Chipuri ale răului în lumea de astăzi Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel Liiceanu

„Eu trăiesc scriind. Munca îmi organizează viaţa, mă apără de frustrări, de eşecuri, de obstacolele pe care le înfruntăm toţi în viaţa de zi cu zi. Munca îmi ordonează tot ce mi se întâmplă, bune şi rele, oamenii pe care îi cunosc, lucrurile pe care le văd, le citesc, le visez şi, desigur, mi le imaginez. Am ajuns chiar să am impresia că tot ce fac nu are, în ultimă instanţă, altă raţiune de a fi decât propria-mi muncă. Căci totul e determinat de pagina pe care o scriu, uneori cu imensă dificultate şi, în zilele minunate, cu oarece uşurinţă.“ (Mario VARGAS LLOSA)

„Spectacolul sejurului lui Vargas Llosa la Bucureşti s-a terminat. Mă aflu în dreapta lui şi îl văd din profil. E frumos, la cei 69 de ani ai săi. Stă uşor răsturnat pe spătarul scaunului, cu ochii închişi, şi ţine în mână cupa evazată a paharului cu vin roşu. Simt nevoia
să-i mulţumesc, altfel decât printr-o simplă formulă, că a venit. «V-am privit în toate zilele astea. Cred că aveţi tot ce îşi poate dori un om.» Şi apoi îi spun ce mi-a trecut prin minte atunci când l-am văzut la aeroport, povestea cu frumuseţea zeului în crepuscul. Şi, deodată, masca superbiei pe care o ţinuse trei zile pe chip, masca celebrităţii sigure de ea îi cade. Şi, cu o tristeţe în glas pe care nu o au decât cei care, condamnaţi la propria lor ispravă, sunt învinşi de propria lor măreţie, îmi spune: «Dar sunt atât de bătrân, Gabriel, atât de bătrân!»“ (Gabriel LIICEANU)