Culoarea norocului

„Timp de douăzeci şi cinci de zile, dimineţile Anei au început toate la fel... La ora 8 fix suna ceasul. În prima dimineaţă din aceste douăzeci şi cinci, s-a trezit buimacă. Seara luase un calmant slab, să poată dormi. Nu şi-a adus aminte imediat ce se-ntâmplase cu ea, nu numai din cauza sedativului, ci mai ales de la mirosul de cafea proaspătă, care venea din bucătărie. Asta presupunea că Mihai se sculase înaintea ei şi în mod normal acum trebuia să fie înapoi în pat, lângă ea. Le plăcea să facă dragoste dimineaţa, când în apartamentul lor însorit se răspândea aroma primei ceşti de cafea. A întins mâna pofticioasă şi a pipăit patul. Era gol...

[...] Se iscase niţică vânzoleală în apartamentul cu trei camere, mobilat bine şi cu gust, timp în care Ana încercase să-l privească atent, ca pe un bărbat însă, nu ca pe cel de care depindea viaţa ei. Şi i-a plăcut. Mult. Să fi avut 55 de ani, era înalt şi masiv, fără să fie gras, mergea uşor adus de spate, clătinându-se alintat în stilul jucătorilor de tenis când intră pe teren.“

Anca Fusariu, Culoarea norocului