Operatiunile Melita si eterul

Operatiunile melita si eterul

Istoria Europei Libere prin documente de Securitate

Mihai Pelin



« In memoriam Mihai Pelin »

Mihai Pelin s-a născut în vara lui 1940 la Cernăuţi. Absolvent al Facultăţii de Filosofie din Bucureşti, a fost jurnalist la Scînteia tineretului, Tribuna României, Ramuri şi Flacăra. Membru al Uniunii Scriitorilor, a debutat editorial cu volumul Redactori şi pianişti (1967).

Opera

Pasiunea pentru necunoscutele istoriei şi gustul pentru risc al căutătorilor de adevăruri ascunse i-au favorizat şansa, rară pentru acele vremuri, de a edita la Veneţia trei volume masive de reconstituiri, documente civile şi militare din anii participării României la cel de-al doilea război mondial. A colaborat, de asemenea, cu serviciul specializat al Crucii Roşii din München (Suchdienst) la lămurirea dispariţiilor unor militari germani în 1944 în România. Aceste şi alte asemenea contribuţii au fost răsplătite cu demnitatea de Comandor al Ordinului Solidarităţii Italiene.

După 1990 a fost angajat al revistelor româneşti pentru străinătate şi al publicaţiilor Baricada, Expres Magazin şi Independent, în ultimii doi ani fiind colaborator permanent al ziarului Jurnalul Naţional. Dorinţei exprimate în chiar lozincile purtate şi strigate de demonstranţii
din 1989 de a avea acces la adevărul asupra istoriei recente, Mihai Pelin i-a răspuns cu întreagă putere şi fidelitate. În cele aproape două decenii ce s-au scurs, şi-a consacrat tot efortul şi timpul de care dispune un pasionat de cercetare investigaţiei şi studiilor în arhivele comunismului românesc. Printre scormonitorii în arhivele speciale, Pelin a fost cercetătorul şi publicistul de excepţie care a făcut publice documente esenţiale din zonele puterii, fără a urmări şantaje pesonale. În paradoxurile « democraţiei originale » , prin « curăţarea » din arhive a multora din informaţiile consemnate de Pelin, înseşi cărţile sale s-au metamorfozat acum în documente valoroase.

Investigatorul

Faptul că a fost primul cercetător care a intrat în arhivele fostei Securităţi în scopul publicării documentelor studiate i-a adus popularitate şi prestigiu, numeroşi colaboratori, dar şi puternici şi nemeritaţi duşmani. Rezultat al acestor documentări, a coordonat editarea primelor patru volume ale Cărţii Albe a Securităţii (1996-1997). Mai cu seamă, dintre acestea, volumul
Istorii literare şi artistice (1969-1989) a generat dezbateri şi patimi.
Alte volume, avînd la bază documente inedite din arhivele speciale, au fost adevărate best-seller-uri ale istoriografiei şi publicisticii post comuniste. Sioniştii sub anchetă (1993), Culisele spionajului românesc (1997), Operaţiunile Meliţa şi Eterul. Istoria Europei Libere prin documente de Securitate (1999), Artur - Dosarul Ion Caraion (2001), Iluziile lui Iuliu Maniu (2001 şi 2002), Opisul emigraţiei politice (2002), Un veac de spionaj, contraspionaj, contraspionaj şi poliţie politică (2003), SIE & SRI - Trecutul nu se prescrie (2004), Vieţile pictorilor, sculptorilor, şi arhitecţilor români între legionari şi stalinişti (2005) sînt cîteva dintre cărţile semnate de Mihai Pelin, din raftul ce-i este consacrat în biblioteca specialiştilor şi iubitorilor de istorie. Plecat prea devreme dintre noi, odihneşte-te în pace, Mihai Pelin. Rămînem cu cărţile tale.

Lavinia Betea
Jurnalul Naţional, 17 decembrie 2007, p. 7



« Ne-a părăsit Mihai Pelin, un Cavaler al Adevărului »

