Cireşe amare

„Liliana și-a crescut copiii singură, mamă și tată la un loc; a văruit, a crăpat lemne, a tencuit, a gătit mii de oale de mâncare, a făcut teme, a visat cu Vivaldi, a încercat să trăiască normal. Greu. Așa că a ascultat de o prietenă, a urcat în primul microbuz către Roma și a rămas acolo. N-a durat mult și a ajuns la marginea prăpastiei. Atunci a început să scrie și a descoperit că astfel se curăță, se eliberează, are puterea de a da mai departe poveștile ei sau ale altora.

Când a plecat era femeie de 30 și ceva de ani, care, în mica ei valiză, printre câteva haine de schimb, a luat și două-trei cărți de căpătâi să-i țină de urât și de dor. Nici prin gând nu-i trecea că va ajunge să se scrie pe sine, în propria ei carte.“ (Irina PĂCURARIU)

 

„Toată viața Lilianei e o durere și inima ei, o mare cireașă amară. Dar femeii acesteia simple, calde, duioase i-a dat Dumnezeu puterea și darul de-a povesti cu parfumul și gustul dulceții de cireșe amare. Cea mai bună dulceață din lume. Pentru cine sunt cireșele Lilianei?... Pentru oricine se plânge de greul vieții.“ (Mihaela CÂRLAN)

 

„Un moment de slăbiciune și devii pradă. Victimă. Depresia și părerea că ești într-un labirint fără ieșire. Te zbați de toți pereții și cauți și strigi... I-ai rugat vreodată și pe vii, și pe morți să te ajute? Ai primit răspuns?“ „Îi captam pe toți cu privirea. Să-i păstrez pentru mai târziu. În acel moment am murit pe dinăuntru. Viața emigrantului e o moarte lentă pe dinăuntru. Trupul tău poate fi oriunde, în Italia, în cețurile Angliei, pe câmpiile Spaniei, mâinile culeg sau șterg, spatele se încovoaie, dar, odată ce ți-ai lăsat sufletul acasă, înăuntru e moartea. Ai simțit vreodată cum se năruie lumea?“