Divergent vol 1

Divergent vol 1
Preț: 39,90 lei
Disponibilitate: în stoc
Editura:
Anul publicării: 2011
Pagini: 448
Format: 13x20

DESCRIERE

Tradus în peste 25 de limbi
Declarat de Publishers Weekly şi Amazon unul dintre cele mai bune 100 romane ale anului 2011
În curând film produs de Summit Entertainment (producatorii Twilight)

O SINGURĂ ALEGERE
ÎŢI HOTĂRĂŞTE PRIETENII

O SINGURĂ ALEGERE
ÎŢI DEFINEŞTE IDEALURILE

O SINGURĂ ALEGERE
ÎŢI DETERMINĂ CREDINŢA – PENTRU TOTDEAUNA

O SINGURĂ ALEGERE
TE POATE TRANSFORMA RADICAL

Într-un Chicago distopic, oraşul în care trăieşte Beatrice Prior, societatea este împărţită în cinci facţiuni, fiecare dintre ele cultivând o anumită virtute: Candoarea (cei sinceri), Abnegaţia (cei altruişti), Neînfricarea (cei curajoşi), Prietenia (cei paşnici) şi Erudiţia (cei inteligenţi). În fiecare an, într-o zi anume, tinerii în vârstă de şaisprezece ani trebuie să-şi aleagă facţiunea căreia îi vor fi devotaţi pentru tot restul vieţii. În ceea ce o priveşte pe Beatrice, ea trebuie să hotărască dacă rămâne alături de părinţii ei sau alege facţiunea care consideră că i se potriveşte cel mai bine. În cele din urmă, alegerea pe care o face va surprinde pe toată lumea, inclusiv pe ea însăşi.
În timpul iniţierii care urmează, marcată de o puternică rivalitate, Beatrice îşi ia un alt nume, Tris, şi se străduieşte să afle cine sunt cu adevărat prietenii ei şi, de asemenea, dacă o poveste de dragoste cu un băiat uneori fascinant, alteori enervant, îşi poate găsi locul în viaţa pe care ea şi-a ales-o. Dar Tris are un secret pe care l-a ascuns de toată lumea deoarece fusese prevenită că i-ar putea aduce moartea. Şi, pe măsură ce descoperă un conflict care ia treptat amploare, ameninţând să destrame societatea aparent perfectă în care trăieşte, află că secretul ei ar putea-o ajuta să-i salveze pe cei dragi… sau ar distruge-o.

Un pasionant thriller distopic, din care nu lipsesc decizii majore, trădări sfîşietoare, consecinţe uimitoare şi o neaşteptată poveste de dragoste.





Roth, Veronica

VERONICA ROTH a absolvit Northwestern University, cu o specializare în scriere creatoare. În anii studenţiei, prefera adeseori să lucreze la povestea care avea să devină divergent în loc să-şi facă temele. A fost într-adevăr o alegere care i-a transformat destinul.
În prezent, locuieşte în apropiere de Chicago şi îşi dedică tot timpul scrisului. Divergent este primul ei roman.
Pentru mai multe informaţii, vizitaţi www.veronicarothbooks.com.