Mihai Pelin a fost, pînă vineri cînd s-a stins din viaţă, unul dintre cei, tot mai puţini, gazetari români care au trăit şi au scris şi înainte, şi după 1989. Marea Răvăşire nu l-a tulburat de fel, pentru că, şi înainte, şi după, făcea presă şi cărţi aşa cum credea el de cuviinţă, adică aşa cum îi dicta conştiinţa. Îi deranja prin aceasta şi pe mai-marii zilei de dinainte, şi pe mulţi dintre cei de după. Ce scria şi cum scria îi incomoda şi pe unii, şi pe alţii. Pentru că îşi alegea subiectele grele, nebătătorite, ocolite din prudenţă sau oportunism de majoritatea colegilor de breaslă.
A fost un reporter de investigaţii, un detectiv prin documente secrete pe care îl interesa adevărul cît mai complet şi mai purificat de mistificări. Iar după 1989, a avut - şi-a creat, probabil - şansa de acces la arhiva comunistă şi precomunistă din istoria României, din care a valorificat şi restituit publicului larg mai mult, mai prob şi mai onest decît toată liota de institute şi comisii prezidenţiale sau guvernamentale, care mai degrabă se opintesc să instrumenteze politic o istorie încă fierbinte, decît să o înfăţişeze aşa cum a fost, în toată complexitatea ei. Din păcate, n-a reuşit să-şi termine lucrarea, copleşitoare pentru un singur om, în care s-a angajat. Ştia că nu va putea duce la bun sfîrşit tot ce şi-a propus şi lucra într-o luptă crîncenă cu timpul, care părea să nu mai aibă răbdare cu el. A lăsat o operă care, prin dezvăluirile şi desluşirile sale, se constituie într-un rechizitoriu fără drept de apel al comunismului, dar şi al imposturii anticomuniste. Un demers neegalat de încercările similare ale unor emuli (şi detractori penibili) ai săi, fie ei « cercetători » sau « colective ». Mihai Pelin n-a fost nici un comunist înflăcărat, nici un anticomunist înverşunat, ci un publicist, scriitor şi istoric, care s-a dovedit a fi - şi a fost - un lampadofor al Adevărului. De aceea, ironie a soartei, chiar denigratorii săi sînt nevoiţi să se întemeieze pe documentele date la iveală de el pentru a-şi susţine propriile aserţiuni.
Ne-am cunoscut personal doar de cîţiva ani, dar, de la bun început, ne-am simţit de parcă am fi fost prieteni de-o viaţă. Interiorizat, subtil, ironic, competent, neînfricat, îşi sictirea cu un dispreţ suveran adversarii de opinie, îşi iubea profund şi cu discreţie prietenii. Ştia lucruri bine ascunse şi ciudate, dar nu le etala niciodată ostentativ şi, mai ales, nu colporta, nu denigra, nu mistifica. Verdictele sale - de om aplecat spre cercetare şi om al condeiului, desigur - se aşezau ca o lespede definitivă peste oameni controversaţi şi evenimente controversate. Bunăoară, Mihai al nostru i-a aşezat aşa cum se cuvine în cartea istoriei pe alţi doi Mihai - ultimul rege al României, implicat între altele în afacerea sulfuroasă a tablourilor, şi căpetenia securistă devenită general defector, care nu încetează să picure otravă în lumea românească de azi.
Personaj singular al unei epoci zbuciumate, Mihai Pelin proiectează, şi după dispariţia sa pămîntească, o lumină constantă a Adevărului asupra realităţii cu mari zone de umbră şi efecte optice înşelătoare pe care a traversat-o cinstit şi lucid. Cronica Română a fost unul dintre ziarele privilegiate de scrisul lui Mihai Pelin. Dacă aş fi prozator, aş scrie o carte despre el. Dacă aş fi regizor, aş face un film. Dar aşa, fie ca Mihai să-şi găsească, în sfîrşit, odihna creştinească bine meritată.

Corneliu Vlad
Cronica Română, 17 decembrie 2007, p. 3



« Mihai Pelin, aşa cum l-am cunoscut »

