Codul penal. Codul de procedura penala. Editia 2012 Editia a 3-a

Codul penal. Codul de procedura penala. Editia 2012 Editia a 3-a
Preț: 35,00 lei
Disponibilitate: în stoc
Editura:
Anul publicării: 2012
Pagini: 592
Categoria: Penal

DESCRIERE

Subtitlu: Hotarari C.E.D.O., decizii ale Curtii Constitutionale, recursuri in interesul legii
Data aparititei: 8 Mai 2012

Editia a 3-a a lucrarii reda Codul penal, cu ultimele modificari si completari aduse prin Legea nr. 27/2012 in materia prescriptiei si prin Legea nr. 63/2012 privind confiscarea extinsa, si Codul de procedura penala, cu ultimele completari aduse prin Legea nr. 28/2012 privind valorificarea bunurilor mobile sechestrate.

Pe langa deciziile Curtii Constitutionale de admitere a exceptiilor de neconstitutionalitate, sunt reproduse, in extras, deciziile Inaltei Curti de Casatie si Justitie pronuntate in recursuri in interesul legii, precum si hotarari relevante ale Curtii Europene a Drepturilor Omului in materie. Cartea Codul penal. Codul de procedura penala este completata cu note in care sunt redate textele conexe din Constitutie, din Conventia europeana a drepturilor omului si Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum si cu trimiteri la legile speciale ce contin dispozitii penale sau de procedura penala.

Cele doua coduri sunt insotite si de un index alfabetic detaliat.

Editia este inedita prin formatul sau de buzunar, calitatea hartiei si interiorul in doua culori.

Date tehnice

Titlu: Codul penal. Codul de procedura penala. Editia 2012
Pret: 35,00 RON
ISBN: 978-606-522-520-6
Format: Carte brosata
Pagini: 588




