Articole burgheze. (Ediţie cartonată)

Mă întreb încă o dată dacă între Steinhardt cel de după 1964 şi cel de până la 1947 există o ruptură. Recitirea recentă a scrierilor de junete mi-a consolidat opinia de acum zece ani. Cel de-al doilea Steinhardt nu înseamna decât maturizarea firească a primului – sub impactul noilor experienţe existenţiale, culturale şi spirituale prin care i-a fost dat să treacă, după cum observă Nicolae Mecu.

„Un corpus de avertismente spulberatoare de iluzii, semnalând derapaje, atrăgând atenţia asupra marilor pericole camuflate de bune intenţii, de cuvinte seducătoare sau de pură demagogie. «Copilul bătrân» (cum îl caracteriza, mai degrabă cu o mândrie melancolică şi compasivă, Steinhardt-tatăl), parând a fi trecut prin toate experienţele, smulge valul aparenţelor, demistifică la tot pasul, seamănă întrebări neliniştitoare, vede cu un ceas mai devreme catastrofa şi trezeşte din toropeală, vaticinează. În vremuri normale, el ar fi putut trece drept un exaltat şi un dogmatic, acum însă, când pare a simţi, ca Hamlet, că the time is out of joint, surplusul de patos şi fixarea încăpăţânată în binele verificat intră în perimetrul normalităţii.”
NICOLAE MECU