Noi, ziariştii mai bătrîni, ştim cine a fost Mihai Pelin. Pe mine m-a impresionat faptul că a murit şi mi se pare normal - dacă nu cumva este chiar o datorie - să scriu ceva în memoria lui. L-am cunoscut în anul 1979, parcă.
Colaboram la ziarul Informaţia Bucureştiului. Scrisesem un articol care acolo a fost refuzat.
În vremurile acelea, un tînăr care nu avea serviciu era numit « parazit ». Eu, deşi terminasem liceul, facultatea şi fusesem şi patru ani profesor, mi-am propus să intru în pielea unui parazit, să văd cum este. Ce frumos era ! Eram şaten şi slab, mi-am pus o geacă din piele direct peste un lanţ gros. Aveam nişte cizme roşii, ceas - parcă nu, dar inel - da. M-am dus să mă angajez pe unde era bine şi toţi şi-au bătut joc de mine. Am scris un articol. La Informaţia Bucureştiului am fost certat şi respins. Pe vremea aceea, George Cuşnarencu, scriitorul de astăzi şi colegul meu de grupă, nu era nominalizat la premiile « Zece pentru România ». Era doar ceva pe la revista Flacăra. M-am dus cu articolul la el, cum fac ţăranii care se duc la un consătean. Era în concediu. Atunci, acolo, la Flacăra, m-am dus la NICOLAE CRISTACHE, pe care îl consideram, la momentul respectiv, cel mai bun ziarist. Am vrut să îi spun că tata este ziarist la România Liberă şi că eu colaborez la Informaţia Bucureştiului şi, mă rog, ceea ce credeam eu despre mine. Mi-a dat flit. M-a întrebat ce fel de articol adusesem. I-am spus. Mi-a zis :
« Camera 7, Mihai Pelin ». Am mers acolo. Era un bărbat bine, îmbrăcat cu un costum de blugi (pe vremea aceea era mare lucru). Citea Sportul. Am luat-o de la capăt : că tata e ziarist, că eu colaborez la « Informaţia », că am încercat să intru în pielea unui parazit. Părea că nu îmi dă atenţie şi că nu mă ascultă. Mi-a spus să îi las articolul şi un număr de telefon. Mai mult sictir nu văzusem. Am făcut cum mi-a spus el.
Pe vremea aceea, tatăl meu, Dumitru Tabacu, lucra la România Liberă de aproape 40 de ani şi era un ziarist mai important decît cei la care fusesem. M-am dus la tata să mă plîng şi să îi spun cum mă trataseră cei de la Flacăra. Îl uram pe Mihai Pelin, camera 7. Tata mi-a spus că nu este nici o problemă, aşa se face. Mihai Pelin nu a citit articolul în faţa mea, dar cred că a făcut-o repede şi l-a pus în revistă. Mai mult - eu ţin minte pentru că eram la început -, am fost la el marţi, cînd mi-a dat flit. Articolul a apărut joi. Asta înseamnă că el l-a apreciat şi a schimbat nişte pagini ca să îi facă loc. Debutul în Flacăra mi s-a părut mie, atunci, echivalent cu premiul Pulitzer. Şi chiar aşa era.
De atunci lucrez şi eu în presă şi, în ultimii ani, cu oameni mult mai tineri ca mine. Fac aşa cum a făcut el, îi iau în serios. Nu am apucat să îi spun ce m-a învăţat pentru că, de atunci, nu l-am mai întîlnit niciodată. Nici nu am apucat să îi spun că îi port respect decît acum.

Horia Tabacu
Atac, 17 decembrie 2007



« Mihai Pelin s-a dus să cerceteze Arhivele Divine »

Scriitorul şi ziaristul Mihai Pelin nu mai e printre noi. Colegul nostru ne-a părăsit vineri seara, la ora 21.00. O boală necruţătoare l-a răpus înainte de a ne mai fi dezvăluit multe informaţii preţioase din arhivele secrete. Născut la Cernăuţi (25 august 1940), Pelin şi-a început activitatea publicistică după absolvirea Facultăţii de Filosofie din Bucureşti. Înainte de 1989, a lucrat ca ziarist şi a publicat mai multe volume. Consemnăm doar titlurile Redactori şi pianişti, Şa pierdută pe mare, Speranţa. După decembrie 1989, a reuşit să obţină aprobarea de a studia documente din Arhivele Securităţii de la colegul său de facultate Virgil Măgureanu şi a coordonat volumele deja celebrei Cărţi albe a Securităţii. Cel mai citit dintre acestea a fost, fără îndoială, Istorii literare şi artistice, tipărit în 1996. Apoi, Pelin a mai publicat trei cărţi de căpătîi pentru cei care vor să afle cum au funcţionat Securitatea şi spionajul românesc înainte de 1989. Ele sînt din ce in ce mai valoroase şi pentru că o mare parte dintre documentele studiate de Mihai Pelin, în special cele care privesc spionajul, nu au mai apărut în arhivele CNSAS. Este vorba despre Culisele spionajului românesc, publicată în 1997 - o frescă a Serviciului secret extern (DIE) din perioada 1955-1980 cum nu s-a mai scris niciodată in România -, Operaţiunile Meliţa şi Eterul. Istoria Europei Libere prin documente de Securitate (1999), ARTUR - Dosarul Ion Caraion (2001). Alte două lucrări - Opisul emigraţiei române (2002) şi Un veac de spionaj, contraspionaj şi poliţie politică (2003) fac radiografia destinelor a mii de oameni tot prin prisma documentelor Securităţii şi sînt, de asemenea, lucrări de referinţă. În ianuarie 2006, Mihai Pelin a primit de la preşedintele Italiei înalta distincţie de Comandor cl. a II-a al Republicii Italia pentru contribuţia adusă de lucrările sale la elucidarea activităţii umanitare a unor medici militari italieni in timpul celui de-al doilea război mondial. Pelin a fost singurul care a studiat într-un timp record mii şi mii de documente din arhivele Securităţii, dar şi ale Armatei, pe care apoi le-a sintetizat cu claritate şi concizie în cărţi de o valoare incontestabilă. Nimeni nu a mai reuşit o asemenea performanţă în România şi e greu de crezut că le va fi egalată prea curînd. Paradoxal, toţi criticii săi s-au folosit, într-un fel sau altul, de informaţiile din volumele sale, de documentele studiate de el in arhivele secrete, iar asta chiar îl face unic. Ziariştii de la Gardianul sînt alături de familia îndoliată. Înmormîntarea va avea loc marţi,
ora 12.00, la cimitirul Străuleşti II.

