Convorbiri cu Petru Dumitriu

E.S.: M-a interesat şi continuă să mă intereseze destinul acestui mare scriitor care a părăsit o literatură şi îşi găseşte greu locul în alta, pe măsura talentului său. Continuă să fie obsedat de împărăţia frigului şi, iată, împărăţia îl marginalizează. (…) „Pe ce lume sunt?“ se întreabă el. Într-o lume, oricum, în care toate se amestecă şi se complică. Petru Dumitriu l-a aflat în exil pe Dumnezeu şi Dumnezeu l-a salvat de câteva ori. Îl va salva, oare, până la sfârşit? Este întrebarea pe care şi-o pune în mai multe rânduri prozatorul şi la care, în cele din urmă, tot el va trebui să răspundă… Nu şi-a pierdut credinţa în literatură. Continuă să scrie, are proiecte, scrisul rămâne pentru el un mod de existenţă. Mă întreb dacă există, în fapt, o altă cale pentru un scriitor adevărat…

P.D.: Mie îmi place viaţa ca să muncesc, să iubesc şi să fiu iubit. Vorbind de iubire în sensul cel mai larg, în care, de exemplu, e cuprinsă prietenia. Da, să iubeşti oameni care au trăit, oameni de pe vremuri, creaţii omeneşti. Deci în sensul ăsta iubesc în multe feluri şi sunt iubit aşa cum sunt eu, acela care sunt. Din cauza asta moartea, pentru mine, e un lucru cumplit şi detestabil, dar îl recunosc, îl constat. Este soarta noastră şi cât sunt eu de creştin…, prost creştin… nu sunt un bun creştin... dar sunt un creştin care se roagă şi-l iubeşte pe Dumnezeu şi îl iubeşte pe Isus Cristos — Dumnezeu-Fiul — şi un om care se roagă Sfântului Duh şi lui Dumnezeu-Unul şi Trei… aşa cum sunt, am mari îndoieli în ce priveşte moartea. Eu nu ştiu dacă viaţa continuă în vreun fel sau reîncepe. Nu ştiu dacă există o înviere. (...) Poate că teama de moarte e şi ea o eroare. Poate că ne înşelăm şi crezând că murim cu totul. Nu ştiu. Nu sunt eu acela care ar îndrăzni să spună: dacă crezi în veşnicia sufletului, te înşeli, eşti un naiv. Nu voi spune asta niciodată.