Extras


CAPITOLUL
TREIZECI {I TREI
ÎNCERC SĂ - L PRIND singur pe Tobias după anunţarea clasamentului,
însă mulţimea novicilor şi membrilor e prea numeroasă,
şi forţa felicitărilor acestora îl tot îndepărtează de
mine. Mă hotărăsc să mă furişez afară din dormitor după ce
adoarme toată lumea şi să - l caut, însă peisajul fricii m - a epuizat
mai mult decât mi - am dat seama, aşa că, în scurt timp,
adorm şi eu.
Mă trezesc în scârţâit de saltele şi târşâit de paşi. E prea
întuneric ca să pot vedea limpede, însă pe măsură ce ochii mi
se obişnuiesc, o văd pe Christina legându - şi şireturile. Deschid
gura s - o întreb ce face, dar tocmai atunci observ că, vizavi
de mine, Will îşi pune cămaşa. Toată lumea e trează, dar
toată lumea e tăcută.
— Christina, şoptesc.
Ea nu mă priveşte, aşa c - o prind de umăr şi - o zgâlţâi.
— Christina!
Dar ea continuă să - şi lege şireturile.
Mi se strânge stomacul când îi văd chipul. Ochii îi sunt
deschişi, dar goi, iar muşchii feţei sunt parcă prăbuşiţi. Se
mişcă fără să vadă ce face, cu gura întredeschisă, nefiind
trează, ci doar părând trează. Şi toţi ceilalţi arată la fel ca ea.
— Will? rostesc, traversând camera.
După ce termină cu îmbrăcatul, toţi iniţiaţii se aliniază.
Încep să iasă din dormitor, în şir indian, în tăcere. Îl apuc de
braţ pe Will ca să - i împiedic plecarea, însă el merge înainte
cu o forţă de nestăpânit. Scrâşnesc din dinţi şi ţin de el cât pot
de tare, proptindu - mi picioarele în podea. Dar, pur şi simplu,
mă trage după el.
Sunt somnambuli.
Bâjbâi după pantofii mei. Nu se poate să rămân aici singură.
Îmi leg în grabă şireturile, îmi trag pe mine o geacă şi
alerg afară din cameră, prinzând din urmă repede coloana iniţiaţilor
şi potrivindu - mi pasul după al lor. Am nevoie de câteva
secunde până să - mi dau seama că se mişcă la unison,
acelaşi picior păşind înainte şi acelaşi braţ legănându - se
înapoi. Îi imit cât pot de bine, însă ritmul mi se pare straniu.
Mărşăluim spre Carieră, însă când ajungem la intrare, primul
din şir coteşte la stânga. Max e pe coridor şi ne urmăreşte
cu privirea. Inima îmi bubuie în piept ca un ciocan şi privesc,
cât de inexpresiv pot, în faţa mea, concentrându - mă asupra
ritmului picioarelor. Mă încordez când trec pe lângă el. O să
observe. O să observe că nu sunt cu creierul amorţit ca toţi
ceilalţi şi - o să mi se - ntâmple ceva rău. O ştiu, pur şi simplu.
Ochii negri ai lui Max trec drept peste mine.
Urcăm o serie de trepte şi înaintăm în acelaşi ritm de - a
lungul a patru coridoare. Apoi, urmează un hol care dă spre
o grotă imensă. Înăuntru se află o mulţime de Neînfricaţi.
Mai sunt şi mese înşirate, cu movile negre pe ele. Nu pot
să văd ce anume sunt până nu ajung la un pas de ele. Arme.
382 Veronica Roth
Sigur că da. Eric a zis că toţi Neînfricaţii au fost injectaţi
ieri. Prin urmare, acum întreaga facţiune e în moarte cerebrală,
supusă şi antrenată să ucidă. Soldaţii perfecţi.
Ridic un pistol şi o teacă şi o centură, imitându - i mişcările
lui Will, care se află exact în faţa mea. Încerc să - i copiez fiecare
gest, dar n - am cum să prevăd ce urmează să facă, aşa că ajung
să bâjbâi mai mult decât aş fi vrut. Scrâşnesc din dinţi. Nu pot
decât să sper că nu mă urmăreşte nimeni.
Odată înarmată, îi urmez pe Will şi pe ceilalţi iniţiaţi spre
ieşire.
Eu nu pot să lupt în război împotriva Abnegaţiei, împotriva
familiei mele. Mai degrabă aş muri. Peisajul fricii mele a
dovedit - o. Lista opţiunilor mi se scurtează, şi zăresc calea pe
