dreptului nu prinde fiinţă decât dacă ştim
să privim faptele, să plasăm faptele în categoria lor juridică; şi din acest motiv dreptul este o
artă. În viaţa socială, în viaţa cotidiană există infinit de multe fapte dintre care unele rămân
în afara dreptului, altele sunt luate în considerare în diferite moduri de către drept.
Dacă idealismul juridic a îmbrăcat multiple forme, există o linie generală care este
afirmarea unei valori superioare dreptului pozitiv, în faţa căreia fiinţa umană poate
întotdeauna reclama nedreptatea acestui drept. Idealul acesta a fost căutat şi în noţiunea de
dreptate. Ea este o constantă în viaţa oamenilor. În adevăr, de-a lungul veacurilor a existat
şi există şi în prezent o dezbatere şi chiar o luptă pentru triumful dreptăţii; dar aceasta este o
lucrare fără sfârşit, un butoi al Danaidelor. J. J. Rousseau, autorul „Contractului social”,
spunea că numai legea este cea căreia oamenii îi datorează dreptatea şi libertatea, că legea
(această „voce celestă”, cum o numea el) este anterioară justiţiei şi nu justiţia legii.
În sensul curent prin justiţie se înţelege ansamblul instanţelor de judecată de la care
justiţiabilii aşteaptă să se facă dreptate. Un gânditor iluminist spunea că justiţia comportă
trei virtuţi: constanţa o susţine, prudenţa o aplică şi clemenţa o temperează. Shakespeare
care şi astăzi este adesea citat în faţa instanţelor de common law ridica în slăvi clemenţa
spunând: „Este frumos să ai forţa unui uriaş, dar este tiranic a te servi de ea ca un uriaş”.
Clemenţa are o dublă binefacere: ea face bine şi celui care dă şi celui care primeşte; ea
este puterea puterilor şi, fiind atributul lui Dumnezeu însuşi, temperează justiţia.
Însă sensul pe care îl analizăm noi este acela în care dreptatea este situată mai presus
decât dreptul, aşa cum absolutul este mai presus decât relativul. De altă parte, dreptatea
14 DREPT CIVIL ~ Partea generală
are relaţii foarte strânse cu echitatea. Sf. Tomas d’Aquino spunea că echitatea este o parte
a dreptăţii în sensul ei cel mai general. Echitatea a mai fost denumită „dreptatea cazului
singular”. Pentru că valorile sunt percepute de oameni în mod diferit, s-a spus că dreptatea
este alta pentru fiecare, în timp ce legea este una pentru toţi.
Ulpian dă dreptăţii o definiţie la prima vedere banală (care însă a devenit celebră) şi
de aceea merită câteva scurte comentarii: „Dreptatea constă în voinţa constantă şi
permanentă de a atribui fiecăruia dreptul său” (jus suum cuique tribuendi – D. 1, 1, 10).
Cel care rosteşte dreptul sau care face dreptate are ca primă misiune de a atribui (tribuere)
ceea ce i se cuvine fiecăruia, ceea ce el poate pretinde în mod legitim (cuique suum).
Această concepţie este împrumutată de la Aristotel.
Dreptatea poate fi concepută ca un drept ideal care, poate, ţine mai mult de morală
decât de drept. În gândirea clasică dreptatea are legături foarte strânse cu dreptul natural:
în ambele concepte se regăseşte această aspiraţie de a se elibera de tehnicitatea dreptului.
Totuşi, cele două concepte nu se suprapun: în timp ce dreptul natural îşi are sediul în
instituţii sau reguli, dreptatea provine din conştiinţă şi din comportamentul omului.
Dreptatea este un sentiment care determină comportamentul omului drept; apoi, în timp
ce dreptul natural are în centru persoana ca fiinţă unică, dreptatea presupune cel puţin
două persoane deoarece în această noţiune accentul este pus pe egalitate: egalitatea între
obiectele schimbate în aşa numita justiţie comutativă şi între obiectele repartizate în ceea
ce se numeşte îndeobşte justiţie distributivă. În dreptul privat terenul justiţiei comutative
este materia contractelor bilaterale iar pentru justiţia distributivă exemplul clasic este
partajul (împărţeala); se pare că prin partaj sensul dreptăţii (şi a contrario al nedreptăţii) a
pătruns în filozofia dreptului, mai exact prin partajul între moştenitori. În afara acestor
feluri de justiţie intervine aşa-numita justiţie corectivă prin care se corectează inegalităţile
de fapt: ea este cea care va restabili egalitatea prin compensaţii.