PARTEA GENERALĂ
Titlul I. Legea penală şi limitele ei de aplicare
Capitolul I. Dispoziţii preliminare
Art. 1. Scopul legii penale. Legea penală apără, împotriva in fracţiunilor,
România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indi vizibilitatea
statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea,
precum şi întreaga ordine de drept.
Art. 2. Legalitatea incriminării. Legea prevede care fapte constituie
infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se
pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte.
Notă. 1. A se vedea şi art. 23 alin. (12) din Constituţie: „Art. 23. Libertatea
individuală. (…) (12) Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât
în condiţiile şi în temeiul legii”.
2. A se vedea şi art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului: „Art. 7.
Nicio pedeapsă fără lege. 1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune
sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu consti tuia
o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu
se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în
momentul săvârşirii infracţiunii. 2. Prezentul articol nu va aduce atingere
judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune
care, în momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor
generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate”.
3. A se vedea şi art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene:
„Art. 49. Principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor.
(1) Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau omisiune care,
în momentul săvârşirii, nu constituia infracţiune potrivit dreptului intern sau
dreptului internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai
mare decât cea aplicabilă la momentul săvârşirii infracţiunii. În cazul în care,
ulterior săvârşirii infracţiunii, legea prevede o pedeapsă mai uşoară, se
aplică aceasta din urmă. (2) Prezentul articol nu aduce atingere judecării şi
pedepsirii unei persoane care s-a făcut vinovată de o acţiune sau omisiune
care, în momentul săvârşirii, era incriminată pe baza principiilor generale
recunoscute de comunitatea naţiunilor. (3) Pedepsele nu trebuie să fi e
disproporţionate faţă de infracţiune”.
I. LEGEA PENALĂ ŞI LIMITELE EI DE APLICARE • 10
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului. 1. Articolul 7 parag. 1
din Convenţie consacră, la modul general, principiul legalităţii delictelor şi a
pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) şi interzice, în mod special,
aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când ea se face în dez avantajul
acuzatului. Dacă interzice în mod special extinderea domeniului de aplicare
a infracţiunilor existente asupra faptelor care, până atunci, nu constituiau
in fracţiuni, el prevede, pe de altă parte, neaplicarea legii penale în mod
exten siv în dezavantajul acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă că
legea trebuie să defi nească în mod clar infracţiunile şi sancţiunile care le
pedepsesc (cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni c. României, Hotărârea
din 24 mai 2007, în M. Of. nr. 420 din 23 iunie 2010).
2. Articolul 7 parag. 1 din Convenţie nu se limitează la a interzice aplicarea
retroactivă a legii penale în dezavantajul celui acuzat, ci întruchipează, mai
general, principiul că numai legea poate defi ni o infracţiune şi prescrie o
pedeapsă (nullum crimen, nulla poena sine lege), precum şi principiul că
legea penală nu trebuie să fi e extensiv interpretată în detrimentul acuzatului,
de exemplu, prin analogie. Reiese din toate acestea că o infracţiune trebuie
să fi e clar defi nită în lege, condiţie ce este îndeplinită atunci când justiţiabilul
poate şti, plecând de la textul dispoziţiei pertinente şi, dacă este necesar,
cu ajutorul interpretării instanţelor, care sunt acţiunile şi omisiunile care îl
pot face răspunzător (cauza Kokkinakis c. Greciei, Hotărârea din 25 mai
1993, www.echr.coe.int).
3. Supunerea unui condamnat la un regim mai sever decât cel care era în
vigoare la data săvârşirii faptelor constituie o încălcare a prevederilor art. 7 din
Convenţie, care reglementează principiul nulla poena sine lege (cauza Welch
c. Regatului Unit, Hotărârea din 9 februarie 1995, în T. Toader, A. Stoica,
N. Cristuş, CP adnotat, p. 11).
Capitolul II. Limitele aplicării legii penale
Secţiunea I. Aplicarea legii penale în spaţiu
Art. 3. Teritorialitatea legii penale. Legea penală se aplică infrac
ţiunilor săvârşite pe teritoriul României.
Notă. Pentru înţelesul unor termeni, a se vedea infra, art. 142 – „Teritoriul”
şi art. 143 – „Infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării” din Codul penal.
Art. 4. Personalitatea legii penale. Legea penală se aplică infracţiunilor
săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean
român sau dacă, neavând nicio cetăţenie, are domiciliul în ţară.
Art. 3-4
11 • I. LEGEA PENALĂ ŞI LIMITELE EI DE APLICARE
Notă. A se vedea şi O.U.G. nr. 112/2001 privind sancţionarea unor fapte
săvârşite în afara teritoriului ţării de cetăţeni români sau de persoane fără
cetăţenie domiciliate în România (M. Of. nr. 549 din 3 septembrie 2001).
Art. 5. Realitatea legii penale. (1) Legea penală se aplică infracţiunilor