care trebuie s - o aleg. O să mă prefac până când ajung în sectorul
oraşului rezervat Abnegaţiei. O să - mi salvez familia. Şi,
orice s - ar întâmpla pe urmă, nu contează. Un val de linişte
mă învăluie.
Coloana iniţiaţilor trece printr - un coridor întunecos. Nu
pot să - l văd pe Will în faţa mea, sau orice altceva din faţa lui.
Piciorul meu loveşte ceva dur, şi mă împiedic, şi întind mâinile.
Genunchiul mi se izbeşte de altceva: o treaptă. Mă îndrept,
atât de încordată, încât aproape că - mi clănţănesc dinţii.
Ei nu m - au văzut. E prea întuneric. Te rog, fă să fie prea întuneric.
După ce scara coteşte, lumina începe să se reverse în grotă,
până când reuşesc în sfârşit să văd din nou umerii lui Will în
faţa mea. Mă concentrez să - mi potrivesc ritmul cu al lui când
ajungem sus şi trecem pe lângă un alt lider al Neînfricaţilor.
Acum ştiu cine sunt liderii Neînfricaţilor, fiindcă sunt singurele
persoane în stare de trezie.
DIVERGENT 383
În fine, nu chiar singurele. Probabil că eu am rămas trează
deoarece sunt Divergentă. Şi, dacă eu sunt trează, înseamnă
că e şi Tobias, în afară de cazul în care m - aş fi înşelat în privinţa
lui.
Trebuie să - l găsesc.
Stau lângă linia ferată, într - un grup care se întinde atât cât
pot să cuprind cu vederea periferică. Trenul e oprit în faţa
noastră, cu toate uşile vagoanelor deschise. Unul câte unul,
colegii mei iniţiaţi se suie în vagonul din faţa noastră.
Nu pot să întorc capul ca să cercetez mulţimea în căutarea
lui Tobias, însă îmi las ochii să fugă într - o parte şi - n cealaltă.
Chipurile din stânga mea îmi sunt necunoscute, însă la câţiva
metri în dreapta văd un băiat înalt cu părul tuns scurt. E posibil
să nu fie el, şi n - am cum să fiu sigură, dar e cea mai bună
şansă a mea. Nu ştiu cum aş putea să ajung la el fără să atrag
atenţia. Dar trebuie să ajung la el.
Vagonul din faţa mea s - a umplut, aşa că Will se întoarce
spre următorul. Îi urmez mişcările, dar în loc să mă opresc
unde se opreşte el, mă strecor cu câţiva paşi la dreapta. Cei
din jurul meu sunt mai înalţi decât mine: ei îmi vor ţine de
paravan. Păşesc iar spre dreapta, strângând din dinţi. Or să
mă prindă. Vă rog, nu mă prindeţi.
Un Neînfricat cu privirea absentă din următorul vagon îi
întinde mâna băiatului din faţa mea, iar acesta o acceptă, cu
mişcări de robot. Accept şi eu mâna întinsă, fără s - o privesc,
şi urc cu toată graţia posibilă în vagon.
Mă opresc cu faţa la persoana care m - a ajutat. Îmi ridic
privirea, doar pentru o clipă, ca să - i văd chipul. E Tobias, cu
aceeaşi expresie absentă ca a tuturor celorlalţi. Să mă fi
înşelat? Să nu fie Divergent? Lacrimi mi se adună în spatele
384 Veronica Roth
pleoapelor şi clipesc ca să le trimit înapoi, în timp ce - i întorc
spatele lui Tobias.
Lumea se înghesuie în vagon în jurul meu, aşa că stăm pe
patru rânduri, umăr lângă umăr. Şi, deodată, se întâmplă ceva
ciudat: degete se strecoară printre degetele mele, şi o palmă
îmi apasă palma. E Tobias, care mă ţine de mână.
Întregul meu trup prinde viaţă şi energie. Îi strâng mâna,
şi mi - o strânge la rândul lui. E treaz. Am avut dreptate.
Aş vrea să - l privesc, dar mă silesc să stau nemişcată şi să - mi
menţin privirea îndreptată înainte, în timp ce trenul se pune
în mişcare. El îşi roteşte degetul mare într - un cerc lent peste
dosul palmei mele. Vrea să mă liniştească, dar, dimpotrivă,
mă umple de frustrare. Am nevoie să vorbesc cu el. Am nevoie
să - l privesc.
Nu pot să văd încotro merge trenul, din cauză că fata din
faţa mea e atât de înaltă, încât sunt nevoită să - i fixez cu privirea