Dumnezeu să-l odihnească în pace !

Emil Berdeli
Gardianul, 16 decembrie 2007



« Operaţiunile Meliţa şi Eterul »

[...] Un prim aspect ce se poate extrage, în urma lecturii acestei cărţi, este caracterul amplu
al informaţiilor, rezultat al decriptării miilor de documente, mai mult sau mai puţin relevante pentru toţi acei ani de teroare şi suspiciune. Ca urmare, se poate uşor observa faptul că autorul şi-a structurat cartea după o grilă ce urmăreşte seducerea cititorului la o lectură intensă, prin diversitatea aglomeraţiilor fenomenologice, fără a pierde din atenţie nominalizarea acelor actanţi care i-au oferit postului de radio « Europa Liberă » vitalitatea şi-n acelaşi timp motiv de atac, pe căi mai ales diversioniste, din partea Securităţii Române.
Şi totuşi, dintre obiectivele principale avute de autor în vedere se remarcă tendinţa elucidării obiective a prezenţei Securităţii în viaţa societăţii, printr-o abordare sistematică şi obiectivă, încercîndu-se astfel să se elimine acea « anormalitate flagrantă », respectiv « în mai toate demersurile prevalînd patima, prejudecăţile şi tezismul », în expresia autorului, de unde necesitatea abordării acestor sinuoase probleme « cu ceva mai mult calm şi cu ceva
mai multă luciditate ».
Astfel, autorul declară, contrar atîtor puncte de vedere, că « faima serviciilor de Securitate din Est a fost umflată » şi inclusiv şi a Securităţii Române, unde « ca şi regimul politic de care a fost născocită, Securitatea internă din România a fost răvăşită de confuzie, obtuzitate, birocraţie, nepotism şi ineficienţă ». Dar, prin aceste observaţii şi catalogări, autorul nu urmăreşte nicidecum o abordare simplistă a demersurilor Securităţii în raport cu « duşmanii poporului », inclusiv incisivul post « Europa Liberă », ci în scopul adevărului, cum însuşi o declară : « Dacă vrem să înţelegem cîte ceva din tot ce ni s-a întîmplat, este necesar să abandonăm criteriile şi clişeele în baza cărora a fost apreciat acest organism în anii Războiului Rece. » [...]
Războiul Securităţii cu « Europa Liberă » nu ar fi trebuit să fie o cauză a Securităţii, dimpotrivă, « Securitatea a fost împinsă în el într-un abuz, ca urmare a impotenţei intelectuale cronice a conducerii politice a regimului comunist... incapabile să se angajeze într-un dialog pertinent, prin care să-şi apere interesele... au preferat să împingă în faţă Securitatea ».

[...]

Lăudabilă ne apare şi preocuparea autorului de a oferi documente, note, surse, indice de nume
şi de unităţi militare, mijloace prin care cartea îşi oferă căi multiple de comunicare cu cititorii săi. Apreciabilă ne apare şi poziţia pe care se postează autorul, în al său « Cuvînt înainte », asumîndu-şi doar privilegiul « de a scoate din uitare identităţile cîtorva zeci de persoane
care s-au consumat pentru un ideal ».