săvârşite în afara teritoriului ţării, contra siguranţei statului
român sau contra vieţii unui cetăţean român, ori prin care s-a adus
o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român,
când sunt săvârşite de către un cetăţean străin sau de o persoană
fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării.
(2) Punerea în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunile prevăzute
în alineatul precedent se face numai cu autorizarea prealabilă a
procurorului general.
Art. 6. Universalitatea legii penale. (1) Legea penală se aplică
şi altor infracţiuni decât celor prevăzute în art. 5 alin. (1), săvârşite în
afara teritoriului ţării, de un cetăţean străin sau de o persoană fără
cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării, dacă:
a) fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării
unde a fost săvârşită;
b) făptuitorul se afl ă în ţară.
(2) Pentru infracţiunile îndreptate împotriva intereselor statului
român sau contra unui cetăţean român, infractorul poate fi judecat şi
în cazul când s-a obţinut extrădarea lui.
(3) Dispoziţiile alineatelor precedente nu se aplică în cazul când,
potrivit legii statului în care infractorul a săvârşit infracţiunea, există
vreo cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau
continuarea procesului penal ori executarea pedepsei, sau când
pedeapsa a fost executată ori este considerată ca executată. Când
pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată numai în parte,
se procedează potrivit dispoziţiilor legale privitoare la recunoaşterea
hotărârilor străine.
Art. 7. Legea penală şi convenţiile internaţionale. Dispoziţiile
cuprinse în art. 5 şi 6 se aplică, dacă nu se dispune altfel printr-o convenţie
internaţională.
Art. 8. Imunitatea de jurisdicţie. Legea penală nu se aplică infrac
ţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor
Art. 5-8
I. LEGEA PENALĂ ŞI LIMITELE EI DE APLICARE • 12
străine sau de alte persoane care, în conformitate cu convenţiile in ternaţionale,
nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român.
Notă. 1. A se vedea şi: √ Convenţia cu privire la relaţiile diplomatice, încheiată
la Viena la 18 aprilie 1961, ratifi cată de România prin Decretul nr. 566/1968
(B. Of. nr. 89 din 8 iulie 1968); √ Convenţia cu privire la relaţiile consulare,
încheiată la Viena la 24 aprilie 1963, ratifi cată de România prin Decretul
nr. 481/1971 (B. Of. nr. 10 din 28 ianuarie 1972).
2. A se vedea şi art. 34 din Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor
maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice
exclusive ale României, republicată (M. Of. nr. 765 din 21 octombrie 2002),
potrivit căruia, sub rezerva excepţiilor prevăzute de lege, „navele militare
străine şi alte nave de stat străine folosite pentru servicii guvernamentale
se bucură de imunitate de jurisdicţie pe timpul cât se afl ă în porturi, în apele
maritime interioare şi în marea teritorială ale României”.
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului. Curtea a reţinut o
anumită orientare a dreptului internaţional spre a limita imunitatea statelor
în caz de prejudicii corporale rezultate dintr-o acţiune sau omisiune produsă
în statul forului, dar această practică nu este universală. Orientarea pare
să privească, în mod esenţial, pagubele corporale „asigurabile”, adică cele
rezultate din accidente de circulaţie obişnuite, şi nu probleme ce au în vedere
sfera centrală a suveranităţii statelor, cum ar fi actele comise de un
militar pe teritoriul unui alt stat. Acestea din urmă pot, prin natura lor, să
pună probleme sensibile ale relaţiilor diplomatice dintre state şi ale securităţii
naţionale, astfel că, în privinţa lor, imunitatea de jurisdicţie a statelor trebuie
recunoscută în stadiul actual de dezvoltare a normelor de drept internaţional
în materie (cauza McElhinney c. Irlandei, Hotărârea din 21 noiembrie 2001,
în C. Bîrsan, Convenţia europeană, p. 462).
Art. 9. Extrădarea. Extrădarea se acordă sau poate fi solicitată pe
bază de convenţie internaţională, pe bază de reciprocitate şi, în lipsa
acestora, în temeiul legii.
Notă. 1. A se vedea şi art. 19 din Constituţie: „Art. 19. Extrădarea şi expulzarea.
(1) Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România. (2)
Prin derogare de la prevederile alineatului (1), cetăţenii români pot fi extrădaţi
în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile
legii şi pe bază de reciprocitate. (3) Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi
numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate.
(4) Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de justiţie”.
2. A se vedea şi Titlul II – „Extrădarea” şi Titlul III – „Dispoziţii privind cooperarea
cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru
nr. 2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind
Art. 9
13 • I. LEGEA PENALĂ ŞI LIMITELE EI DE APLICARE
mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele
membre” din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională
în materie penală, republicată (M. Of. nr. 377 din 31 mai 2011).
Secţiunea II. Aplicarea legii penale în timp
Art. 10. Activitatea legii penale. Legea penală se aplică infracţiunilor
săvârşite în timpul cât ea se afl ă în vigoare.
Art. 11. Neretroactivitatea legii penale. Legea penală nu se aplică
faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca
infracţiuni.
Art. 12. Retroactivitatea legii penale. (1) Legea penală nu se
aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute
de legea nouă. În acest caz executarea pedepselor, a măsurilor de
sigu ranţă şi a măsurilor educative, pronunţate în baza legii vechi,
precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare
la aceste fapte, încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.
(2) Legea care prevede măsuri de siguranţă sau măsuri educative
se aplică şi infracţiunilor care nu au fost defi nitiv judecate până la data
intrării în vigoare a legii noi.
Notă. A se vedea supra, nota de la art. 2, precum şi art. 15 alin. (2) din
Constituţie, potrivit căruia „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia
legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului. 1. Este oprită aplicarea
retroactivă a legii penale, deoarece s-ar încălca principiul nullum crimen
sine lege, adică principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei. În speţă,
instanţele naţionale l-au condamnat pe inculpat la 4 ani închisoare, luând
în considerare şi activitatea desfăşurată înainte de intrarea în vigoare a
Codului penal estonian (13 ianuarie 1995), deşi în acea perioadă activitatea
infractorului nu era considerată infracţiune, ci o abatere administrativă. Prin
aceasta, instanţele naţionale au încălcat prevederile art. 7 parag. 1 din Convenţia
europeană. Curtea a mai arătat că, în cazul infracţiunilor continue
sau continuate, dacă în prima perioadă a săvârşirii faptelor acestea nu au
fost incriminate, fapta se încadrează potrivit legii de incriminare, dar se ţine
seama numai de actele comise după incriminare, nu şi de cele anterioare
(cauza Puhk c. Estoniei, Hotărârea din 10 februarie 2004, în T. Toader,
A. Stoica, N. Cristuş, CP adnotat, p. 11).
2. În cazul în care, la data săvârşirii faptelor, reclamantul risca o pedeapsă de
2 luni, însă i-a fost aplicată o sancţiune de 2 ani, prevăzută de o lege nouă în
Art. 10-12
I. LEGEA PENALĂ ŞI LIMITELE EI DE APLICARE • 14
materie, intrată în vigoare ulterior, este încălcat principiul neretroactivităţii legii
penale, chiar dacă sancţiunile noi mai grave au fost motivate de înăsprirea
luptei împotriva trafi cului de droguri (cauza Jamil c. Franţei, Hotărârea din
8 iunie 1995, în C. Bîrsan, Convenţia europeană, p. 584).
Art. 13. Aplicarea legii penale mai favorabile. (1) În cazul în
care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea defi nitivă a cauzei
au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai
favo rabilă.
(2) Când legea anterioară este mai favorabilă, pedepsele complementare
care au corespondent în legea penală nouă se aplică în
conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta, iar cele care nu mai sunt
prevăzute în legea penală nouă nu se mai aplică.
Art. 14. Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în
cazul pedepselor defi nitive. (1) Când după rămânerea defi nitivă a
hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei
închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă
mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special
pre văzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la
acest maxim.
(2) Dacă după rămânerea defi nitivă a hotărârii de condamnare la
detenţiune pe viaţă şi până la executarea ei a intervenit o lege care
prevede pentru aceeaşi faptă pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii
pe viaţă se înlocuieşte cu maximul închisorii prevăzut pentru
acea infracţiune.
(3) Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai
amenda, pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu amenda, fără a se putea
depăşi maximul special prevăzut în legea nouă. Ţinându-se seama de
partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau
în parte executarea amenzii.
(4) Pedepsele complementare, măsurile de siguranţă, precum şi
măsurile educative neexecutate şi neprevăzute în legea nouă, nu se
mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută
în conţinutul şi limitele prevăzute de această lege.
(5) Când o dispoziţie din legea nouă se referă la pedepse defi nitiv
aplicate, se ţine seama, în cazul pedepselor executate până la data
Art. 13-14
15 • I. LEGEA PENALĂ ŞI LIMITELE EI DE APLICARE
intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit
dispoziţiilor alineatelor precedente.
Notă. Potrivit art. 2 din Decretul-lege nr. 6/1990 (M. Of. nr. 4 din 8 ianuarie
1990), „Toate dispoziţiile privind pedeapsa cu moartea din Codul penal,
Codul de procedură penală şi alte acte normative sunt considerate că se
referă la pedeapsa detenţiunii pe viaţă”.
Art. 15. Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în
cazul pedepselor defi nitive. (1) Când după rămânerea defi nitivă a
hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei
închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, iar
sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de
legea nouă, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită, de persoana
condamnatului, de conduita acestuia după pronunţarea hotărârii sau
în timpul executării pedepsei şi de timpul cât a executat din pedeapsă,
se poate dispune fi e menţinerea, fi e reducerea pedepsei. Pedeapsa
