Fluturele negru

Unii i-au spus „pictorul nopţii eterne“, alţii au desluşit în el Anticristul picturii. Unii i-au admirat forţa creatoare, alţii i-au deplâns prăbuşirile. Iubit şi blamat, violent şi generos, niciodată împăcat cu sine sau cu lumea, Michelangelo Merisi, alias Caravaggio, îşi scrie romanul vieţii când cu pana, când cu pensula, când cu spada. În Roma începutului de secol XVII, printre cârciumari şi marchizi, prostituate şi cardinali, cartofori şi târgoveţi, Caravaggio răstoarnă canoanele şi dă foc prejudecăţilor. Modelele lui vin din bordeluri sau închisori, prietenii îl însoţesc în taifasuri stropite cu vin şi încăierări la colţ de stradă. Pierdut în voluptatea sfidării, gata oricând să contrazică şi să contrarieze, Caravaggio e un damnat cu mâini îngereşti, un păcătos răscolit de obsesii. Iar una dintre aceste obsesii îl vizitează tot mai des, sub forma unei vietăţi nocturne pe care, într-un ritual de exorcizare, artistul vrea s-o aştearnă pe pânză. Fluturele negru nu e o cronică a nelegiuirilor, ci un roman în culori tari despre glorie şi decădere, despre patimă şi îndoială, despre vină şi iubire. Despre iubire? Fireşte, fiindcă Roma citită pe dos devine Amor.