Mamă, te rog să nu plângi

Am hotărât târziu să încep această poveste, după o noapte în care l-am visat din nou pe tata. Mult îmbatrânit, într-o celulă, aşa mi-a apărut în vis. Avea o barbă lungă, albă, nepieptanată, parcă nesfârşită. Mă privea deprimat. «Iartă-mă, fiule...», mi-a spus, îngrozitor de palid şi de speriat. Abia putea să vorbească.
M-am apucat să scriu primele rânduri având în minte imaginea lui din vis. Era de nerecunoscut, ca atunci, la proces. Aş fi vrut să încep cu mult înainte, dar, de fiecare dată, simţeam că nu încerc altceva decât să transcriu un trecut şi astfel să-l îngrop. Or, timpul acela nu se lăsa uşor ucis, el trebuia să trăiască numai în mine, viu, perpetuu, intim, nu eliberat ca să se pulverizeze. Dar, visându-l repetat pe tata în carceră, am început sa gândesc altfel. Zilele acelea de ieri, de fapt de demult, îmi cereau dintr-o dată să le fac loc în afară. Perdeaua trebuia trasă.
Poate că paginile pe care le scriu acum vor deveni o carte; daca nu, manuscrisul îl voi aşeza cu discreţie în biblioteca din casa părinţilor, ridicată în liniştea unui pamânt unde am fost adus pe lume şi căruia îi întorc peste timp recunoştinţa, lăsându-i ca amintire o frântură de viaţă, lui şi celor care, întâmplator, vor găsi caietul caligrafiat cu răbdare şi durere.“ (Constantin POPOVICI)