Al treilea călător

Cuvant inainte

Zully Mustafa, autoarea prezentei cărţi, este şi autoarea unor minunate povestiri pentru copii şi a altor două romane. Temele predilecte ale romanelor sunt prietenia marcată de nervozităţi provinciale şi erosul preschimbat în erotică. în Nopţi Orientale această „preschimbare” ascunde mecanismul infernal al unei „erotici a neantului”. Personajele acestor “nopţi” sunt “măşti ale nimicului” prinse în jocul unei sexualităţi dusă până la perversiune şi morbiditate. însă toate acestea le poartă în sine stirpea umană. Acest „dat”, această lume deja construită, proprietate a demonului, înstrăinează şi ucide. Şi nu este alta mai adâncă şi mai grea înstrăinare, decât înstrăinarea de sine. în aceste momente sinele caută o repliere, o revenire şi o re-raportare la sine. Nu mai acceptă erosul ca simplă sexualitate, ci caută dialogul cu fiinţa, dincolo de agenţiile nimicului.

Al treilea călător este, în sensul acesta, cartea unei călătorii suigeneris. Este cartea unei călătorii în care, dincolo de eveniment şi de textul bine scris, prin care evenimentul ajunge la cuvânt, se realizează acel raport al sinelui cu sine ce duce la ex-orbitanţă. Fiecare pas al călătoriei deschide şi întemeiază o lume, conturând simultan un drum interior ce apropie sinele de sine, iar în cele din urmă îi conferă dialogul cu fiinţa lumii în plinătatea ei, mai cu seamă cu acea parte a fiinţei căreia-“i place să se ascundă”. Mă refer aici la lumea celor pe care noi, din necredinţă şi nefericire, îi considerăm morţi. Toate habitudinile unei vieţi căzute în maşinăria rutinei, a dezgustului, a plictisului şi lehamitei rămân în urmă. De acum înainte atât călătorul cât şi cititorul vor dobândi o nouă identitate. Viaţa capătă noi puteri. Viaţa se mişcă deja pe o altă orbită, pentru a fi părtaşă frumuseţii şi adevărului.

Zully Mustafa este, după cum o arată scrierile sale, un scriitor disciplinat, cu un stil elegant, magnetic. Cuvintele au aromă de Orient şi de Occident, în acelaşi timp, iar dincolo de text curge suverană, tăcută, amară, apa poeziei autentice.



Liviu Ţiplica


“Al treilea călător”

Scurtă prezentare 



”Al treilea călător” este experienta pelerinajului Camino-Santiago de Compostela, din Spania, călătorie pe care am făcut-o în 2008 (iunie-august). Am terminat cartea ”Al treilea călător” în februarie 2010. înainte de asta, am mai scris reportaje de la fata locului chiar în momentul călătoriei mele, în revista online Eva. ro, revista Femeia, unde am avut rubrica ”Jurnal de drum”. Interviuri despre carte au fost luate de revista Unica si revista online 121. ro.

Am încercat să echilibrez spiritualitatea si fanatismul dus la extrem al unora cu realitatea faptelor. Este vorba si despre un parcurs introspectiv, despre oamenii pe care i-am întâlnit, despre locuri si oameni, despre conditia românului în lume, despre singurătatea absolută si despre regăsirea unui sine rătăcit printre întâmplări fără importantă.

Cu toate acestea nu este o carte dramatică, mai degrabă ironică pe alocuri, crudă prin părtile esentiale, care se transformă pe măsură ce înaintez pas cu pas într-o declaratie de dragoste la adresa umanitătii. Este povestea ziaristului sătul să scrie despre subiecte nesemnificative care se duce în lume să culeagă povesti frumoase despre oameni, este povestea scriitorului sătul de cinism, de praf, de pulbere, de o capitală nebună, care vrea să afle pentru ce a început să scrie cîndva, căci nu se mai regăseste în rândurile lui despre esec, mizerie, drame false si ipocrizie.

