Oamenii lui Zamolxe

„Explozia ne-a aruncat ca pe nişte mingi prin tot avionul. Pe mine m-a prins prin somn, aşa că nu înţeleg nimic din ce se întâmplă în jurul meu. Cuvântul rachetă pe care îl aud în glasurile alarmate ale ruşilor mă poartă cu gândul către un atac. Dacă ne-ar plesnit c-o rachetă, adio şi-un praz verde! gândesc eu şi mă ridic de jos, ţinându-mă de un scaun.
Avionul nu pare deteriorat, dar motorul său pârâie ca al unui tractor rablagit....
A doua explozie se aude în spatele nostru. Aparatul face un salt, ca un cal nărăvaş, apoi începe să piarda înălţime. Schijele au pătruns prin fuzelaj, făcând nişte găuri cât pumnul. Aerul îngheţat năvăleşte peste noi. M-am întins să-mi iau parka, fără a da drumul mânerului solid de care mă ţin. Avionul dansează ca o bărcuţă pe valuri. Igor, companionul Liudmilei, îşi şterge faţa însângerată. O schijă i-a crestat obrazul stâng şi i se vede maxilarul.
- Ne doboară, striga pilotul în engleză, să-l înţelegem şi noi.
- Rezistă măcar până la Iakutsk! îi ordon eu, ca un mic şef peste mica trupă.
- Motorul. Mi-au lovit motorul, înţelegi?
- Înţeleg. Planează şi tu câţiva kilometri!
- Cădem în plină taiga. Nu văd nimic jos.
O altă explozie se aude deasupra noastră...“