ceafa şi să mă concentrez asupra mâinii lui Tobias într - a
mea, până când aud roţile scrâşnind pe şine. Nu ştiu cât timp
am stat aşa, însă mă doare spatele, aşa că trebuie să fi fost destul
de mult. Trenul se opreşte ţipând strident, şi inima îmi
bate atât de tare, încât mi - e greu să respir.
Chiar înainte de a sări jos, îl văd cu coada ochiului pe Tobias
întorcând capul, şi - mi întorc repede privirea spre el. În
ochii lui aproape negri citesc multă insistenţă când îmi spune:
— Fugi!
— Familia mea, zic.
Privesc drept înainte, şi sar jos din vagon când îmi vine
rândul. Tobias merge în faţa mea. Ar trebui să mă concentrez
asupra cefei lui, dar străzile pe care merg îmi sunt mult prea
cunoscute, aşa că şirul de Neînfricaţi pe care - l urmez îmi dispare
treptat din atenţie. Trec pe lângă magazinul în care mă
DIVERGENT 385
duceam o dată la şase luni împreună cu mama, să alegem veşminte
noi pentru toată familia; staţia de autobuz în care aşteptam
odinioară ca să merg la şcoală; bucata de trotuar atât
de crăpată, încât eu şi Caleb inventasem un joc, ţopăind şi
sărind până treceam de ea.
Toate sunt altfel acum. Clădirile sunt întunecate şi pustii.
Drumurile sunt înţesate de soldaţi Neînfricaţi, toţi mărşăluind
în acelaşi ritm, cu excepţia ofiţerilor, postaţi la fiecare
câteva sute de metri, urmărindu - ne cum trecem, sau adunându
- se în grupuri să discute ceva. Nimeni nu pare să facă
nimic. Chiar să fim aici pentru război?
Merg vreo opt sute de metri până să primesc răspunsul la
întrebare.
Încep să aud pocnete. Nu pot să privesc în jur ca să văd de
unde vin, însă cu cât merg mai departe, cu atât mai puternic
şi mai ascuţit se aud, până când le recunosc ca fiind împuşcături.
Îmi încleştez maxilarele. Trebuie să merg mai departe;
trebuie să privesc fix, drept înainte.
Departe, în faţa noastră, văd cum un soldat Neînfricat împinge
un bărbat în straie cenuşii să îngenuncheze. Îl recunosc
pe bărbat: e membru al consiliului. Soldatul — o femeie —
îşi scoate pistolul din teacă şi, cu ochii ei fără vedere, trage un
glonţ în ceafa bărbatului.
Soldatul are o şuviţă căruntă în păr. E Tori. Gata să mă împiedic.
Mergi mai departe. Mă ustură ochii. Mergi mai departe.
Trecem în marş pe lângă Tori şi pe lângă doborâtul membru
al consiliului. Când calc pe mâna lui, aproape că izbucnesc
în lacrimi.
Deodată, soldaţii din faţa mea se opresc din marş, aşa că
mă opresc şi eu. Stau cât pot de nemişcată, cu toate că tot
386 Veronica Roth
ce - mi doresc este să - i găsesc pe Jeanine, şi pe Eric, şi pe Max,
şi să - i împuşc pe toţi. Mâinile îmi tremură şi n - am cum să le
împiedic. Inspir repede pe nări.
Altă împuşcătură. Cu coada ochiului stâng zăresc o ceaţă
gri prăbuşindu - se pe caldarâm. Toată Abnegaţia va muri dacă
se va continua aşa.
Soldaţii Neînfricaţi îndeplinesc ordine nerostite fără ezitare
şi fără întrebări. Unii membri adulţi ai Abnegaţiei sunt
mânaţi spre o clădire din apropiere, împreună cu copii din
Abnegaţie. O mare de soldaţi îmbrăcaţi în negru păzeşte intrarea.
Singurii pe care nu - i văd sunt liderii Abnegaţiei. Poate
că sunt morţi deja.
Unul câte unul, soldaţii Neînfricaţi din faţa mea se desprind
din formaţie ca să execute o misiune sau alta. Foarte
curând, liderii vor constata că, indiferent ce semnale recepţionează
ceilalţi, la mine nu ajung. Ce - o să fac atunci?
— E o demenţă, rosteşte o voce bărbătească din dreapta
mea.
Zăresc o şuviţă de păr lung şi unsuros, şi un cercel din argint.
Este Eric. Îmi împunge obrazul cu arătătorul, şi mă lupt