G.R.T.
Revista Nouă, nr. 1-2/2008, p. 15



« Aici Radio Europa Liberă »

Mihai Pelin, scriitor şi publicist, prematur dispărut, şi-a consacrat mulţi ani istoriei recente a României, dezvăluind, chiar înaintea înfiinţării CNSAS, legăturile dintre Securitate şi unele personalităţi publice. Ultima sa carte este versiunea revăzută a volumului Operaţiunile Meliţa şi Eterul. Istoria Europei Libere prin documente de Securitate, publicată acum de Editura Compania. Dacă pentru majoritatea românilor Europa Liberă este o « gură de aer », o punte de comunicare cu restul lumii şi o esenţială sursă de ştiri, pentru Securitate acest post de radio a fost o preocupare permanentă. Operaţiuni speciale aveau loc pentru a folosi Europa Liberă ca pretext de şantaj sau platformă de manipulare, se încerca, uneori cu succes, infiltrarea unor agenţi printre redactorii şi colaboratorii postului. Un volum extrem de interesant, plin de informaţii despre vremurile cînd, pe furiş, românii întorceau butonul aparatului de radio
pentru a auzi « Aici Radio Europa Liberă ».

Lucia Verona
Săptămîna financiară, luni, 14 ianuarie 2008, p. 40



« Colaborarea inedită dintre Securitate şi Europa Liberă »

Propaganda Radio şi Securitatea

La 10 august 1988, grupa operativă « Eterul » a alcătuit o « situaţie statistică a acţiunilor de ripostă » în războiul pe care-l purta împotriva studiourilor din München. În anexă, documentul conţinea şi o listă de 23 de articole apărute în presa din ţară şi în publicaţiile emigraţiei, despre care se afirma că ar fi fost redactate ca urmare a colaborării autorilor cu Securitatea. Fiind vorba şi de cîteva nume apreciate în publicistica timpului. Autorul acestui text nu îşi îngăduie să reproducă întocmai lista în speţă, spre a nu leza anumite susceptibilităţi şi, totodată, spre a nu oferi unor ziare motive pentru a se năpusti asupra unor oameni nevinovaţi. Cu atît mai mult cu cît documentul pe care îl am în vedere este, cu certitudine, un raport fals. O modalitate a Securităţii de a-şi aroga nişte merite care nu-i reveneau. Astfel încît prefer să fac demonstraţia acestui fals pe propria mea piele.
În listă figura şi o reconstituire istorică, intitulată « Hăituirea şi hăcuirea Iugoslaviei », pe care o publicasem în « Almanahul estival » al revistei Luceafărul din 1987. Evocam o serie de evenimente consumate în primăvara îndepărtatului an 1941, care nu aveau nici un fel de legătură cu « Europa Liberă » sau cu misiunile grupei operative « Eterul ». Şi stau să mă întreb şi astăzi : de unde şi pînă unde prestaţia mea publicistică de atunci, realizată pe temeiul unor cercetări realizate în arhivele militare, putea fi apreciată drept un aport la efortul Securităţii de a limita efectele propagandei radiofonice occidentale ? Şi nu găsesc un alt răspuns rezonabil decît cel prezumat mai sus. Lista este alcătuită la întîmplare, prin frunzărirea publicaţiilor timpului, într-un moment în care trebuiau raportate nişte realizări.
O singură dată am polemizat cu un colaborator al Europei Libere, la începutul anilor '80. Publicasem un articol referitor la destinul unor artişti plastici din anii '50, în care Jules Perahim nu apărea într-o lumină prea favorabilă. Drept urmare, într-una din emisiunile sale de la Europa Liberă, Virgil Ierunca a binevoit să mă recomande ca un antisemit incurabil. Întîmplător, chiar în acele zile încheiasem lectura volumului său intitulat Româneşte, apărut la Paris, în 1964, sub egida Fundaţiei Regale universitare Carol I, procurată de mine, bineînţeles, pe căi ilicite din punctul de vedere al Securităţii. În acel moment era încorporată şi o tabletă, percutantă şi bine scrisă, în care preopinentul meu comenta prima prezenţă postbelică a artiştilor plastici români la Bienala de la Veneţia. Comisarul expoziţiei româneşti de atunci fiind însuşi Jules Perahim, prezentat drept un politruc cultural îndoctrinat la Moscova, sosit în ţară călare pe tancurile sovietice care au invadat România în august 1944. Ceea ce nici măcar nu era prea departe de adevăr. De fapt, în 1981, eu afirmasem acelaşi lucru, însă în termeni ceva mai atenuaţi decît cei folosiţi de Virgil Ierunca în 1955 la postul de radio Paris. Deci, în 1955, Virgil Ierunca nu era antisemit. Eram eu, în 1981. Şi chestiunea, trebuie să recunosc, m-a cam enervat, motiv pentru care, în scurta polemică în care m-am angajat, am sărit uneori peste cal, potopindu-l pe adversarul meu de atunci cu acuze pe care azi le regret.

[...]

Mihai Pelin
Ziua, luni, 17 decembrie 2007, p. 5
16 x 23 cm
696 pagini