Linkuri:

La doi ani după călătorie

http://www. 121. ro/articole/art7648-drumul-catre-santiago-partea-a-ii-a-p4. html

http://www. 121. ro/articole/art7653-drumul-catre-santiago-partea-a-iii-a-p2. html

Filmulet Camino

http://www. youtube. com/watch? v=z9ma0txBc9g

Zully Mustafa

Fragmente din carte:

„— Ce e Camino?

Mi-a explicat pe scurt ce stia si ea.

Ei bine... cînd nimic nu merge este cazul să te desprinzi de realitatea pe care si-au construit-o deja altii. Să iesi din întîmplarile lor în care nu te mai afli demult cu gîndul sau cu spiritul. Poate că e cazul să-ti iei si trupul cu tine. Să cauti ceva care să conteze doar pentru tine. Ceva, dacă n-ai găsit pe cineva.

— De ce nu? Hai...

Am fost imediat de acord.

Si ce sînt mii de oameni în comparatie cu miliardele planetei care aleargă după bani, sex, realizări materiale, se lăfăie în mediocritatea lor sau se tîrăsc prin lipsuri, renuntînd zilnic la visele lor si găsind în asta un echilibru? Nu stiam la vremea cînd am început să mă pregătesc pentru această călătorie, dar aveam s-o aflu pe parcurs. Nu de problemele mele fugeam, pentru că puteam să le dau un sut imaginar si să le fac să dispară chiar si asa. Ele nu aveau legătură cu mine, cu dorintele mele, nici cu revoltele sau regretele, ci cu faptul că în toate acestea nu mă mai recunosteam.

Iată un motiv să dispari. ”

“Drumul către Santiago de Compostela este al treilea mare pelerinaj religios după cel către Ierusalim si Roma. Se spune că un tăran spaniol, condus pe un cîmp de o ploaie de stele – „campus stella“, de aici numele de Compostela – a descoperit mormîntul sfîntului Iacob, unul dintre cei 12 apostoli ai lui Iisus. Rămăsitele acestuia au fost aduse de simpatizantii săi din Spania, prin locurile pe unde sfîntul Iacob, chipurile, ar fi călătorit si predicat. Istoricii si pelerinii au descoperit sau au avut numeroase viziuni în care „un cavaler alb ameninta cu o sabie înfricosătoare si avea o grimasă răzbunătoare“. Săracu! Mi-l si închipui pe sfîntul răzbunător!... Asa e legenda... Aceasta i-a impulsionat pe multi să înfăptuiască Reconquista, care avea să-i alunge pe musulmani din Peninsula Iberică.

Ce aveam să caut eu, o musulmană, pe un drum catolic, aceasta era una dintre întrebările al cărei răspuns nu mă interesa. Pot trăi si fără să-l aflu. Mai degrabă mă încînta ideea că acest drum este unul paralel cu Calea Lactee si că, se mai spune, în unele nopti senine poti vedea de pe Camino spuma albă, luminoasă, lăptoasă, care taie cerul în două. Ce poate fi mai minunat decît asta?”


“Departe de betoane, de aer conditionat, de spuma mea preferată de baie, de creme, de rujuri, de tocuri, de coafeza care-mi cunoa? te fiecare fir de păr, departe de deadlineuri, de mîncare gătită, copil al cîmpiilor, al spatiilor deschise, apartineam atunci oamenilor care veneau în întîmpinarea mea, ci nu invers. Zîmbetele pelerinilor, acel ”buen camino” al străinilor, dormitul în paturi suprapuse, cărărări spectaculoase pe coline si dealuri si munti, oameni multi, ciudati, ratele sălbatice, bolti de copaci, podurile vechi din secole sîngeroase, păduri, vîntul aspru primit în fată, umerii zdreliti, părul ars de soare, genele grele din care dădeam constiincioasă să alung unele amintiri, să le îndes în tomberonul uitării. Cu toate astea – relaxare.

Eram departe. Eram foarte departe de multe.

