Conventia natiunilor unite asupra contractelor de vanzare internationala de marfuri. Vol. 1, art. 1-29

Data aparitiei: Octombrie 2011

Descriere: În condiţiile globalizării, comerţul internaţional lato sensu îmbrăţişează întreaga gamă a operaţiilor economice, bancare, financiare şi altele asemenea, prin care se realizează cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifico-internaţională.

Dezvoltarea continuă a comerţului internaţional, determinată de spectaculoasele evoluţii ale sistemului de comunicaţii, de creşterea şi extinderea mediilor de transport, precum şi necesitatea urgentă de a depăşi frontierele naţionale, au găsit în contractul de vânzare-cumpărare instrumentul tehnico-juridic cel mai adecvat pentru reglementarea totalităţii sistemului de relaţii comerciale transnaţionale.

Vânzarea comercială internaţională impune azi o regularizare normativă uniformă care să fie capabilă să asigure raporturilor contractuale certitudine şi siguranţă. Crearea unui regim juridic adecvat care, prin uniformitate şi armonizare, să depăşească greutăţile şi incertitudinile ce împiedică relaţiile comerciale de schimb, este o condiţie sine qua non pentru garantarea şi dezvoltarea comerţului internaţional şi a progresului economic.

În acest cadru, adoptarea normelor uniforme aplicabile contractelor de vânzare-cumpărare internaţionale de mărfuri, care să ţină seama de diferitele sisteme sociale, economice şi juridice, contribuie la depăşirea obstacolelor juridice ce îngreunau promovarea şi dezvoltarea comerţului internaţional.

Încă de la primele reglementări în materie, s-a concluzionat că uniformizarea dreptului substanţial s-a impus ca fiind singura soluţie capabilă a surmonta obstacolele pe care le ridică diversitatea legilor naţionale şi de a oferi, astfel, comerţului internaţional, cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea sa.

În procesul de elaborare a normelor uniforme de reglementare a raporturilor comerciale internaţionale s-a evidenţiat iniţiativa Conferinţei Diplomatice de la Haga din anul 1964 de a adopta Legea uniformă privind formarea contractului de vânzare internaţională a obiectelor mobile corporale (LUFCI) şi Legea uniformă privind vânzările internaţionale de obiecte mobile corporale, denumită în mod curent LUVI.

Principala reglementare în materie o reprezintă Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, adoptată la Viena la 11 aprilie 1980, ca act final al Convenţiei Naţiunilor Unite, organizată cu acest scop, în conformitate cu Rezoluţia nr. 33/93 din 16 decembrie 1978 a Adunării Generale a O.N.U.

Prin soluţiile moderne adoptate Convenţia a reuşit să realizeze un remarcabil compromis între reglementările principalelor sisteme de drept ale lumii în materia vânzării internaţionale de mărfuri.

Crearea Comisiei O.N.U. pentru drept comercial internaţional (UNCITRAL), care, în cea de-a doua sesiune a sa, din anul 1968, a împuternicit un grup de lucru reprezentând mai multe ţări din diferite zone geografice să elaboreze noi norme de drept uniformizate pentru reglementarea vânzării comerciale internaţionale, a constituit un pas important făcut spre adoptarea de către Conferinţa de la Viena din martie 1980 a Convenţiei Naţiunilor Unite asupra Contractului de vânzare internaţională de mărfuri din 11 aprilie 1980.

Succesul iniţial al Convenţiei este demonstrat şi de faptul că, până în prezent, a fost ratificată de 69 de state, printre care, sunt şi statele membre ale Uniunii Europene, cu excepţia Marii Britanii. Din textul Convenţiei a dispărut caracterul accentuat europeanoccidental al Legii Uniforme, adoptată în 1964, datorită prezenţei reprezentanţilor unor sisteme de drept politice şi economice din toate zonele geografice ale lumii.

Noua reglementare este rezultatul acordului, înţelegerii şi elaborării mutuale dintre naţiunile participante, expresie "neutral" a unei voinţe comune, astfel, la elaborarea Convenţiei participând reprezentanţi ai "civil law" (Italia, Franţa, Germania, Spania) şi common law (SUA, Australia, Marea Britanie), precum şi cei ai economiilor planificate (China, Bulgaria, Cehoslovacia).

Am încercat în acest prim volum să tratez, în principal, două dintre capitolele importante, reglementate de Convenţia de la Viena din 1980, privind domeniul său de aplicare şi formarea contractului, urmând ca într-o viitoare lucrare, în curs de elaborare, să fie abordate celelalte părţi ale Convenţiei.

Doresc să mulţumesc, pe această cale, atât domnului professor universitar doctor Marin Voicu şi domnului profesor universitar doctor Dragoş Alexandru Sitaru la îndemnul cărora a fost posibilă apariţia acestei lucrări.


Autorul