Editie speciala. Interviuri - Articole - Scrisori deschise

Eminent jurist, Corneliu Turianu a rezistat cu eroism presiunilor pe care aproape orice putere le exercită asupra gradului de balans a cântarului cu care legea evaluează comportamente şi trasează destine. Nu i s a putut reproşa nimic din ceea ce, în activitatea sa de până în Revoluţie, ar putea fi catalogat drept „supunere civică”. Asta a şi făcut ca după Revoluţie să fie onorat cu funcţii administrative pe deplin meritate. Problemele au început, pentru domnia sa, când a crezut că legea e una pentru toţi şi a aplicat o în consecinţă, potrivit argumentelor pe care le oferă cartea de căpătâi a oricărei democraţii. Opoziţia politică a vremii a văzut în decizia sa referitoare la o nouă candidatură a preşedintelui în exerciţiu nu o soluţie izvorâtă dintr o analiză temeinică, cât exprimarea unei opţiuni personale. Pe aceeaşi coardă au exersat şi cercurile Puterii.
Adulat şi victimizat aproape în egală măsură, juristul a fost nevoit să constate că Justiţia nu mai este aceeaşi, locul de refugiu al profesionistului, din lipsă de spaţiu ocupat de prea multi oportunişti. A făcut atunci pasul care l a dus în câmpul politicii, printre combatanţi animaţi mai mult de un entuziasm orb decât de o competenţă şi luciditate atotvăzătoare. Seriozitatea cu care a abordat noua sa condiţie i a fost, practic, fatală: când vii cu instrumentele precise ale evaluării adevărului într o lume a compromisurilor nu poţi să constaţi decât că ceva nu se potriveşte: ori tu, ori ceilalţi. Corneliu Turianu a preferat prima variantă şi după un exerciţiu parlamentar în care a realizat mai mult decât droaia de amatori care a compromis cu succes un partid – altfel onorabil – şi o guvernare – de bună credinţă în intenţia sa de fond – lăsând în urmă o certă dâră de competenţă şi s a retras spre uneltele sale fundamentale.
Revenirea sa în primul plan al politicii s a făcut pe fondul chiar al acestei competenţe, atunci când o instituţie nu odată acuzată de diletantism, a ajuns la sorocul înnoirii. Candidatura sa pentru CNSAS a fost una dintre cele mai larg acceptate de către decidenţi, purtând cu sine prezumţia de competenţă şi aplicare: era, practic, primul jurist de profesie chemat să judece prin prisma legii vinovăţiile sau suspiciunile legate de „pactul cu diavolul” făcut într o epocă în care acesta era considerat şi legal şi normal. Vânzolelile interne dintr o instituţie încă neaşezată pe făgaşul său l au scos înca odată în primul plan al controverselor publice: ales cât se poate de legal şi de regulamentar în funcţia de preşedinte al Colegiului, a avut surpriza să se confrunte cu o cabală vopsită civic ce purta cu sine nostalgiile şi tertipurile expirate ale Pieţei Universităţii. A făcut faţă cu demnitate unei situaţii în care erau călcate în picioare şi principiile şi regulile funcţionării instituţiei, retrăgându se dintr o poziţie pe care nici un veleitar n ar fi părăsit o fără luptă, considerând mai prejos de demnitatea sa ambalarea într un astfel de conflict şi punând mai presus de orice altceva calitatea sa de cercetător şi evaluator onest al unui pasiv existenţial adeseori copleşitor.
Pe acest fond de filosofică acceptare a propriei sale libertăţi ca o necesitate înţeleasă, Corneliu Turianu ne propune acest succint bilanţ al prezenţei sale în prima scenă publică, lăsându ne pe noi să l judecam şi să l „condamnăm”.