Departe de stiri nefaste, de radio, de televizor, de suspiciuni, de teste, de invidii, de jocurile mici si netrebnice ale oamenilor, de tristetile lor închipuite, de fericirile lor si mai închipuite, care nu mai păcăleau pe nimeni, si chiar de-ar fi făcut-o cui îi mai păsa? Departe de mintile lor bolnave, de obsesii, de răutăti, cît mai departe, cu un pas mai departe, cu 1 kilometru si mai departe, cu 5 kilometri? i mai departe, pata de oca, departe de fumuri de praf industrial si efecte de seră, de stres, de trafic, de aere, de E-uri, departe de minciuni, de false promisiuni, de false proiecte, să conteze doar rămasul bun care nu te mai întoarce din drum, departe de multumiri, de depresii, de golul privirilor altora, de concesii, de prejudecăti, de etichete si judecăti, dintr-un loc în alt loc, unde oamenii se apropie fără teamă de tine, pentru că nu te cunosc, n-au nimic de ascuns, dar pot împărtăsi o bună bucată de drum cu tine, sau pot rupe în două, cu mîinile, o bună bucată de pîine, fără să ceară la schimb nimic. Le strîngi mîna si mergi mai departe Si mai departe către orasul unde îngerii nu mor niciodată de tot. »

“Trecuseră abia nouă zile de la dimineata cetoasă din Saint Jean, cînd Alin le ceruse pîine francezilor înainte de plecare, dar mi se părea că trecuseră nouă vieti, că învătasem nouă sau mai multe lectii despre mine si despe ceilalti. Eram si mai curioasă să aflu cum voi termina călătoria aceasta. în ce stadiu al mintii. Pe cine voi mai întîlni pe drum. De cine îmi voi aminti pe urmă. Dacă se va termina odată cu recursul acesta al memoriei. Si cînd. Tot ce citisem despre Camino începea să prindă culoare. Tocmai treceam prin locurile de care altii povestiseră, ajungeam departe în timp, despuind amintiri în functie de oamenii-oglinzi care mi se asezau în cale. Găseam singură răspunsuri care mă linisteau, la întrebări pe care încetasem demult să mi le mai pun. îmi venea să-mi dau cu palma peste frunte? i să-mi spun: ahaaaa, aici fusese buba. Dar mergeam si înainte, într-un viitor apropiat, visînd la acel după-Camino, stiind deja ce am de făcut si cu cine de mers mai departe, trăind în acelasi timp prezentul acesta plin de tricouri jerpelite si muzică si caniculă tîsnind pe străzi.

Atunci am constientizat că timpul nu există. Că secunda e doar o simplă păcăleală pentru organizat vieti sociale. De făcut programe. De numărat invers. Mereu cîte o bombă cu ceas pînă la termenul de expirare. Găseam totul intact, fiecare om, fiecare întîmplare, fiecare zi din viata mea, cu bune si rele, cu ploi si ninsori, cu primăveri si mirosuri de zambile, cu veri si arome de dulceturi de trandafiri sau smochine, credinte si necredinte, răpăieli calde pe timpanul memoriei sau cosmaruri în care oamenii deveneau cîini. Vedeam într-un mod dur si clar de unde să ti-i iau pe toti si unde să-i asez. Iar lucrurile astea se întîmplau în timp ce mergeam, kilometru după kilometru. Devenisem o masină de mers, un robot din carne si oase, care purta în cutia lui metalică emotii, sentimente, mii de gînduri cristalizate în matele memoriei. Motoarele creierului ajunseseră acum la turatie maximă, unse de o mînă divină. Am spus „mînă divină“?”

