A şaptea scrisoare O enigmă filosofică la Academia lui Platon

Suntem în anul 347 î.e.n. Lui Platon, acum batrân şi suferind, îi parvine în taină un misterios sul de papirus, care se dovedeşte a conţine ceea ce posteritatea va numi „Scrisoarea a şaptea“. Ea prezintă relaţia filosofului cu doi dintre cei mai renumiţi discipoli ai săi, Dion şi Dionysios II din Syracusa, precum şi convingerile sale filosofice şi politice, numite în mod curent „doctrina nescrisă". Mai cu seamă însă, epistola caută să justifice invadarea Syracusei de către Dion, în vederea răsturnarii regimului tiranic al nepotului său, Dionysios, cu toate consecinţele dezastruoase ale acestei acţiuni.
Şocat, Platon citeşte şi reciteşte documentul, încercând să determine cine este autorul şi de ce l-a compus. Îşi dă acum seama că proiectul său de o viaţă, Academia, a eşuat în chip lamentabil. Pentru a înţelege cauzele acestui eşec, retrăieşte în imaginaţie momentele cele mai importante din viaţa sa. În paralel, Speusip, nepotul filosofului, şi Aristotel, cel mai strălucit discipol al său, rivalizează pentru succesiunea la conducerea Academiei. Descoperirea scrisorii schimbă complet ecuaţia competiţiei dintre cei doi. Pe deasupra, uciderea unor membri ai Academiei - care ar putea, sau nu, să fie legată de epistolă - complică şi mai mult situaţia. Cum vor rezolva Platon şi discipolii săi aceste mistere, ca şi tragicele dileme ce rezulta din revelarea lor?

„Zăcea pe pat, în bezna febrilă, ascultând jelania tracă şi bătând masura cu degetele, când auzi un glas lugubru, nepământean:
AI GRIJĂ, PLATON! CRIMA ÎŢI PÂNGĂREŞTE ACADEMIA!
Thraittys pierdu ritmul. Cântecul îi deveni dintr-odată rebel şi imprevizibil, nerespectând nici o măsură cunoscută.
AI GRIJĂ, PLATON! CRIMA ÎŢI PÂNGĂREŞTE ACADEMIA!
Strigătul neomenesc părea acum să vină nu de la syrinx, ci din adâncurile întunecate ale propriului său suflet.“