din răsputeri cu imboldul de a - l plesni peste mână.
— Chiar nu pot să ne vadă? Nici să ne audă? se interesează
o voce de femeie.
— O, ba pot să vadă şi să audă. Doar că nu prelucrează în
acelaşi fel ceea ce văd şi aud, îi răspunde Eric. Primesc ordine
de la computerele noastre în emiţătoarele cu care i - am injectat…
Ajungând aici, îşi apasă degetele pe locul injecţiei, ca să i - l
arate femeii. Stai nemişcată, îmi spun. Nemişcată, nemişcată,
nemişcată.
— …şi le duc la îndeplinire fără cusur.
DIVERGENT 387
Eric se mută cu un pas în lateral şi se apleacă spre chipul
lui Tobias, rânjind.
— Ei, ia uite ce imagine fericită, zice. Legendarul Four.
Nimeni n - o să - şi mai aducă aminte că eu am ieşit al doilea,
nu - i aşa? Nimeni n - o să mă întrebe ”Cum a fost să te pregăteşti
împreună cu tipul care are numai patru temeri?”.
Îşi scoate pistolul şi - l duce la tâmpla dreaptă a lui Tobias.
Inima îmi bate atât de tare, încât acum mi - o simt în craniu.
Nu se poate să - l împuşte; n - o să tragă. Eric îşi înclină capul
într - o parte.
— Crezi că ar observa cineva dac - ar fi împuşcat printr - un
accident?
— Dă - i bătaie, îi răspunde femeia, pe un ton plictisit. Probabil
că e un lider de - al Neînfricaţilor, dacă poate să - i ofere
permisiunea lui Eric. El nu mai înseamnă acum nimic, adaugă
ea.
— Păcat că n - ai vrut să accepţi oferta lui Max, Four. În
fine, păcat pentru tine, în orice caz, rosteşte încet Eric, în timp
ce - şi strecoară glonţul în locaşul lui.
Plămânii mă ustură: n - am mai respirat de aproape un
minut. Cu coada ochiului, văd mâna lui Tobias zvâcnind, însă
mâna mea e deja pe pistol. Îl apăs cu ţeava de fruntea lui Eric.
Face ochii mari, şi trăsăturile sunt lipsite de orice expresie,
aşa că, pentru o secundă, arată ca oricare alt soldat Neînfricat
adormit.
Arătătorul îmi ezită pe trăgaci.
— Ia - ţi arma de la capul lui, îi zic.
— N - o să mă împuşti, rosteşte Eric.
— Interesantă teorie, spun eu.
Şi totuşi, nu pot să - l asasinez cu sânge rece. Nu pot. Scrâşnesc
din dinţi şi - mi las arma în jos, şi trag în piciorul lui Eric.
388 Veronica Roth
DIVERGENT 389
Scoate un urlet şi - şi apucă piciorul cu ambele mâini. În clipa
în care pistolul lui nu mai e îndreptat spre capul lui Tobias, îşi
scoate şi Tobias pistolul şi trage în piciorul prietenei lui Eric.
Nu mai aştept să văd dacă glonţul a lovit - o. Îl prind de mână
pe Tobias şi - o iau la fugă.
Dacă reuşim să ajungem pe alee, putem să dispărem prin
clădiri, şi n - or să ne mai găsească. Sunt două sute de metri
până acolo. Aud paşi în spatele nostru, dar nu întorc capul.
Tobias mă apucă de mână şi mă strânge, trăgându - mă înainte,
mai repede decât am alergat vreodată, mai repede decât sunt
în stare să alerg. Mă împleticesc în spatele lui. Aud o împuşcătură.
Durerea e ascuţită şi bruscă, porneşte din umăr şi se răspândeşte
ca un curent electric. Ţipătul mi se opreşte în gât, şi
cad, julindu - mi obrazul de pavaj. Ridic capul şi - l văd pe Tobias
îngenunchind în faţa mea, şi urlu:
— Fugi!
Vocea îi e calmă şi imperturbabilă când îmi răspunde:
— Nu.
În câteva secunde, suntem înconjuraţi. Tobias mă ajută
să mă ridic, susţinându - mi greutatea. Îmi vine greu să mă concentrez
din cauza durerii. Soldaţii Neînfricaţi ne împresoară,
cu armele îndreptate spre noi.
— Rebeli Divergenţi, rosteşte Eric, stând într - un picior.
Faţa îi e de o albeaţă bolnăvicioasă.
— Predaţi armele, ne porunceşte.

RECENZII

Spune-ne opinia ta despre acest produs! scrie o recenzie
Created in 0.015 sec