“Fiecare lovitură de baston în pietre era o făgăduintă în plus fată de mine. Pentru ceea ce aveam de făcut mai departe. Nu să mă odihnesc atunci cînd voi găsi un popas, ci să-mi curăt răscrucile de astfel de oameni mîncători de timp si nervi. Căpătam cu fiecare pas o detasare ce mă energiza si-mi dădea aripi, ca si cum roiul de fluturi din jurul meu îmi transferase ceva din tenacitatea si energia cu care-si trăia ultimele clipe. Voiam să termin călătoria mai repede si să mă întorc acasă. Aveam atîtea de rezolvat... întelegeam si cum, prin comparatie. Drumul, sau ceea ce făceam si vedeam si simteam pe acest drum, apoi oamenii care functionaseră precum oglinzile, îmi arătaseră nenumăratele mele greseli de abordare si poate atitudinale, dar si solutii, si certitudinea că abordările altora fuseseră si mai contorsionate decît ale mele. Eram doar efectul altor cauze ce nu-mi apartineau. Eram întîmplarea altora sau ciocnirea lor de mine. “

“Niciodată nu constientizasem prăpăstia dintre „a face“ si „a dori să faci“ ca în seara aceea. Don Manolo oglindea prin simplitate si voiosie toti oamenii pe care mi-as fi dorit să-i cunosc si să-i aduc aproape de sufletul meu. Mi-am promis atunci că chiar dacă ar trebui să cotrobăi lumea întreagă pentru asta, căutările mele nu se vor opri decît după ce voi întîlni un astfel de om în jurul căruia să vreau să-mi organizez viata si să-l iubesc cu toti nervii si cu toate visele mele. Să îmbătrînesc la pieptul lui si să mor fericită. Nu era mare lucru, orice altceva însă, că puteam face sau construi, era fără sens, atît timp cît nu mă simteam un om bun, nici măcar la drum cu niste prieteni. “

“Mi-am cerut iertare pentru toti anii de ignorantă si furie pe care i-am trăit, convinsă fiind că nu există nici îngeri, nici viată după moarte, nici Dumnezeu. Mi-am cerut iertare de la tatăl meu pentru că, făcîndu-mi atîta rău mie, îi făcusem, de asemenea, si lui si modelului uman pe care mi-l oferise în viata sa atît de scurtă. Veneau peste mine oceane de dragoste ce le refuzasem, fiindcă nu le mai găsisem unde trebuie. îl urîsem pe Dumnezeu si blestemasem tot ce era credintă, tot ce era miracol, tot ce era Univers, pentru că fusesem despuiată de întreaga mea familie pe motive de karmă, de blesteme si de „ce ti-e scris în frunte ti-e pus“. Iar de-atunci si pînă în clipa aceea tot ce se petrecuse cu mine fusese doar o luptă surdă si continuă că nu e adevărat asta, că nu există nici blesteme, nici karmă, nici destin. Că totul depinde de vointă si caracter si motivatie. Că noroc au doar prostii. si că dacă faci ce trebuie, rezultatele vor apărea într-un final.

Da, dar cu ce pret? Cu cel al dezicerii de tine? Tot parcursul meu fusese al unui om care, în mod normal, cu datele putine pe care le avea, cu nici un atu, cu nici o sustinere, cu nici o pilă, NU AR FI TREBUIT să reusească într-o tară plină de oameni corupti, de jupuitori de oase si suflete, într-un sistem putred, care nu făcea altceva decît să jefuiască, să ceară, să emită pretentii, să te trateze cu indiferentă si să fie interesat doar de scopurile sale proprii, într-o lume în care nu te proteja nimic, care-ti fura de sub nas toate drepturile si care si le însusea ca si cum ar fi fost ale sale. Si de unde stiam eu că nu era asa peste tot?

Asa că... fată de toate prostiile astea de mai sus, mersul pe jos kilometri fără sfîrsit era o simplă gîdilătură. Am scos tigările dintr-unul din buzunarele rucsacului. Mirosul acesta familiar, amar si aspru, care mă înconjura îmi făcuse poftă de o tigară, cu toate că mi-era sete si n-aveam nici un strop de apă la mine, doar o gură borsită de cafea caldă.

M-am asezat pe marginea drumului ca si cum m-as fi asezat pe marginea sufletului si mi-am aprins-o.

Am zîmbit printre lacrimi care refuzau să curgă. Am tras adînc în piept aerul tulburător dintre mine si o fantomă dragă.

— Cred că te enerva la culme că nu puteai să fumezi linistit...

Si mi l-am închipuit zîmbind. Doamne, ce dor îmi era de el!”