Însă dreptatea poate fi înfăţişată pe mai multe planuri: dreptatea juridică care implică
soluţionarea echitabilă a unui litigiu, dreptatea socială care apare când se are în vedere
egalitatea socială a persoanelor şi dreptatea morală care are în vedere fericirea personală;
dreptatea juridică nu se confundă cu dreptatea socială sau cu dreptatea morală. O dreptate
absolută se pare că nu poate exista pentru că ea ar trebui să fie universală, în sensul că
trebuie să acopere toate planurile enumerate mai sus, şi generală, adică resimţită de toate
persoanele. Astfel am putea fi de acord cu definiţia dată de un filozof: o societate dreaptă
este cea care îşi propune să ofere cea mai mare fericire posibilă celui mai mare număr de
oameni.
Se pare că dreptatea este mult mai uşor sesizabilă prin contrariul său, nedreptatea. În
adevăr, nu este nimic mai spontan decât sentimentul de nedreptate, nedreptatea suportată
de individ dar şi nedreptatea făcută altora. Sentimentul dreptului violat va rezista
întotdeauna în toate locurile şi în toate timpurile. El exprimă forţa neclintită a convingerii
că dreptul trebuie să rămână drept şi dă convingerea unui om care luptă pentru el că este
vorba nu numai de persoana sa, ci de drept în întregul său. Există în noi o nevoie
imperioasă de dreptate. La urma urmei legile, hotărârile judecătoreşti şi contractele ar
rămâne un corp inert dacă ele nu ar fi însufleţite de ideea de dreptate, de justiţie, şi nu se
vor putea impune supunerii noastre: poţi fii obligat să le suporţi dar nu eşti ţinut să li te
supui. Ideea de drept o dată scoasă din cauză, nu mai rămâne decât forţa. Kant spunea:
„Dacă dreptatea dispare, viaţa oamenilor pe pământ nu mai are nici o valoare”.
Capitolul I. Consideraţii generale privind dreptul civil 15
Totuşi, nimeni nu poate să-şi facă singur dreptate. Dacă dreptul subiectiv este
contestat, existenţa lui trebuie să fie declarată de judecător. Aşadar, de la dreptate la
hotărârea judecătorească, drumul trece printr-o acţiune în justiţie şi un proces. Dacă
procesul poate fi evitat printr-o tranzacţie sau o conciliere a părţilor, cu atât mai bine. Un
proverb vechi spune că o înţelegere proastă este preferabilă unui proces bun. Procesul nu
este un joc; el este un ansamblu complex de acte şi de obligaţii legale, dar un ansamblu în
mişcare care, odată ce s-a pornit, se va derula printr-un dinamism propriu; totul este ca el
să dea naştere unei hotărâri legale şi temeinice iar procesul să nu fie interminabil.
Vom încheia reamintind că dreptatea, pacea, măsura, raţiunea, sacrul, onoarea,
libertatea, egalitatea, fraternitatea, respectul omului reprezintă civilizaţia noastră, temelia
dreptului şi a societăţii noastre. Acestea nu aparţin cuiva anume şi nici unei ştiinţe sau
specialităţi anume, ci ne aparţin tuturor, întregii societăţi şi de aceea trebuie să le păzim
cu sfinţenie.
§1. TERMINOLOGIE ŞI DEFINIRE
Orice ştiinţă trebuie, în primul rând, să-şi fixeze terminologia. S-a spus, în mod
oarecum exagerat, că „orice ştiinţă nu-i decât o limbă bine alcătuită”; ideile trebuie traduse
prin cuvinte.
Etimologic, expresia „drept civil” îşi are sorgintea în ius civile din dreptul roman,
civitas însemnând comună, localitate, cetate. Pentru romani ius civile era dreptul care
aparţinea exclusiv membrilor unei cetăţi, spre deosebire de ius gentium care însemna
dreptul pe care îl puteau invoca străinii (peregrinii), dar nu ca membri ai unei anumite
cetăţi.
Expresia „drept civil” poate fi înţeleasă în trei sensuri, şi anume:
Mai întâi ea desemnează o ramură de drept (civil) a sistemului de drept românesc,
adică totalitatea ori ansamblul normelor juridice din acest domeniu în vigoare; dreptul
obiectiv este un ansamblu de reguli de conduită care, într-o societate dată, guvernează
raporturile dintre oameni. Cu valoare de echivalenţă doctrina a numit acest înţeles drept
obiectiv sau drept pozitiv. Vom putea spune deci: drept civil român, drept civil francez,
drept civil german etc.
Într-un al doilea sens, expresia „drept civil” evocă acea posibilitate sau prerogativă
recunoscută de legea civilă titularului dreptului civil pentru a-şi satisface un interes ocrotit
de lege, la nevoie apelând la forţa coercitivă a statului pentru protecţia dreptului său.
În acest sens, cuvântul drept înseamnă, după cum spunea Savigny, „o putere a individului”
(denumit drept subiectiv), în opoziţie cu dreptul obiectiv care este unul şi acelaşi
pentru toţi indivizii supuşi aceleiaşi comunităţi politice. Această putere de comandament
din partea unora presupune ascultare din partea altora.