aplicată nu poate fi coborâtă sub limita ce ar rezulta din reducerea
acestei pedepse proporţional cu micşorarea maximului special prevăzut
pentru infracţiunea săvârşită.
(2) Dispoziţiile art. 14 alin. (5) se aplică şi în cazul condamnărilor
arătate în prezentul articol, executate până la data intrării în vigoare a
legii noi, pedeapsa din hotărâre reducându-se cu o treime.
Notă. Cu privire la aplicarea art. 12, art. 14 şi art. 15 C. pen., a se vedea
art. 458 – „Intervenirea unei legi penale noi” din Codul de procedură penală.
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului. 1. Referitor la dreptul
celui acuzat de săvârşirea unei fapte penale de a benefi cia de aplicarea
unei pedepse mai blânde prevăzute de o lege adoptată după comiterea
infracţiunii ce i se impută, Curtea a arătat că s-a format în mod progresiv un
consens la nivel european şi internaţional în a considera că aplicarea legii
penale mai favorabile, chiar posterioară comiterii infracţiunii, a devenit un
principiu fundamental de drept penal, recunoscut atât de Convenţia americană
privitoare la drepturile omului, cât şi de Carta drepturilor fundamentale
a Uniunii Europene, fi ind înscris şi în Statutul Curţii Penale Internaţionale şi
care, conform interpretării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, face parte
din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre [cauza Scoppola
c. Italiei (nr. 2), Hotărârea din 17 septembrie 2009, în C. Bîrsan, Convenţia
europeană, p. 586].
Art. 15
I. LEGEA PENALĂ ŞI LIMITELE EI DE APLICARE • 16
2. În cazul în care o lege penală nouă nu dezincriminează faptele comise
de inculpat, ci numai prevede un tratament sancţionator mai blând pentru
aceste fapte, tratament de care a profi tat şi inculpatul – instanţa aplicându-i
o sancţiune mai blândă în limitele prevăzute de legea nouă –, nu există o
violare a art. 7 parag. 1 din Convenţie (cauza G. c. Franţei, Hotărârea din
27 septembrie 1995, în T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş, CP adnotat, p. 17).
Art. 16. Aplicarea legii penale temporare. Legea penală temporară
se aplică infracţiunii săvârşite în timpul când era în vigoare, chiar
dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acest interval de timp.
Art. 16
17 • II. INFRACŢIUNEA
Titlul II. Infracţiunea
Capitolul I. Dispoziţii generale
Art. 17. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii. (1) Infracţiunea
este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi pre văzu
tă de legea penală.
(2) Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului. Caracterul penal al
unei acuzaţii se determină după trei criterii: încadrarea juridică a faptei în
raport cu legislaţia naţională, natura însăşi a acestei acuzaţii şi gradul de
severitate a sancţiunii. Curtea a constatat că, în dreptul intern belgian,
retragerea permisului de circulaţie nu constituie o măsură cu caracter
penal, ci o măsură preventivă având drept scop să înlăture din circulaţie,
pentru un timp determinat, pe unii conducători auto periculoşi. Această
califi care juridică în dreptul intern ar putea să nu fi e determinantă în raport
cu prevederile Convenţiei europene, dat fi ind sensul autonom şi material
pe care Convenţia îl atribuie termenului de acuzaţie în materie penală. În
ceea ce priveşte severitatea măsurii, prin intensitatea şi durata sa nu are o
semnifi caţie atât de importantă pentru a justifi ca socotirea ei ca o sancţiune
penală. În speţă, retragerea permisului nu a cauzat un prejudiciu notabil
reclamantului, deoarece acesta a avut posibilitatea să îl recupereze după
6 zile din momentul când agentul de poliţie i l-a reţinut şi după 2 zile din
momentul când a cerut restituirea. În aceste condiţii, Curtea a considerat
că în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 6 din Convenţie sub aspectul
lor penal (cauza Escoubet c. Belgiei, Hotărârea din 28 octombrie 1999, în
T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş, CP adnotat, p. 30).
Art. 18. Pericolul social al faptei. Faptă care prezintă pericol
social în înţelesul legii penale este orice acţiune sau inacţiune prin
care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art. 1 şi pentru
sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse.
Art. 181. Faptă care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni.
(1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală,
dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege
şi prin conţinutul ei concret, fi ind lipsită în mod vădit de importanţă, nu
prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
II. INFRACŢIUNEA • 18
(2)[1] La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine
seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit,
de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau
care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului,
dacă este cunoscut.
(3) În cazul faptelor prevăzute în prezentul articol, procurorul sau
instanţa poate aplica una dintre sancţiunile cu caracter administrativ
prevăzute la art. 91.
Recurs în interesul legii. Prin Decizia nr. XXXV/2006 (M. Of. nr. 368 din
30 mai 2007), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a admis
recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la aplicarea sancţiunilor
cu caracter administrativ faptelor concurente în cazul când sunt incidente