Exemplu: dreptul de proprietate subînţelege obligaţia pe care o au celelalte persoane
de a respecta posesia şi folosinţa exclusivă pe care o are proprietarul asupra bunului;
sau, într-un alt exemplu, dreptul de creanţă nu se poate concepe altfel decât prin
obligaţia impusă debitorului de a îndeplini o anumită prestaţie în folosul creditorului
etc. Titularul unor astfel de drepturi este numit în mod tradiţional subiect de drept; de
unde expresia drepturi subiective.
16 DREPT CIVIL ~ Partea generală
În sfârşit, într-o a treia accepţiune, prin drept civil se desemnează o ramură a ştiinţei
juridice, ştiinţa ce are ca obiect dreptul civil; disciplina de învăţământ.
Expresia „drept” (în franceză droit, în engleză right, în germană Recht, în spaniolă
derecho, în italiană dritto) îşi află izvorul în latinescul directum (direct, fără ocol). Pentru
substantivul „drept” latinii foloseau ius adică lege, drept, dreptate.
Definiţia dreptului civil. Pe parcursul existenţei sale dreptului civil i s-au dat mai
multe definiţii. Astfel, Gaius defineşte ius civile ca ius proprium civium romanorum.
Pentru D. Alexandresco „dreptul civil sau privat este acela care reglementează raporturile
particularilor între ei şi care este propriu unei naţiuni” (a se vedea Explicaţiunea teoretică
şi practică a dreptului civil român în comparaţie cu legile vechi şi cu principalele
legislaţiuni străine, tom I, Ed. „Curierul Judiciar”, Bucureşti, p. 34).
M. Cantacuzino spune că obiectul dreptului civil sau privat îl formează acele raporturi
prin care membrii unei societăţi vin în contact unii cu alţii cu privire la interesele lor
particulare (op. cit., p. 17).
În literatura franceză, A. Colin şi H. Capitant definesc: dreptul civil reglementează
raporturile familiale şi raporturile patrimoniale care se formează între indivizi priviţi în
general, adică în calitatea lor de membri ai cetăţii; de unde vine şi epitetul de „civil” (op.
cit., p. 9).
În literatura noastră, dreptul civil român a fost definit ca acea ramură care reglementează
raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane
juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică (a se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p. 25).
S-au dat şi alte definiţii, unele asemănătoare (S. Brădeanu şi I. Rucăreanu, P. M.
Cosmovici, E. Lupan, T. Pop, E. Poenaru, Şt. Răuschi, I. Dogaru. S Cercel, G. Boroi, E.
Chelaru etc.).
Este adevărat că unii autori adaugă la definiţia reprodusă şi condiţia juridică a
subiectelor de drept (E. Lupan, Drept civil. Partea generală, Univ. „Dimitrie Cantemir”,
Facultatea de Drept Cluj-Napoca, 1996, p. 13; T. Pop, Drept civil român. Teoria generală,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 7). În acest sens dreptul civil, s-a precizat, este,, acea
ramură de drept privat care înmănunchează normele juridice ce reglementează relaţiile
sociale patrimoniale şi nepatrimoniale în care părţile se găsesc pe poziţie de egalitate
juridică,, precum şi statutul legal al persoanelor (E. Lupan, I. Sabău-Pop, op. cit., p. 26),
sau, într-o definiţie inedită:,, Dreptul civil este alcătuit din ansamblul normelor juridice
prin care se reglementează, de drept comun, stabilirea, modificarea şi stingerea raporturilor
juridice cu caracter privat,, precum şi conţinutul acestora” (I. Reghini, Persoana
fizică, în I. Reghini, Ş. Diaconescu, op. cit., p. 15).
În ce ne priveşte considerăm că definiţia dreptului civil trebuie să includă nu numai
poziţia de egalitate a subiectelor de drept, ci şi libertatea lor juridică (autonomia privată),
această din urmă trăsătură fiind caracteristică dreptului privat; este vorba de acea libertate
care este limitată de ordinea de drept (nu în zadar s-a spus: „Libertate, al tău suflet este
legea”). Criteriul egalităţii (sau insubordonării) nu ni se pare suficient. De altă parte, este
evident că egalitatea nu se identifică cu libertatea. Mai mult, credem că în definirea
dreptului civil accentul trebuie să cadă pe autonomia subiecţilor de a-şi modela raporturile
juridice după propria voinţă; ei au în dreptul civil această libertate prin excelenţă.
Ideea de libertate în dreptul civil se exprimă prin aceea că persoanele (fizice sau juridice)
apar ca titulari de drepturi şi obligaţii de pe poziţii de protecţie personală. Libertatea în

RECENZII

Spune-ne opinia ta despre acest produs! scrie o recenzie
Created in 0.024 sec