dispoziţiile art. 181 din Codul penal şi a stabilit că:
„În cazul săvârşirii de către aceeaşi persoană a unor fapte concurente care,
în accepţiunea textului de lege menţionat, nu prezintă gradul de pericol social
al unor infracţiuni, se va aplica o singură sancţiune cu caracter admi nistrativ,
conform dispoziţiilor art. 91 din Codul penal”.
Art. 19. Vinovăţia. (1) Vinovăţie există când fapta care prezintă
pericol social este săvârşită cu intenţie sau din culpă.
1. Fapta este săvârşită cu intenţie când infractorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin
săvârşirea acelei fapte;
b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă
posibilitatea producerii lui.
2. Fapta este săvârşită din culpă când infractorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără
temei că el nu se va produce;
b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
(2) Fapta constând într-o acţiune săvârşită din culpă constituie infracţiune
numai atunci când în lege se prevede în mod expres aceasta.
(3) Fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune fi e că
este săvârşită cu intenţie, fi e din culpă, afară de cazul când legea
sanc ţionează numai săvârşirea ei cu intenţie.
[1] Alin. (2) şi (3) ale art. 181 sunt reproduse astfel cum au fost modifi cate prin
art. XX pct. 1 din Legea nr. 202/2010.
Art. 19
19 • II. INFRACŢIUNEA
Art. 191.[1] Condiţiile răspunderii penale a persoanelor juridice.
(1) Persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a
instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul
domeniului privat, răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în
realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei
juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută
de legea penală.
(2) Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea
penală a persoanei fi zice care a contribuit, în orice mod, la
săvârşirea aceleiaşi infracţiuni.
Notă. A se vedea şi Titlul IV – „Proceduri speciale”, Capitolul I1 – „Procedura
privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice” (art. 4791-47915)
din Partea specială a Codului de procedură penală.
Capitolul II. Tentativa
Art. 20. Conţinutul tentativei. (1) Tentativa constă în punerea în
executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost
însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul.
(2) Există tentativă şi în cazul în care consumarea infracţiunii nu
a fost posibilă datorită insufi cienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite,
ori datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârşit actele de
exe cutare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se
afl ă.
(3) Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare
a infracţiunii este datorită modului cum a fost concepută executarea.
Art. 21. Pedepsirea tentativei. (1) Tentativa se pedepseşte numai
când legea prevede expres aceasta.
(2) Tentativa se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea
minimului şi jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infrac
ţiunea consumată, fără ca minimul să fi e mai mic decât minimul
general al pedepsei. În cazul când pedeapsa prevăzută de lege este
detenţiunea pe viaţă, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 25 de ani.
[1] Art. 191 a fost introdus prin art. I pct. 1 din Legea nr. 278/2006.
Art. 191-21
II. INFRACŢIUNEA • 20
(3)[1] În cazul persoanei juridice, tentativa se sancţionează cu
amendă cuprinsă între minimul special şi maximul special al amenzii
prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, reduse la jumătate.
La această pedeapsă se pot adăuga una sau mai multe pedepse
complementare.
Art. 22. Desistarea şi împiedicarea rezultatului. (1) Este apărat
de pedeapsă făptuitorul care s-a desistat ori a împiedicat mai înainte
de descoperirea faptei producerea rezultatului.
(2) Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării
producerii rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică
pedeapsa pentru acea infracţiune.
Capitolul III. Participaţia
Art. 23. Participanţii. Participanţi sunt persoanele care contribuie
la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de
autori, instigatori sau complici.
Art. 24. Autorul. Autor este persoana care săvârşeşte în mod
nemijlocit fapta prevăzută de legea penală.
Art. 25. Instigatorul. Instigator este persoana care, cu intenţie,
determină pe o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de
legea penală.
Art. 26. Complicele. Complice este persoana care, cu intenţie,
înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute
de legea penală. Este de asemenea complice persoana care promite,
înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite
din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea
faptei promisiunea nu este îndeplinită.
Art. 27. Pedeapsa în caz de participaţie. Instigatorul şi complicele
la o faptă prevăzută de legea penală săvârşită cu intenţie se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea
pedepsei se ţine seama de contribuţia fi ecăruia la săvârşirea
infracţiunii, precum şi de dispoziţiile art. 72.
[1] Alin. (3) al art. 21 a fost introdus prin art. I pct. 2 din Legea nr. 27

RECENZII

Spune-ne opinia ta despre acest produs! scrie o recenzie
Created in 0.055 sec